REBELIUNEA LEGIONARĂ, POGROMUL ANTIEVREIESC, CLERUL ORTODOX, HOLOCAUSTUL, STATUL ROMÂN ŞI SECURITATEA
Au trecut mai mult de 60 de ani de la rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941, eveniment care suscită încă multe controverse în rândul istoricilor. Autorităţile statului român de atunci, în speţă regimul generalului Ion Antonescu, au susţinut teza unei încercări de lovitură de stat organizată de Mişcarea Legionară condusă de Horia Sima („Comandantul”), prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, în scopul preluării totale a puterii de către legionari şi, implicit, a îndepărtării lui Ion Antonescu („Conducătorul statului român”) şi a colaboratorilor săi (în cea mai mare parte militari) din toate funcţiile deţinute.[1]
Majoritatea istoricilor susţin şi azi această teză, însă există şi istorici (Gheorghe Buzatu[2], de exemplu) sau simpatizanţi legionari care îl acuză pe Ion Antonescu de aplicarea unui plan diversionist pentru compromiterea legionarilor şi îndepărtarea lor de la guvernare. Adepţii acestei din urmă teorii susţin că rebeliunea a fost „o înscenare”, unii afirmând chiar că serviciile secrete române şi germane au colaborat în acest sens, deşi este ştiut faptul că intervenţia trupelor germane prezente atunci în România a dus la încetarea luptelor de stradă dintre legionari şi armata română şi că diplomaţii germani au negociat reconcilierea beligeranţilor, obţinând promisiunea amnistierii rebelilor din partea generalului Antonescu (Hitler fiind interesat în menţinerea ordinii şi stabilităţii în regiunea sud-estului european şi pregătind atacarea URSS), iar, ulterior, văzând că Ion Antonescu nu-şi ţine promisiunea, capii rebelilor legionari şi-au găsit refugiul în Legaţia Germană din Bucureşti, fiind apoi transportaţi în secret în Germania şi internaţi în reşedinţe obligatorii la Rostock şi Berckenbruck, unde au fost pregătiţi ca rezervă (mijloc de şantaj) în cazul unei defecţiuni a generalului Antonescu, formând după 23 august 1944 guvernul naţional-legionar pro-nazist din exil (de la Viena).
Horia Sima şi istoricii pro-legionari afirmau cu nonşalanţă că „rebeliunea” ar fi fost chiar opera generalului Antonescu şi a preşedintelui Comunităţii Evreieşti din România – Wilhelm Filderman – şi că ei, legionarii, au vrut să facă o „revoluţie” naţională pentru salvarea independenţei ţării.[3]
Cert este că legionarii, în marea lor majoritate, au fost înarmaţi ilegal, au asediat sediile unor instituţii publice (prefecturi, primării, unităţi militare, sedii ale Poliţiei, Jandarmeriei, Corpului Gardienilor Publici, posturi de radio, sedii ale poştei, întreprinderi etc.), au deschis focul împotriva militarilor şi au incendiat şi devastat magazine şi case evreieşti şi sinagogi, distrugând cvasi-total cartierele evreieşti Văcăreşti şi Dudeşti.[4]
În Bucureşti au fost distruse complet Templul Mare Spaniol (str. Negru Vodă nr.12), Sinagoga „Beth Hamidraş Vechi” (Cal. Moşilor nr.78) şi Sinagoga „Hudoş” (din Bd. Bucureştii Noi nr.123, chiar lângă Casa Verde), iar cel puţin alte 24 de sinagogi au fost grav avariate.[5]
Totodată, în acele nopţi geroase şi sângeroase de la începutul anului 1941, au fost jefuiţi, maltrataţi, sechestraţi şi ucişi sute de evrei în diferite locuri din Capitală: la sediile poliţiei legionare, în casele lor, în sinagogi, pe străzi etc.[6] Cele mai multe victime au fost duse în comuna Jilava, unde primarul legionar şi echipe ale morţii formate din legionari fanatici au interogat, schingiuit şi ucis zeci de evrei, împuşcându-i în pădurea Jilava. Alţi evrei au fost omorâţi în pădurea Băneasa. Dovezi ale masacrelor se găsesc în arhive: sute de fotografii ale cadavrelor şi armelor folosite în aceste crime[7], precum şi în volumele ce redau amintirile unor supravieţuitori sau ale unor martori oculari[8]. Cazul celebru al rabinului Herş Zwi Gutman este dramatic şi miraculos, totodată. El a fost împuşcat în două rânduri şi a fost rănit, dar n-a murit. Fiii săi, Iancu şi Iosef au murit în braţele sale de la prima execuţie, însă el a supravieţuit şi, după ce s-a trezit din leşin, a plecat pe şosea, fiind zărit de santinelele germane, care l-au dus la primăria Jilava, unde a fost ţinut toată ziua, iar seara a fost dus din nou în pădure, împreună cu alţi coreligionari, culcat cu faţa la pământ şi împuşcat. În mod uimitor, rabinul nu a fost atins de gloanţe, rămânând printre cadavre, în întuneric, până când doi-trei tineri ţărani legionari înarmaţi, care dezbrăcau şi jefuiau victimele, l-au descoperit. Mai întâi au vrut să-l împuşte, dar până la urmă l-au lăsat în viaţă şi i-au spus să meargă spre satul Dărăşti. Rabinul nu s-a orientat bine, fiind noapte încă, şi fiind acostat şi de un tâlhar, şi spre ziuă a ajuns iarăşi la primăria Jilava, unde a fost chinuit toată ziua de legionarii de aici, înfuriaţi de faptul că nu murise. Bătut, umilit, torturat fizic şi psihic, ameninţat că noaptea va fi ucis cu siguranţă şi că de data aceasta nu va mai putea fi salvat prin nici o minune, rabinul a rezistat şi a fost eliberat de jandarmii care au preluat controlul în comuna Jilava. Apoi, însoţit de un locotenent s-a întors în pădure, unde a scris cu un creion chimic, folosind propria salivă, direct pe cadavrele despuiate ale fiilor săi, numele lor pentru a putea fi identificate.[9] Alţi doi supravieţuitori evrei din iadul legionar de la Jilava au fost dr. Solomon şi tânărul Groper.[10]
Matatias Carp, în lucrarea sa Cartea Neagră. Suferinţele evreilor din România. 1940-1944, vol. I: Legionarii şi rebeliunea, aminteşte şi el de acest caz miraculos şi precizează că au fost găsite peste 86 de cadavre complet dezbrăcate, jefuite până şi de dinţii de aur şi zvârlite în zăpada pădurii Jilava.[11]
Astăzi, în curtea Templului Coral din Bucureşti, există o placă comemorativă a groaznicelor evenimente din ianuarie 1941 din Bucureşti, ridicată, în 1991, în amintirea evreilor ucişi în timpul rebeliunii legionare, prin eforturile şi contribuţia financiară a rabinului Zwi H. Gutman, aflat în Israel.
În total, au murit, ca victime ale legionarilor, în Bucureşti, în timpul pogromului din ianuarie 1941, cca.120-140 de evrei.[12]
La 21 – 23 ianuarie şi 1 – 2 iulie 1991, în Bucureşti şi Iaşi au avut loc primele comemorări oficiale ale pogromurilor antievreieşti din ianuarie 1941 din Capitală şi din iunie-iulie 1941 din Iaşi, cu festivităţi transmise în direct la radio şi televiziune, relatate şi în presa scrisă şi cu ecouri în străinătate. Au avut loc şi simpozioane, mese rotunde, conferinţe de presă, interviuri şi o reuniune comemorativă organizată din iniţiativa Birourilor Permanente ale Parlamentului României în sala „Omnia”, deşi nu lipseau – şi n-au lipsit nici ulterior – articolele şi declaraţiile antisemite, revizioniste şi negaţioniste ale unor partide (PRM, PUNR), ale unor fundaţii („Vatra Românească”, „România Mare”), ale unor ziarişti de la unele publicaţii precum „Totuşi iubirea”, „România Mare”, „Europa”, „Azi”, „Vremea”, „Mişcarea”, „Gazeta de Vest”, „Puncte cardinale” sau ale unor politicieni cum ar fi Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Ilie Neacşu, Romulus Vulpescu, Gheorghe Dumitraşcu, Petre Ţurlea, Ion Coja.[13]
Antisemitismul Mişcării Legionare s-a hrănit de la început cu tezele fundamentaliste ale unor filosofi şi eseişti creştin-ortodocşi naţionalişti ca Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Ernest Bernea, Vasile Băncilă, Mihail Polihroniade, Nicolae Roşu, Traian Brăileanu, Nicolae Paulescu, Dumitru Stăniloae, dar, în acelaşi timp, şi din discursul teologic tipic ortodoxismului românesc (vezi revista interbelică „Gândirea”).[14]
Legiunea se bucura de o mare simpatie în rândurile preoţilor, călugărilor şi studenţilor teologi ortodocşi, care erau printre cei mai zeloşi şi mai eficienţi reprezentanţi ai săi. Astfel, 7,64% (218) dintre persoanele arestate/condamnate pentru participare la rebeliune în Bucureşti (în total 2851) erau preoţi, iar la zece mânăstiri au fost găsite depozite de arme ale Legiunii.[15] La această cifră trebuie adăugaţi şi ceilalţi clerici ortodocşi care nu erau preoţi (călugări, diaconi), precum şi studenţii teologi, seminariştii şi elevii şcolilor ortodoxe. Nici ierarhia BOR nu era contra legionarilor, fiind constant şi profund antisemită (deşi n-au fost nişte excepţii, patriarhii Miron Cristea, premier în 1938-1939, în timpul dictaturii carliste - epoca masacrelor şi a prigoanei antilegionare - şi Nicodim Munteanu, foarte apropiat de gen. Ion Antonescu, au adoptat temporar atitudini oarecum critice la adresa Legiunii), dimpotrivă: Sfântul Sinod s-a raliat guvernelor în privinţa legislaţiei antisemite, hotărând, în decembrie 1940, în legătură cu evreii botezaţi, chiar de mai bine de 30 de ani, „că botezul primit chiar cu atât timp în urmă, nu poate înlătura dispoziţiile în vigoare pentru ocrotirea rasei”[16] şi reziliind toate contractele de închiriere a imobilelor parohiale deţinute de evrei[17].
Un caz semnificativ în acest sens îl reprezintă devastarea sinagogii „Reşit Daath” („Începutul Ştiinţei”) din strada Mitropolitul Antim Ivireanul nr.13 (azi nu mai există, fiind demolată de Nicolae Ceauşescu în anii 1984-1987, deodată cu întreaga zonă Antim-Uranus, pentru a construi Centrul Civic, Bd. Victoria Socialismului şi Casa Poporului)[18]. Această sinagogă, de rit mozaic occidental, a fost fondată în 1897 (în 1903 fiind terminată ridicarea ei de către arhitectul A.G. Davidescu), având o capacitate de 500 de locuri.[19] În noiembrie 1940 templul a fost rechiziţionat de Poliţia legionară, suferind, totodată, unele avarii şi pagube, şi evacuat, fiind temporar găzduit (până în 1945) la Templul „Beis Eil” („Casa lui Dumnezeu”) din strada Emigrantului nr.3, aflat în imediata vecinătate.[20] Într-una din zilele/nopţile dintre 21 şi 23 ianuarie 1941 un grup de clerici ortodocşi (preoţi, diaconi, călugări, studenţi teologi, seminarişti) de la Internatul Teologic Ortodox, Mânăstirea Antim, Patriarhie etc. au devastat această sinagogă, după cum rezultă dintr-un document al Securităţii, datat 30 ianuarie 1950, referitor la
Printre clericii nominalizaţi în acest document ca fiind participanţi la acest sacrilegiu se află Teoctist Arăpaşu, actualul patriarh, pe atunci diacon, călugăr şi student în primul an la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti[22], care este descris astfel: „fost legionar cu activitate intensă şi cu participare la rebeliune, devastând sinagoga din strada Antim, împreună cu legionarii Grigore Băbuş[23], preot la patriarhie, Mitrofan Chiriac[24] şi alţii.”[25]
Acest document nu este singurul care atestă legionarismul tânărului teolog, călugărit în 1935 la mânăstirea Bistriţa, de lângă Piatra-Neamţ, şi hirotonit ierodiacon în 1937, pe seama aceleiaşi mânăstiri, în timp ce urma cursurile seminarului monahal de la Mânăstirea Cernica (1932-1940)[26], ambele mânăstiri fiind cunoscute în epocă drept focare ale legionarismului[27]. Un alt document al Securităţii, datat 4 octombrie 1949, îl descrie pe „arhimandritul TEOCTIST ARĂPAŞU, care este numit în funcţia de vicar al Arhiepiscopiei de Iaşi”, în culori la fel de sumbre: „Acesta a activat în mişcarea legionară, iar în timpul rebeliunii legionare a participat la distrugerea unei sinagogi din cartierul Antim.”[28] De asemenea, dintr-o notă informativă a Securităţii din 20 ianuarie 1949, semnată de „sursa: Mitică Stănescu”, reiese că mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, cu ocazia vizitei sale la Bucureşti în 13 ianuarie 1949, confirma legionarismul şi ipocrizia lui Teoctist Arăpaşu: „TEOCTIST ARĂPAŞU, care pretinde că a făcut parte din mişcarea de rezistenţă din Franţa şi că este un devotat membru de partid încă din ilegalitate, este în realitate un legionar camuflat ca atâţia alţii, strecuraţi în PMR.”[29] Din alt document secret, datat 6 ianuarie 1949, aflăm că: „Vicarul Mitropoliei Iaşi, arhiereul Valerie Moglan a fost pensionat şi înlocuit cu arhimandritul Teoctist Arăpaşu. Acesta pretinde că este membru PMR şi activist democrat deşi a fost cuzist şi apoi legionar.”[30] Un alt informator al Securităţii, „Aron”, scria la 16 iunie 1949, referindu-se la comentariile preoţilor ortodocşi bucureşteni despre candidaţii la scaunele episcopale vacante : „despre Arapaş spun că a fost legionar şi sluga prea plecată a Patriarhului”[31], iar la 11 iunie 1949: „Preoţii MARIUS CONSTANTINESCU şi BURLUŞANU au spus că oamenilor Patriarhului li s-au întocmit încă de mult dosare cu trecutul lor politic fascisto-legionar, şi că Guvernul de data aceasta nu mai înţelege să lase pe patriarh să-şi instaleze oamenii lui care sunt pătaţi prin politica lor din trecut, aşa cum s’a întâmplat cu alegerea lui FIRMILIAN al Craiovei.”[32] O informaţie similară transmisese la 11 decembrie 1948 „sursa Nicu”: „Din ce în ce mai mult prietenia dintre I.P.S.S. JUSTINIAN şi arhimandritul HARAPAS (sic! – n.n.) pare a se adânci: se crede că această (sic! – n.n.) va fi candidatul Patriarhului pentru scaunul de mitropolit al Moldovei, cu tot trecutul său politiceşte pătat.”[33]
Având în vedere faptul că Teoctist Arăpaşu era atunci „omul de încredere” al patriarhului Justinian Marina[34] (făcut patriarh în mai-iunie 1948, din simplu preot de ţară rămas văduv, de către PMR, fiind susţinut personal de Petru Groza şi de Gheorghe Gheorghiu-Dej)[35], este explicabilă rapida sa ascensiune: ieromonah şi arhimandrit al Mânăstirii Bistriţa-Neamţ în 1945-1946, exarhul mânăstirilor din cuprinsul Mitropoliei Moldovei în 1947, vicar administrativ şi locţiitor de mitropolit al Moldovei în 1948-1950, episcop vicar patriarhal (cu titlul de „Botoşăneanul”) în 1950-1962, episcop de Arad în 1962-1973, arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al Olteniei în 1973-1977, arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei în 1977-1986, arhiepiscop al Bucureştilor şi mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi patriarh al BOR din 9 noiembrie 1986.[36]
Cea mai probabilă explicaţie a acestei fulminante cariere ecleziastice este colaborarea lui Teoctist Arăpaşu – „un element cu pregătire şi încadrat încă din anul 1945, în partidul claselor muncitoare” [37] – cu regimul comunist, inclusiv cu Securitatea, care aproape sigur l-a şantajat cu trecutul său legionar. Trebuie subliniat şi rolul lui Justinian Marina, care nu era deloc străin de Mişcarea Legionară, deşi fusese membru PNŢ Vâlcea şi apoi prieten cu Dej[38], şi care se înconjurase de clerici care fuseseră legionari[39] (celebru este cazul lui Bartolomeu Anania – călugăr şi funcţionar patriarhal în anii ’50, fost şef de cuib în Frăţiile de Cruce, azi arhiepiscopul Clujului)[40]. Iată ce se relata că spunea mitropolitul Bălan despre patriarhul Justinian în ianuarie 1949: „[…] l-a supranumit INJUSTUS (adică cel nedrept), afirmând că este un om fără caracter, care în trecut a ezitat multă vreme între legionari şi comunişti, primind adeseori în casă membrii ai ambelor grupări în camere separate în acelaş timp.”[41]
Chiar şi generalul de Securitate (în rezervă) Nicolae Pleşiţă, fost şef al Departamentului de Informaţii Externe (DIE) în anii 1980-1984, vorbeşte despre colaborarea patriarhului Justinian şi, în general, a clericilor ortodocşi cu Securitatea: „Puţini aveau rezerve faţă de noi. Parcă-şi cereau iertare pentru păcatele lor. Erau convinşi că noi ştim tot. Unii fuseseră atraşi de legionari. N-am simţit aversiune din partea preoţilor în toată activitatea mea. Exterminarea popilor este propagandă anticomunistă. […] Cel mai mare handicap al dictatorului este că vrea să le facă pe toate, ceea ce este imposibil, iar cea mai mare greşeală a bisericii a fost intrarea în politică. Aceasta a dus la prigonirea preoţilor legionari pe timpul lui Antonescu şi după 1944, pe vremea comuniştilor. […] Justinian Marina era preot de ţară şi i-a ajutat pe comuniştii evadaţi. Când a ajuns mare la Bucureşti, Dej l-a uns patriarh pe acelaşi Marina. Lumea făcea băşcălie că e popă simplu, iar ierarhii erau nemulţumiţi de „omul lui Dej”. Dar biserica a traversat astfel mai uşor şocul: preoţii deveneau „oamenii regimului”. Comuniştii au profitat şi ei fiindcă majoritatea preoţilor s-a înscris în PCR, scăpând în acest fel de persecuţii.”[42]
De altfel, şi episcopii vicari patriarhali ai lui Justinian Marina aveau prieteni şi protectori printre nomenclaturiştii momentului: Antim Nica “Târgovişteanul”, fost episcop de Ismail şi Cetatea Albă în timpul lui Antonescu şi director al Institutului Teologic Ortodox din Bucureşti, era protejatul lui Radu Roşculeţ, fost ministru al cultelor şi al lui Costică Ignat, fost prefect tătărescian de Galaţi, prieten cu Miron Constantinescu şi Petre Constantinescu-Iaşi şi naş de hirotonisire a lui Justinian Marina[43], iar Teoctist Arăpaşu “Botoşăneanul”, “cunoscut pentru sentimentele sale democratice” şi “un element cu pregătire şi încadrat încă din anul 1945 în partidul claselor muncitoare” era susţinut de prietenii săi, dr. Vasile Mârza, lider al PCR/PMR – Iaşi şi ministru al sănătăţii, şi generalul Răşcanu de la Iaşi, fiind “un colaborator intim al patriarhului Justinian încă de pe vremea când era la Iaşi”[44]. Episcopul-vicar patriarhal Antim Nica (1950-1973), ajuns apoi arhiereul Galaţiului (1973-1995), după ce între 1948 şi 1950 fusese locţiitor la aceeaşi episcopie, era şi el un fost extremist legionar şi un antisemit notoriu[45], îndeplinind ca arhimandrit sub dictatura antonesciană funcţiile de vicar (1941-1943) şi apoi şef al Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria[46] (decembrie 1943-ianuarie 1944), instituţie bisericească, dar şi statală, utilizată pentru prozelitism ortodox şi propagandă de război antisovetică şi antisemită[47].
Mai sunt şi alte exemple de ierarhi foşti legionari, apoi colaboratori ai regimului comunist şi ai Securităţii, ba chiar linguşitori ai dictatorului Nicolae Ceauşescu: fostul patriarh Justin Moisescu (1977-1986)[48], mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală, care, deşi a fost închis în tinereţe pentru legionarism[49], ca şi arhiepiscopul Clujului, Bartolomeu Anania[50], a activat pe linie propagandistică, atât în străinătate cât şi în ţară, în spiritul indicaţiilor naţional-comuniste ale Securităţii/DIE şi ale lui Nicolae Ceauşescu, tot ca şi Bartolomeu Anania,[51] afirmându-se chiar şi în domeniul scrisului (adesea pseudo-literar, pseudo-istoric şi pseudo-teologic), asemenea fostului mitropolit al Olteniei, Nestor Vornicescu (1978-2000). Un rol de seamă a avut în acelaşi „domeniu de activitate”, dar exclusiv pe linie externă, fostul arhiepiscop misionar român ortodox pentru Statele Unite şi Canada, Victorin Ursachi (1966-2001), „agent de încredere” al DIE.[52]
Nici unul dintre aceşti arhierei foşti legionari n-au avut curajul să-şi recunoască erorile sau crimele, nici ataşamentul faţă de extremismul de dreapta, nici colaborarea cu Securitatea şi cu regimul comunist, iar istoriografia românească „oficială” continuă să ignore, să mistifice sau să nege aceste aspecte.[53] Mai mult, la 30 mai 1999, la Curtea de Argeş, cu ocazia aniversării a 640 de ani de la înfiinţarea Mitropoliei Ţării Româneşti, patriarhul Teoctist declara public: „Pot să vă spun că nici un preot ortodox n-a divulgat taina spovedaniei şi n-a colaborat cu organele de securitate.”[54] Dar, cu doar doi ani înainte, mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, având şi el atât un trecut legionar cât şi o activitate propagandistică externă pro-comunistă, recunoscuse parţial, în cele din urmă, forţat fiind de dovezile publicate de câţiva preoţi ortodocşi bănăţeni pe care-i persecutase şi caterisise, că dăduse informaţii Securităţii[55], el fiind singurul ierarh ortodox român care a recunoscut, fie şi în parte, colaborarea cu Securitatea (spre deosebire de Andrei Andreicuţ, arhiepiscopul de Alba-Iulia[56], Nifon Mihăiţă, arhiepiscopul Târgoviştei[57], ori alţii, care au negat şi s-au disculpat chiar în faţa dovezilor evidente ori au tăcut). Chiar şi actualul patriarh, Teoctist Arăpaşu, încă de pe vremea când era episcop al Aradului (1962-1973), „avea în seamă şi îndrumarea vieţii românilor ortodocşi din America şi Canada.”[58] De altfel, în martie-aprilie 1963, Sfântul Sinod şi Congresul Episcopiei Ortodoxe Române din America îl aleseseră arhiepiscop de Detroit şi conducătorul Episcopiei Române din SUA şi Canada, dar autorităţile americane nu i-au acordat viza[59], cunoscând probabil trecutul său legionar şi prezentul securist.
Şi mai grav este că patriarhul Teoctist, cel care în tinereţe comisese un sacrilegiu, o faptă grozavă, dezonorantă, un mare păcat în faţa Unicului Dumnezeu, nu a avut decenţa de a-şi cere scuze evreilor din România, deşi a participat pe data de 1 iulie 1991 la comemorarea martirilor evrei şi la inaugurarea Monumentului „Martiriul Evreilor din România”, din curtea Templului Coral din Bucureşti, la împlinirea a 50 de ani de la pogromul legionar din 21-23 ianuarie 1941[60], ţinând o cuvântare pe cât de pioasă, pe atât de partizană şi ipocrită: „Alătur la cele ce s-au rostit aici şi cuvântul nostru, ca pe o rugăciune, înălţată cu buze şi cu inima curată întru pomenirea şi cinstirea martirilor în general. Căci numai astfel se cade a fi readuşi în memorie, cunoscând că suferinţa şi jertfa lor aduc urmaşilor şi neamului lor binecuvîntare şi nădejde. Pe acest tărâm martirii noştri români se întâlnesc în iubire cu cei din seminţia lui Avraam şi în acest fel cinstirea pe care le-o datorăm este mai deplină. (sic! – n.n.)
Cu aceste gânduri, particip astăzi împreună cu dumneavoastră la această tristă comemorare (sic! – n.n.) şi aduc, în numele preoţilor şi al milioanelor de credincioşi creştini ortodocşi, vlăstare ale paşnicului, generosului şi tolerantului popor român, un călduros omagiu şi o sfântă pomenire tuturor martirilor evrei care şi-au dat viaţa mărturisind cu fermitate credinţa şi dragostea faţă de neamul lor.
Dumnezeu ne-a hărăzit să trăim împreună pe acest pământ binecuvîntat, care a oferit şi oferă tuturor roadele şi pâinea cea de toate zilele. De secole, înaintaşii noştri au învăţat să trăiască în armonie şi să-şi respecte unii altora credinţa.[…]
În contextul celor de mai sus, nu este de mirare că, de veacuri, evreii s-au bucurat de ospitalitatea, generozitatea, înţelegerea şi respectul poporului român şi că în vremuri tulburi, Biserica Ortodoxă Română, prin slujitorii ei, dintre care amintim doar pe unii apropiaţi zilelor noastre, fericiţii întru pomenire: patriarhul Nicodim Munteanu, mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, episcopul Andrei Magieru al Aradului, preotul şi viitorul patriarh Justinian Marina, preotul şi scriitorul Gala Galaction şi preotul Al. Constantinescu din Hîrlău, şi-au ridicat glasul întru apărarea evreilor căzuţi victimă barbariei naziste.
În spiritul aceleiaşi tradiţii multiseculare şi al principiilor evanghelice care ne cheamă la dragoste frăţească faţă de toţi oamenii, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat, recent, atitudine împotriva oricăror ideologii extremiste, care seamănă ură şi dezbinare între semeni cum sunt antisemitismul, şovinismul şi prozelitismul religios.”[61]
După cum se observă, patriarhul nu a amintit nimic despre rebeliunea legionară, despre extremismul ideologiei legionare, despre fundamentalismul ortodox, despre antisemitismul unor clerici ortodocşi, despre pogromul antievreiesc din 1941 şi nici despre Holocaustul din România şi cu atât mai puţin despre regretele şi scuzele publice pe care ar fi trebuit să le prezinte – atât în numele BOR, cât şi în nume personal (mai ales) – evreilor din România. A trecut sub tăcere toate persecuţiile suferite de evreii din România de-a lungul istoriei, mai ales pe cele din epoca contemporană. Pentru a exemplifica „ospitalitatea, generozitatea, înţelegerea şi respectul poporului român” faţă de evrei, ne limităm să amintim doar două tragice şi ruşinoase evenimente similare, petrecute în capitală la un interval de peste 134 de ani: devastarea Templului Coral din Bucureşti (a cărui construire abia se finalizase) pentru prima oară la 18/30 iunie 1866[62] şi devastarea Muzeului Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România (Templul „Unirea Sfântă” din str. Mămulari nr. 3) la 28 decembrie 2000.[63]
De altfel, nici până astăzi, autorităţile statului român (Preşedintele, Guvernul, Parlamentul) nu au recunoscut oficial şi pe deplin existenţa Holocaustului în România şi nici nu şi-au cerut iertare pentru provocarea acestei tragedii, aşa cum deja au făcut ţări vecine ca Ungaria, Polonia şi URSS, cuvântarea din iulie 1998 a fostului preşedinte Emil Constantinescu la Muzeul Holocaustului din Washington[64] şi ordonanţa de urgenţă nr.31 din 13 martie 2002 a guvernului condus de Adrian Năstase, privind interzicerea organizaţiilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii[65], fiind insuficiente şi prea vagi în această privinţă[66], ultima fiind emisă mai mult sub presiunea campaniei pro NATO, ca un act de propagandă externă, aplicarea ei limitându-se la demolarea majorităţii statuilor mareşalului Ion Antonescu (o excepţie făcându-se în cazul celei aflate în curtea bisericii ortodoxe bucureştene „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Piaţa Hurmuzachi, ctitoria dictatorului Ion Antonescu şi a soţiei sale Maria, care a fost doar acoperită de preotul paroh Dumitru Radu) şi la schimbarea denumirilor străzilor şi pieţelor publice dedicate aceluiaşi personaj istoric în majoritatea localităţilor.
Dovezi în acest sens sunt comunicatul dat publicităţii în urma şedinţei de guvern din 12 iunie 2003 în cadrul căreia guvernul Năstase a aprobat Acordul de Cooperare între Arhivele Naţionale ale României şi Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA şi declaraţiile preşedintelui Ion Iliescu în cadrul interviului acordat ziaristului israelian Grig Davidovicz de la cotidianul „Haaretz” („Ţara”), interviu publicat la 25 iulie 2003 sub titlul De la Bucureşti Holocaustul pare altfel. În esenţă, aceste luări de poziţie oficiale negau existenţa Holocaustului în România şi/sau minimalizau chestiunea Holocaustului în general şi în România în special: „Discuţiile pe marginea acestui subiect au evidenţiat, în final, poziţia Guvernului României: acesta încurajează cercetările referitoare la fenomenul Holocaustului în Europa – inclusiv asupra documentelor de acest tip aflate în arhivele româneşti – subliniind însă cu tărie că înăuntrul hotarelor României în epoca 1940-1945 nu a avut loc Holocaust.”[67] şi „Holocaustul nu a afectat numai populaţia evreiască din Europa. Mulţi alţii, inclusiv polonezi, au murit în acelaşi fel. În România perioadei naziste, evreii şi comuniştii erau trataţi la fel. Tatăl meu a fost activist comunist şi a fost trimis în lagăr. A murit la vârsta de 44 de ani, la mai puţin de un an după ce s-a întors. […] În actuala situaţie economică a României procesele pentru restituirea proprietăţilor evreieşti ar trebui amânate sau respinse.”[68]
Consecinţele acestor afirmaţii au fost declanşarea unor scandaluri internaţionale de presă şi a unor grave tensiuni diplomatice între România şi Israel, existând pericolul permanentizării crizei diplomatice bilaterale şi chiar a extinderii ei prin posibilele efecte negative asupra relaţiilor României cu SUA şi UE. În pofida protestelor şi criticilor diplomaţiei (la toate nivelurile), presei şi opiniei publice israeliene şi -parţial- internaţionale, autorităţile române au adoptat tactica revenirilor, precizărilor şi nuanţărilor tardive, stângace, neutre şi neclare {de exemplu: „Nu a avut loc un Holocaust în graniţele României Regale din 1940-1945, dar România prin guvernarea Antonescu şi acţiunile sale în teritoriul ocupat, în primul rând în Transnistria, a participat la Holocaust. (?!-n.n.) […] Evreii au fost deportaţi în Transnistria şi acolo a avut loc un adevărat Holocaust. […] Nimeni nu neagă numeroasele lucruri antiomeneşti care s-au făcut, o călcare în picioare, o barbarie. […] Au existat, încă dinainte de 1941 şi de legionari, doctrina etnocratică a lui Crainic, doctrina românească a unei funeste teorii germane
De fapt, toate acestea erau pretexte pentru a trage de timp şi a evita recunoaşterea principială a existenţei Holocaustului în România, precum şi a responsabilităţii statului român în privinţa acestui tip de genocid unic în istorie (Shoah-ul). Ele nu sunt simple gafe, ci derapaje voite, care fac parte dintr-o politică de sorginte securistă, planificată şi complexă de întreţinere a mistificărilor, imposturilor şi ambiguităţilor, având ca dublu scop asigurarea unei imagini acceptabile şi favorabile în Occident pentru „tânăra democraţie românească” şi, concomitent, promovarea continuităţii naţionalist-colectiviste în plan intern, cu vădite scopuri electorale.
De altfel, reacţia aceluiaşi cotidian din Israel la precizările oferite de Ion Iliescu a fost promptă: „Încercările de a răspunde condamnării (care a venit nu doar din Israel, ci şi din România[70]) sunt stângace, dacă nu chiar ridicole.”[71] În acelaşi comentariu, intitulat Reîmprospătarea memoriei şterse a României, editorialistul israelian Adar Primor identifică patru „păcate” ale lui Iliescu în interviul publicat de „Haaretz” pe 25 iulie 2003: „relativizarea Holocaustului”, „rescrierea istoriei” (mai ales a celei româneşti, cu accent pe mareşalul Antonescu), „problema proprietăţii” (mascarea chestiunii mereu amânate a restituirilor, precum şi a crizei generale din societatea românească prin diversiunea avariţiei pretenţiilor evreieşti) şi „motivele interviului” (politico-electorale, naţionaliste), amintind şi faptul că în ianuarie 2001, într-o sinagogă din ţară (la Iaşi, pe 21 ian. - n.n.), Iliescu critica
În urma poziţiilor unor persoane publice, mai ales a criticilor dure formulate de Andrei Oişteanu, care a declarat că poziţia prezidenţială este menită să atragă sprijinul extremei drepte din România (al PRM, în primul rând) şi că această poziţie nu poate fi interpretată ca o gafă pentru că interviul a fost programat, iar subiectele sale au fost transmise din timp preşedintelui Iliescu[73] şi a declaraţiei vicepreşedintelui PD, deputatul Emil Boc, care a anunţat că „PD analizează oportunitatea politică de a declanşa procedura de suspendare din funcţie a preşedintelui Ion Iliescu pentru încălcarea Ordonanţei nr. 31/2002 privind interzicerea simbolurilor fasciste şi antisemite”[74], Biroul de presă al Administraţiei Prezidenţiale „s-a văzut obligat” să dea o nouă replică, în care se afirmă că „responsabilii redacţiei ziarului („Haaretz”- n.n.) au comis o fraudă, publicând un text prefabricat în redacţie, neaprobat de intervievat şi, deci, nemaiaparţinându-i acestuia din urmă, deformându-i spusele, ca şi poziţiile bine cunoscute ale preşedintelui Iliescu”, că jurnaliştii respectivi, „dovedind rea-credinţă, folosind cu rea-intenţie bunăvoinţa arătată de preşedintele Iliescu”, „şi-au permis să publice un text rezumat, rupt din contextul general al interviului”, ceea ce ar fi dus la deformarea poziţiilor exprimate de preşedintele României, atât prin condensarea textului, cât şi prin traducere, că totul s-a transformat într-o „provocare politică deplorabilă” de natură „să alimenteze suspiciuni şi să dea apă la moară elementelor şi sentimentelor antisemite” şi că preşedintele Iliescu a primit, din ţară şi din străinătate, un număr mare de mesaje de solidaritate şi de exprimare a indignării faţă de campania nedemnă declanşată împotriva sa şi a României, în ultimă instanţă, atât de la evrei, cât şi de la români, exemplificându-se chiar cu un pasaj dintr-o scrisoare adresată şefului statului român de „o personalitate americană cunoscută, evreu din Statele Unite”: „A-l suspecta pe Ion Iliescu de antisemitism, sau chiar de a sugera aşa ceva, este nu doar o eroare, este un act odios şi o mârşăvie”.[75]
Reacţia ziariştilor de la „Haaretz” a fost promptă şi devastatoare: „Am publicat propriile sale cuvinte din interviu şi deţinem înregistrările pentru a demonstra. Este greu de înţeles că preşedintele a ales să aştepte o lună după ce interviul a fost publicat în Haaretz înainte să emită o declaraţie prin care să-l respingă.”[76] Ei au demontat acuzaţiile mincinoase („ridicole şi neîntemeiate”) ale lui Ion Iliescu, arătând că există înregistrări audio (la ambele părţi) şi video (la Cotroceni) ale interviului în cauză, care dovedesc că au respectat deontologia jurnalistică şi demonstrând definitiv adevărul prin trimiterea casetelor audio pe care este imprimat interviul, cotidianului „Evenimentul zilei”, care le-a publicat integral pe adresa sa de Internet, unde pot fi ascultate oricând şi de oricine.[77]
Documentele inedite prezentate în acest mic studiu ne ajută să înţelegem mai bine nuanţele, accentele şi tendinţele extremiste, fundamentaliste, naţionaliste, etnocentriste şi confesionaliste ale multor declaraţii şi iniţiative „politice” ale ierarhiei BOR de după 1989, ba chiar şi manifestările antieuropene, tradiţionaliste, exclusiviste şi paternaliste ale clerului şi militanţilor ortodocşi români. De exemplu: iniţiativa arhiereului de Cluj – Bartolomeu Anania – de implicare a BOR în politică, ca şi implicarea BOR în campaniile electorale, opoziţia sa faţă de iniţiativele legislative şi deciziile judecătoreşti de restituire a unora dintre proprietăţile bisericeşti confiscate greco-catolicilor, „marşul de protest” al preoţilor din Ardeal sub conducerea arhiereului de Cluj, Bartolomeu Anania, manifestările publice violente împotriva altor culte, confesionalizarea vieţii universitare, propaganda împotriva modificării Codului Penal în sensul dezincriminării penale a homosexualităţii, tergiversarea exprimării acordului faţă de vizita papală în România şi limitarea ei la perimetrul capitalei, sprijinirea pe toate căile posibile a Serbiei lui Miloşevici şi legitimarea purificărilor etnice din Kosovo, reticenţele şi criticile aduse NATO şi UE, insistenţele pentru obţinerea legilor clerului militar şi salarizării preoţilor de către stat, promovarea insistentă a proiectului – subvenţionat de stat – al „Catedralei Mântuirii Neamului” şi revendicarea permanentă a statutului de „Biserică naţională”, inclusiv în proiectele legii cultelor.[78]
În concluzie, BOR continuă să fie condusă de persoane compromise nu numai prin colaborarea lor cu regimul comunist, ci şi prin concepţiile şi acţiunile lor politico-ideologice fundamentaliste, extremiste, legionare în speţă, mult mai vechi decât cele comuniste. Considerăm că ar fi în sfârşit cazul ca patriarhul Teoctist (ajuns aproape nonagenar) să-şi facă „mea culpa” şi să se retragă la o mânăstire, pocăindu-se cu adevărat (nu ca în 1990, când a renunţat la tronul patriarhal în februarie, pentru ca să revină, neschimbat, în aprilie), în mod public, şi îndemnând pe toţi ceilalţi membri ai Sfântului Sinod să facă acelaşi lucru, în funcţie de vinovăţiile lor, pentru ca BOR să se reînnoiască şi să-şi recapete onoarea pătată prin faptele reprobabile ale ierarhilor săi, devenind o instituţie cu adevărat sfântă, condusă de oameni sfinţi, care să contribuie în mod real la propăşirea poporului român.[79]
GABRIEL CATALAN
[1] Vezi Pe marginea prăpastiei. 21-23 ianuarie 1941, vol.2, Bucureşti, 1942.
[2] Vezi studiul său introductiv la volumul editat de Radu-Dan Vlad şi colaboratorii, Evenimentele din ianuarie 1941 în arhivele germane şi române, vol. I-II, Bucureşti, Ed. Majadahonda, 1998-1999.
[3] Vezi Horia Sima, Doctrina legionară, ediţia a II-a, Bucureşti, Ed. Majadahonda, 1995; Idem, Pentru cunoaşterea adevărului. Declaraţia Mişcării Legionare, f.l., f.e., 1990; Idem, Era libertăţii. Statul naţional-legionar, vol. I-II, ediţia a II-a, Timişoara Ed. Gordian, 1995; Idem, Istoria Mişcării Legionare, ediţia a II-a, Timişoara Ed. Gordian, 1994; Ştefan Palaghiţă, Garda de Fier spre reînvierea României, ediţia a II-a, Bucureşti, Ed. Roza Vânturilor, 1993; Mihail Sturdza, România şi sfârşitul Europei. Amintiri din ţara pierdută, ediţia a II-a, Alba Iulia – Paris, 1994; V. Blănaru-Flamură, Generalul Antonescu în cămaşa verde legionară. Detronarea regelui Carol al II-lea şi „Rebeliunea” văzute din stradă, de la Radiodifuziunea Română şi din „Buncărul” Antoneştilor, vol. I, Bucureşti, Ed. Sepco S.R.L. în colaborare cu Fundaţia Culturală Buna Vestire, 1995; Grigore Traian Pop, Mişcarea Legionară. Idealul izbăvirii şi realitatea dezastrului, Bucureşti, Ed. Ion Cristoiu, 1999, p. 452-498.
[4] Vezi capitolele VI-VIII din Pe marginea prăpastiei, vol.2.
[5] Vezi Matatias Carp, Cartea Neagră. Suferinţele evreilor din România. 1940-1944, vol. I: Legionarii şi rebeliunea, Bucureşti, Atelierele Grafice Socec & Co. S.A.R., 1946, p. 238-242; Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea, Dan D. Ionescu ş.a., Atlas-Ghid. Istoria şi arhitectura lăcaşurilor de cult din Bucureşti, din cele mai vechi timpuri până astăzi, vol.I: Tabele şi planuri, Ed. Ergorom ‘79, 1999, p. 83, 84, 91 şi 95; Gabriel Catalan, Aspecte ale rebeliunii legionare în cartierul Antim din Bucureşti în vol. Despre Holocaust şi comunism,„Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă”, vol. I, 2002, Iaşi, Ed. Polirom, 2003, p. 142-151.
[6] Vezi M. Carp, Op. cit., p. 217-323 şi 370-373.
[7] Arhiva Serviciului Român de Informaţii (ASRI), Fond Penal (P), dos. 9039, vol.50 şi 52; Arhiva Centrului pentru Studierea Istoriei Evreilor din România (ACSIER), Arhiva Fotografică, Fondul III (1940-1944) - Rebeliunea legionară; vezi şi anexele şi fotografiile din vol.2 al lucrării Pe marginea prăpastiei.
[8] F. Brunea-Fox, Oraşul măcelului. Jurnalul rebeliunii şi al crimelor legionare. Fapte. Mărturii. Documente fotografice, Bucureşti, ediţia I-a, f.l., f.e., f.a. (ediţia a II-a, Bucureşti, Ed. A.P.P., 1990; ediţia a III-a, Bucureşti, Ed. Hasefer, 1997 ); Rabin Dr. David Şafran, Cronica rebeliunii legionare. Amintiri care ard, Ierusalim-Iafo-Tel Aviv, Ed. Hasefer, 1967; Şef-rabin dr. Alexandru Şafran, Un tăciune smuls flăcărilor. Comunitatea evreiască din România. 1933-1947. Memorii, Bucureşti, Ed. Hasefer, 1996; Şef-rabin dr. Moses Rosen, Primejdii, încercări, miracole, Bucureşti, Ed. Hasefer, 1990 (ediţia a II-a, 1991); Mihail Sebastian, Jurnal. 1935-1944, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1996.
[9] Vezi F. Brunea-Fox, Op. cit., capitolul Povestea unui triplu asasinat (ediţia I-a, p. 88-111; ediţia a II-a, p. 53-68; ediţia a III-a, p. 83-103); M. Carp, Op. cit., ed. a II-a, Bucureşti, Ed. Diogene, 1996, p.189-190; D. Şafran, Op. cit., p. 23-27; Al. Şafran, Op. cit., p. 66-67; M. Rosen, Op. cit., ediţia I-a, p. 51 (ediţia a II-a, p. 52).
[10] F. Brunea-Fox, Op. cit., ediţia a II-a, p. 68.
[11] M. Carp, Op. cit., ed. a II-a, p.189.
[12] Există mai multe cifre ale acestor evrei victime: 120 (M. Carp, Op. cit., ediţia I-a, p. 373; Radu Ioanid, Sabia arhanghelului Mihail. Ideologia fascistă în România, Bucureşti, Ed. Diogene, 1994, p. 203), 124 (Al. Şafran, Op. cit., p. 63), 125 („Revista cultului mozaic”, nr.706/707, 1-15 ianuarie 1991, p. 3), 127 (M. Sebastian, Op.cit., p. 293), 130 (placa comemorativă din curtea Templului Coral din Bucureşti), 140 (D. Şafran, Op. cit., p. 29).
[13] Vezi „Revista cultului mozaic”, nr.706/707-708, 710, 718-720 (1-15 ianuarie, 1 februarie, 1 martie, 3 şi 15 iulie şi 1 august 1991), dar şi organele de presă enumerate şi principalele cotidiene interne centrale.
[14] Vezi Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1995 (ediţia a II-a, 1996); Gr. Tr. Pop, Op. cit..
[15] Lucreţiu Pătrăşcanu, Sub trei dictaturi, Bucureşti, Ed. 100+1 Gramar, 1996, p. 155.
[16] M. Carp, Op. cit., ediţia I-a, p. 162.
[17] M. Carp, Op. cit., ediţia I-a, p. 169.
[18] Atlas-Ghid, vol.I, p. 88, 95 şi 203; vol.III: Cultele: catolic, protestante, neoprotestante, mozaic, musulman, asociaţii religioase, Ordinul Masonic Român, 2000, p. 237 şi 271.
[19] Ibidem, vol.I; vol.III, p. 270.
[20] M. Carp, Op. cit., ediţia I-a, p. 124; Martiriul evreilor din România. 1940-1944. Documente şi mărturii, Bucureşti, Ed. Hasefer, 1991, p. 44; Atlas-Ghid, vol.I, p. 85 şi 88; vol.III, p. 270 şi 278; ACSIER, Fond V (Sinagogi), dos. 134 A, f. 134-135.
[21] ASRI, Fond Documentar (D), dos. 909, f. 510; ACSIER, Fond V (Sinagogi), dos. 134 A, f. 135.
[22] Vezi Prea Fericitul Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Repere bio-bibliografice în vol. Slujire Sfântă. Prea Fericitul Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Zece ani de la alegere şi întronizare, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996, p. 9; Pr. dr. Sabin Verzan, Prea Fericitul Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Repere bio-bibliografice în vol. Autocefalie, patriarhie, slujire sfântă. Momente aniversare în Biserica Ortodoxă Română – 1995, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1995, p. 431-432.
[23] O notă informativă din 19 aprilie 1949 îl descrie ca fiind un „legionar fost arestat”, precizând că este preot şi protosinghel şi că a fost diacon la catedrala patriarhală şi, un timp scurt, stareţ la mânăstirea Cheia din jud. Prahova – Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), Fond Ministerul Afacerilor Interne/Direcţia Generală a Poliţiei (MAI/DGP), dos. 77/1946, f. 389.
[24] Acesta era în anii ’80 stareţ la mânăstirea Cetăţuia din jud. Iaşi – vezi Nicolae Pleşiţă, Biserica şi Securitatea, interviu realizat de Viorel Patrichi, în „Lumea Magazin”, nr.2/2000, p. 64-65.
[25] ASRI, Fond D, dos. 909, f. 510.
[26] Vezi nota 22.
[27] ASRI, Fond D, dos. 7755, vol. 7, f. 28-29.
[28] ASRI, Fond D, dos. 7755, vol.3, f. 239.
[29] ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 76/1946, f. 80 (şi/sau f. 81).
[30] ASRI, Fond D, dos. 7755, vol.3, f. 99.
[31] ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 88/1947, f. 30 (şi/sau f. 27 şi/sau f. 41).
[32] ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 78/1946, f. 191 (şi/sau dos. 88/1947, f. 87).
[33] ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 75/1946, f. 379 (şi/sau f. 416 şi/sau dos. 78/1946, f. 232).
[34] ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 77/1946, f. 140; dos. 78/1946, f. 64 şi 218; dos. 88/1947, f. 109.
[35] Vezi G. Catalan, Înscăunarea patriarhului Justinian în „Analele Sighet”, vol.6: Anul 1948 - instituţionalizarea comunismului, 1998, p. 706-711; Idem, Alegerea şi cariera unor arhierei în „Mesagerul Sfântului Anton”, nr.47, iulie-august 2001, p. 23-26.
[36] Vezi nota 22.
[37] ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 75/1946, f. 272 (notă informativă din 24 noiembrie 1948 semnată „Nicu”).
[38] Vezi nota 35; ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 75/1946, f. 91 şi 426; dos.77/1946, f.63; dos. 78/1946, f. 34.
[39] Vezi nota 32; ASRI, Fond D, dos. 7755, vol. 7, f. 45; ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 75/1946, f. 311 şi 401 (şi/sau f. 407).
[40] Vezi ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 259/1941, f. 18, 25; dos. 77/1946, f. 206; dos. 78/1946, f. 154, 167; dos. 88/1947, f. 72 şi 73; ASRI, Fond D, dos. 2488, f. 626-629, 692, 696-697; dos. 7755, vol. 7, f. 86-88.
[41] ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 76/1946, f. 80 (şi/sau f. 81).
[42] N. Pleşiţă, Op. cit., p. 65 şi 66.
[43] ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 88/1947, f. 11; ASRI, Fond D, dos. 909, f. 510-513.
[44] ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 75/1946, f. 163, 272; dos. 78/1946, f. 217; dos. 88/1947, f.35.
[45] ASRI, Fond D, dos. 909, f. 510-513.
[46] Antecesorii lui Antim Nica în această funcţie au fost arhimandritul Iuliu Scriban (august 1941-noiembrie 1942) şi mitropolitul Visarion Puiu (noiembrie 1942-decembrie 1943). Cel din urmă a fugit în 1944 în Vest, fiind condamnat în contumacie drept criminal de război şi a trăit în Italia şi Franţa până la moarte, fiind asistat material, spiritual şi moral de Vatican.
[47] Vezi Jean Ancel, Transnistria, Bucureşti, Ed. Atlas, 1998, p. 208-250.
[48] ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 75/1946, f. 311; dos. 77/1946, f. 14.
[49] ASRI, Fond D, dos. 7755, vol.7, f. 39.
[50] Ibidem, f. 86-88.
[51] Gen.-lt. Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roşii. Amintirile unui general de Securitate, Bucureşti, Ed. Venus, 1992, p. 330-331.
[52] Ibidem, p. 332.
[53] În ultimii ani chiar s-au înmulţit lucrările partizanilor ierarhiei ortodoxe, cu scopul evident al elogierii şi disculpării ei. Pe lângă mai vechii adulatori ca Gheorghe Vasilescu (Patriarhul Justinian Marina, un apostol al Bisericii şi al neamului românesc în „Vestitorul Ortodoxiei”, februarie-iunie 2001), Dan Ciachir (volumele intitulate Cronica ortodoxă, ce reunesc articolele publicate în diferite reviste, de exemplu „Cuvântul”, dar şi dese apariţii la emisiuni de televiziuni), Radu Ciuceanu (aşa-zisele memorii, unele prefeţe şi introduceri, editoriale din „Arhivele Totalitarismului”, volumele de documente intitulate Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, scrise în colaborare cu Cristina Păiuşan şi editate începând din 2001 de Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului), Pr. Mircea Păcurariu (în principal cele două ediţii, din anii ‘80 şi respectiv ’90, ale vol. 3 din Istoria Bisericii Ortodoxe Române, dar şi alte manuale sau articole din revistele bisericeşti), adăugându-se şi unii mai tineri, dintre care îi amintim pe Radu Preda (Biserica în stat. O invitaţie la dezbatere, Ed. Scripta, 1999), Cristina Păiuşan (menţionatele volume de documente editate împreună cu Radu Ciuceanu şi Politica patriarhilor României şi „colaboraţionismul” cu organele statului în „Analele Sighet”, vol.7- Anii 1949-1953: Mecanismele terorii, 1999, p. 111-117), Adrian Gabor (participări la emisiuni TV, dar şi articole în revistele bisericeşti, de exemplu cel publicat împreună cu Adrian Nicolae Petcu în „Vestitorul Ortodoxiei” din 15 iunie 2002, sub titlul Biserica ortodoxă şi evreii în timpul lui Antonescu ), Adrian Nicolae Petcu (articolul amintit mai sus, apărut şi în „Dosarele istoriei”, nr. 11/2002, p. 13-16, laolaltă cu alte două articole: Misiunea Ortodoxă Română în Transnistria, p. 17-25 şi Biserica Ortodoxă Română în timpul Patriarhului Justinian, p. 38-48, precum şi grupajul de 8 documente inedite grupate, după un lapidar şi superficial comentariu, sub titlul Sărbătoarea Paştilor în atenţia Securităţii în „Dosarele istoriei”, nr. 7/2003, p. 58-63) şi George Enache (Intelectualii şi Biserica în România interbelică, p. 4-12 şi „Rugul Aprins”, p. 57, ambele articole fiind publicate în acelaşi număr 11/2002 al revistei „Dosarele istoriei”, sub genericul România, 1918-1989. Biserica şi stăpânirea politică ).
[54] „Muntenia Telegraf”, 1 iunie 1999, p. 1.
[55] Ion Zubaşcu, Î.P.S. Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului mărturiseşte că a colaborat cu Securitatea în „România liberă”, nr.2113, 10 martie 1997, p. 1 şi 11; Liviu Negoiţă, Biserica şi Puterea. Document, Timişoara, Ed. Eurostampa, 1998.
[56] Vezi Florian Bichir, Arhiepiscopul de Alba Iulia, Andrei Andreicuţ a recunoscut, încă din 1997, că a colaborat cu Securitatea: „După 12 ore de presiuni inimaginabile, am semnat” în „Evenimentul zilei”, nr.2670, 31 martie/1 aprilie 2001, p.3.
[57] Vezi Sorin Cehan şi Florian Bichir, Înalt Prea Sfinţitul Nifon, preot cu microfon în „Evenimentul zilei”, nr.2671, 2 aprilie 2001, p. 3 şi nr.2672, 3 aprilie 2001, p. 2.
[58] George Muntean, Patriarhul Teoctist, slujitor contemporan al credinţei străbune în vol. Autocefalie…, p. 666.
[59] Vezi Repere bio-bibliografice în vol. Slujire sfântă, p. 10; S. Verzan, Op. cit., p. 433; Pr. prof.dr. Mircea Păcurariu, Aspecte din istoria vieţii bisericeşti a românilor din Statele Unite şi Canada în vol. Autocefalie…, p. 325.
[60] Cf. „Revista cultului mozaic”, nr.717, 21 iunie 1991, p. 1 şi 3; ACSIER, Arhiva Fotografică, Fond III (1940-1944), foto 71, 72 şi 77.
[61] Călduros omagiu şi sfîntă pomenire martirilor evrei. Cuvîntul Prea Fericitului Patriarh Teoctist în „Revista cultului mozaic”, nr.718 (3 iulie 1991), p. 2.
[62] Vezi Rabin Dr. M. A. Halevy, Monografia istorică a Templului Coral din Bucureşti, Bucureşti, 1935, p. 48-49.
[63] Vezi „Realitatea evreiască”, nr.131-132 (931-932), 16 decembrie 2000, p. 1 şi 5. Alte incidente antisemite (violenţe, distrugeri şi inscripţii profanatoare) au avut loc în provincie, dar şi în capitală: la acelaşi muzeu evreiesc şi la Teatrul Evreiesc de Stat între 2001 şi 2003.
[64] Iată cel mai elocvent pasaj din această cuvântare, care rămâne chiar mai importantă decât ordonanţa de urgenţă a guvernului Năstase în aceeaşi chestiune: „În ciuda acestor fapte, nimeni nu are dreptul de a ignora că tragedia Holocaustului nu a ocolit România; nimeni nu are dreptul de a nega soarta tragică a evreilor care şi-au pierdut viaţa sau pe cei dragi în Basarabia şi Bucovina, în Transnistria, la Iaşi, la Bucureşti sau la Dorohoi, lipsurile materiale, prigoana şi umilinţele la care au fost supuşi în timpul guvernării legionare şi în perioada guvernării care a urmat. Indiferent dacă implicarea directă sau indirectă a Germaniei naziste nu a fost nici ea de neglijat, responsabilitatea pentru aceia dintre cetăţenii români care, în loc să fie ocrotiţi de statul român, au fost persecutaţi de acesta nu poate fi şi nu trebuie să fie eludată. Democraţia interbelică nu era, desigur, perfectă; dar disoluţia ei, dictatura şi persecuţiile contra unor inocenţi rămân o pagină sumbră din istoria noastră, o pagină pe care nu avem voie să o uităm, ca să ştim că nu se va mai repeta.” - vezi „Realitatea evreiască”, nr.76 (876), iulie 1998, p. 1 şi 3.
[65] Vezi „Monitorul Oficial”, 28 martie 2002, iar pentru comentarii Gabriel Andreescu, Extremismul de dreapta în România, Cluj, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, 2003, p. 48-49 şi 99-115.
[66] Semnificative au fost dezbaterile parlamentare pe marginea acestei ordonanţe, mai ales cele din Comisia de cultură a Senatului, care a avizat-o favorabil la 28 mai 2002, ocazie cu care senatorul PSD Grigore Zanc, vicepreşedintele comisiei, a declarat că „nici definiţia, nici articolele textului legislativ nu fac trimitere la existenţa Holocaustului în România” şi că România „nu poate fi considerată ţară în care a avut loc Holocaustul şi nici părtaşă la Holocaust” – apud. G. Andreescu, Op.cit., p. 112.
[67] Mediafax, 12 iunie 2003.
[68] „Haaretz”, 25 iulie 2003, apud. „Evenimentul zilei” şi „Ziua” din 26 iulie 2003.
[69] Vezi presa internaţională şi internă centrală din 12-18 iunie şi 25 iulie -1 august 2003.
[70] De la majoritatea presei scrise centrale interne, a ONG-urilor şi a opoziţiei politice (cu excepţia PRM).
[71] „Haaretz”, 4 august 2003, apud. „România liberă” şi „Ziua” din 5 august 2003.
[72] Ibidem; Mediafax, Ceremonie pentru victimele legionarilor în „Ziarul financiar”, 22 ianuarie 2001, p. 9.
[73] Vezi Dezbatere pe tema Holocaustului organizată de Centrul pentru Jurnalism Independent, Rompres, 5 august 2003.
[74] Mediafax, 24 august 2003; vezi şi presa scrisă centrală internă din 25 august 2003.
[75] Mediafax, 25 august 2003; vezi şi presa scrisă centrală internă din 26 august 2003.
[76] „Haaretz”, 26 august 2003 apud. „România liberă”, 27 august 2003.
[77] Vezi „Haaretz”, 26 şi 27 august 2003; „Evenimentul zilei”, 26 şi 27 august 2003, „România liberă”, 27, 28 şi 30 august 2003; „Ziua”, 27 şi 28 august 2003.
[78] Vezi G. Andreescu, Op. cit., p. 35-45; G. Catalan, Etnocentrism şi confesionalism politic. Cazul Bisericii Ortodoxe Române în „Xenopoliana”, VII, 1999, nr.3-4, p. 103-110; Idem, Tentaţia puterii politice în „Mesagerul Sfântului Anton”, nr.31, noiembrie-decembrie 1998, p. 20-21; Idem, O şansă ratată? Apropierea între ortodoxie şi catolicism în „Mesagerul Sfântului Anton”, nr.32, ianuarie-februarie 1999, p. 6-7; Idem, Visul unităţii în „Mesagerul Sfântului Anton”, nr.35, iulie-august 1999, p. 16-17; Idem, „Biserica naţională” şi „mântuirea neamului” în „Mesagerul Sfântului Anton”, nr.37, noiembrie-decembrie 1999, p. 16-17.
[79] Vezi Ion Zubaşcu, Pentru a nu compromite şi mai mult imaginea Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Teoctist ar trebui să se retragă, în mod înţelept, la o mănăstire în „România liberă”, 10 noiembrie 2001, p. 12.
No comments:
Post a Comment