Bucureşti, februarie-martie 2001
8 august 2003
februarie-martie 2004
SCURTĂ ISTORIE A SECURITĂŢII[1]
La sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial serviciile secrete din România erau: Siguranţa – serviciul secret intern, Serviciul Special de Informaţii – serviciul secret extern şi Secţia a II-a a Marelui Stat Major al Armatei – serviciul secret militar. Toate aceste servicii secrete au continuat să funcţioneze după 23 august 1944 cu aceleaşi cadre, doar şefii lor fiind schimbaţi.
Infiltrarea vechilor servicii secrete şi epurarea vechilor angajaţi
Infiltrarea serviciilor secrete de către Partidul Comunist din România[2] a început imediat după 23 august 1944, pentru această acţiune fiind folosite „gărzile patriotice”, unităţi paramilitare ale Partidului instruite de NKVD[3]. Bolşevizarea lor s-a accentuat odată cu instalarea la putere de către Vîşinski – trimisul lui Stalin – a guvernului Petru Groza, în 6 martie 1945. După această dată, Regele Mihai, sub controlul căruia se aflau pînă atunci structurile informative, nu s-a mai putut bizui pe nici una dintre ele. PCR a preluat controlul lor prin Emil Bodnăraş, secretar general la preşedinţia Consiliului de Miniştri însărcinat cu supravegherea serviciilor secrete, prin ordinul semnat la 27 aprilie 1945 de primul ministru Groza, şi de către Teohari Georgescu, ministrul de Interne în funcţie. De acum înainte, în serviciile secrete sînt încadraţi numai comunişti, instituţiile amintite nemaifiind controlate în nici un fel de către Rege, ci de PCR[4].
Proiectul Moscovei şi al Partidului presupunea apoi epurarea vechilor cadre din Poliţie, Siguranţă, SSI, Armată şi Administraţia Publică, întrucît erau legate „prin concepţiile şi poziţia lor social-economică” de Vechiul Regim. Aceste „elemente ostile regimului democrat popular, cele compromise printr-o activitate duşmănoasă faţă de mişcarea muncitorească” vor fi înlocuite cu „comunişti cu o bogată activitate revoluţionară, căliţi în lupta cu duşmanul de clasă în anii crunţi ai ilegalităţii”[5].
Infiltrarea şi acapararea serviciilor secrete române de către KGB prin epurarea vechilor angajaţi a fost unul din principalele obiective ale ocupaţiei sovietice, acţiunea fiind desfăşurată sub acoperirea aplicării prevederilor Convenţiei de Armistiţiu semnată de România la Moscova în 12/13 septembrie 1944, cu Comisia Aliată (Sovietică) de Control. Acţiunea, paralelă cu preluarea puterii în stat de către PCR, făcea parte din planul general de sovietizare a României, în care contribuţia esenţială au avut-o ofiţerii şi diplomaţii sovietici, în cvasitotalitatea lor agenţi ai KGB şi GRU[6].
Comuniştii experimentaţi care au preluat conducerea serviciilor de informaţii erau, de fapt, cu toţii agenţi sovietici. Astfel, conducătorul real al SSI a devenit, o dată cu ocupaţia sovietică, Serghei Nikonov (alias Serghei Nicolau), rus de origine, în perioada interbelică şeful unei reţele de spionaj a KGB în România. După lovitura de stat de la 23 august 1944 el a primit noi sarcini ca ofiţer al Direcţiei de Informaţii Externe a KGB fiind numit oficial, în martie 1945, director al SSI. În martie 1954, Nikonov a fost transferat la conducerea Secţiei a II-a a Marelui Stat Major al Armatei (spionajul militar), instituţie subordonată celei similare sovietice (GRU)[7].
Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă a fost condusă, din martie 1945, de către Gheorghe Pintilie (pe numele său real Pantelei Bodnarenko, zis Pantiuşa), agent sovietic de origine ucraineană, condamnat în perioada interbelică, în România, pentru spionaj. Ca şi Nikonov, acesta era subordonat direct lui Emil Bodnăraş, toţi primind ordine de la Moscova prin intermediul lui Dmitri G. Fedîcikin, prim-consilier sovietic în România între anii 1944 şi 1947 şi reprezentant al INU/KGB[8].
În 1946 Pintilie era în acelaşi timp şi şeful secţiei politico-administrative a CC al PCR, însărcinată cu securitatea (a se citi: cu puritatea ideologică) partidului, cînd din ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a asasinat pe Ştefan Foriş, fostul secretar general al partidului pînă în aprilie 1944. Tot el a ordonat şi uciderea mamei fostului şef al partidului[9]. Drept recompensă pentru credinţa şi duritatea sa, din iunie 1948 Pintilie a devenit membru al CC al PCR. Soţia sa, Ana Toma, şi ea agentă a INU/KGB, avea printre însărcinări şi pe aceea de a-l supraveghea.
Una din practicile utilizate de KGB pentru supravegherea demnitarilor comunişti era deci „încadrarea” lor cu militante comuniste fidele Moscovei. Multe dintre soţiile membrilor nomenclaturii de vîrf erau astfel de agente, dirijate fie pe lîngă soţii lor, fie pe lîngă alţi înalţi membri ai conducerii Partidului. Astfel, Nina Nikonova, soţia lui Serghei Nikonov, era secretara lui Gheorghiu-Dej, secretarul general al Partidului. O altă practică era numirea agenţilor sovietici în poziţii cheie ale aparatului comunist. Aşa se face că şeful de cabinet al lui Gheorghiu-Dej era Mihail Gavrilovici, iar şeful gărzii personale Valerian Bucikov, ambii agenţi KGB[10].
Un alt agent KGB cu rol important în sovietizarea României a fost Vladimir Mazuru, ucrainean din Basarabia care, împreună cu Alexandru Nikolschi – şi el agent sovietic – va fi numit adjunct al lui Gheorghe Pintilie, directorul general al Securităţii[11].
O altă instituţie care a fost trecută sub controlul partidului a fost Corpul Detectivilor, unitate a Ministerului de Interne alcătuită acum din cadre comuniste şi din vechi poliţişti, transformată radical prin reorganizarea din 14 martie 1945. În fruntea ei este numit Alexandru Nikolschi. Boris Grünberg, alias Alexandr Sergheevici Nikolski, cetăţean român de origine evreiască, membru al Komsomol şi UTC al PCR din anul 1932, a fost instruit de KGB şi trimis pe teritoriul României pentru spionaj. Arestat şi condamnat, a fost eliberat, ca şi alţi comunişti, în urma loviturii de stat de la 23 august 1944. În octombrie, acelaşi an, este numit comisar de poliţie, iar din martie 1945 devine şeful Corpului Detectivilor. A condus Securitatea împreună cu Gheorghe Pintilie şi Vladimir Mazuru, avînd un rol de prin rang în organizarea acesteia după canoanele sovietice şi în declanşarea terorii care i-a urmat[12].
Până în 1948 Corpul Detectivilor este implicat în reprimarea opozanţilor politici ai Partidului Comunist, în acţiunile de infiltrare a mediilor ostile regimului, împiedicînd astfel – la adăpostul trupelor sovietice de ocupaţie şi sub ochiul vigilent al KGB şi GRU – formarea unei opoziţii unite faţă de instaurarea comunismului. Infiltrărilor în organizaţiile necomuniste şi/sau anticomuniste li se adaugă şi alte acţiuni operative – verificări, urmăriri, arestări şi asasinate – pentru înfăptuirea cărora a fost creată o Brigadă Mobilă Specială[13].
Activitatea Corpului Detectivilor se suprapunea peste atribuţiile SSI şi ale Secţiei a II-a a Marelui Stat Major al Armatei, fiind nucleul dur a ceea ce se va numi mai tîrziu Securitatea, faptul fiind probat ulterior şi de preluarea masivă de cadre în noua instituţie.
Ministerul de Interne, condus de Teohari Georgescu, a făcut o mişcare foarte abilă, reintegrînd temporar în Poliţie şi Siguranţă cvasitotalitatea cadrelor şi agenţilor concediaţi de guvernul Rădescu. Drept mulţumire, ei s-au năpustit asupra opozanţilor guvernului Groza. Mai tîrziu, partidul s-a dispensat de serviciile lor, rezervîndu-le o soartă dintre cele mai crunte: arestîndu-i, închizîndu-i şi supunîndu-i la interogatorii repetate, dar nu înainte de a le exploata aptitudinile, cunoştinţele şi, nu în ultimul rînd, zelul. Iată doar trei exemple din cele mai semnificative: Eugen Cristescu – fostul şef al SSI de pînă în septembrie 1944, Traian Borcescu – adjunctul lui Cristescu şi Nicolae D. Stănescu – fost şef al SSI între 1944 şi 1945.
Siguranţa, Poliţia, Jandarmeria, SSI şi Armata au fost treptat aservite intereselor PCR în perioada 1945-1948 şi au lucrat cu sîrg la promovarea intereselor sale: lichidarea şi compromiterea adversarilor politici, falsificarea ultimelor alegeri libere (noiembrie 1946) şi episodul Tămădău, cînd conducerii PNŢ i s-a înscenat o încercare de plecare în exil – fiind cele mai notorii[14].
Înfiinţarea Securităţii
Securitatea, numită oficial Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului (DGSP), a fost înfiinţată prin Decretul nr. 221 din 30 august 1948[15]. Ea a continuat să pună în practică opera de sovietizare a ţării începută din 1945 de PCR sub protecţia trupelor sovietice de ocupaţie.
Conform principiului marxist-leninist al luptei de clasă, Securitatea a acţionat pentru identificarea şi lichidarea tuturor persoanelor considerate periculoase pentru regim. Conform „Art. 2. Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului are ca îndatoriri apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare Române, contra uneltirilor duşmanilor din interior şi exterior. […] Art. 4. Ofiţerii de Securitate sunt singurii competenţi a instrumenta infracţiunile ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului.”
Ca poliţie politică a regimului comunist, structura organizatorică, metodele de operare, mijloacele folosite şi politica de cadre ale Securităţii erau secrete şi nesupuse vreunui alt control decît cel de partid: „Art. 3. Organizarea, încadrarea, dotarea, atribuţiile şi funcţionarea tuturor serviciilor centrale şi exterioare ale Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului se vor reglementa prin deciziunile şi instrucţiunile interioare ale Ministerului Afacerilor Interne. Aceste deciziuni şi instrucţiunile interioare nu se publică. Ele devin executive prin înscrierea lor într-un registru special şi comunicarea către cei interesaţi. [...] / Art. 7. Prin derogare de la dispoziţiunile Legii contabilităţii publice, bugetul Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului va fi publicat numai prin suma sa globală, fără detaliere pe posturi, în bugetul Ministerului Afacerilor Interne.”
Conducerea Securităţii era formată din: gen.-lt. Gheorghe Pintilie – director general; gen.-mr. Alexandru Nikolschi şi gen.-mr. Vladimir Mazuru – directori adjuncţi. Securitatea era subordonată MAI, ministru de Interne fiind Teohari Georgescu, iar Marin Jianu ministru adjunct. În realitate, Securitatea se afla sub controlul unei echipe de consilieri sovietici, agenţi KGB şi GRU, conduse de D.G. Fedîcikin (1944-1948), apoi de gen. Alexandr Saharovski (1949-1953)[16]. În anul 1956, cel din urmă a fost numit în fruntea primei direcţii a KGB, care se ocupa cu spionajul extern, ceea ce arată aprecierea de care s-a bucurat activitatea sa desfăşurată în România. Un rol similar îl avea ambasadorul sovietic la Bucureşti, Serghei Kaftaradze, care răspundea de activitatea spionilor sovietici din România, el fiind subordonat miniştrilor de Externe sovietici – Viaceslav Molotov (pînă în anul 1949) şi Andrei Ianuarevici Vîşinski (ulterior) – care la rîndul lor erau subordonaţi lui Lavrenti Beria, şeful KGB şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al URSS.
Prin înfiinţarea Securităţii, regimul comunist arată că este un regim ideologic, în sensul că puterea este exercitată de un grup restrîns de persoane care formează Biroul Politic al CC al PCR, conducere susţinută de trupele sovietice staţionate în ţară şi de omniprezenta Securitate, regim coordonat de CC al PCUS prin comisarii şi consilierii sovietici. Securitatea este copia fidelă a KGB, atît în ceea ce priveşte scopurile, modul de organizare şi funcţionarea, cît şi în privinţa metodelor şi tehnicilor operative.
Organizarea internă
Structura organizatorică a Securităţii reflectă sarcinile ideologice primite de la partid şi modul în care ea le-a aplicat. Era împărţită în 10 direcţii centrale deservite, la rîndul lor, de secţiile care se ocupau cu cenzura corespondenţei, supravegherea şi interceptarea convorbilor telefonice, secretariat, cifru, evidenţă şi arhive. În teritoriu, Securitatea avea 11 direcţii regionale care aveau în subordine birouri în diferite localităţi. Tot ca structură teritorială distinctă a fost organizată şi Securitatea Capitalei[17].
Prima conducere a Securităţii a fost următoarea: gen.-lt. Gheorghe Pintilie – director general; gen.-mr. Alexandru Nikolschi şi gen.-mr. Vladimir Mazuru – directori adjuncţi; mr. Wilhelm Einhorn, director/secretar.
În 1948 sînt constituite trupele MAI, care cuprindeau, pe lîngă Trupele de Miliţie, şi Trupele de Securitate, Trupele de Grăniceri şi Pompierii. Pe 23 ianuarie 1949 Jandarmeria a fost desfiinţată, atribuţiile sale fiind preluate de către Direcţia Generală a Miliţiei şi de Trupele de Securitate, acestea din urmă fiind constituite la 17 februarie, prin Decretul nr. 455 din 1949, ca unităţi proprii ale Securităţii. Noile unităţi vor cunoaşte o mărire continuă a efectivelor, ajungînd în 1953 la 40 000 de angajaţi, pentru Trupele de Miliţie şi 55 000 pentru Trupele de Securitate[18].
În perioada 1948-1951, existenţa unei Direcţii de Contrainformaţii Penitenciare şi Miliţie în componenţa Securităţii, încadrată cu ofiţeri numiţi „politici”, indică sarcinile pe care poliţia politică le avea în represiune, care este generalizată în această perioadă. Pe de altă parte, Direcţia Politică avea ca sarcină asigurarea purităţii ideologice a Partidului, fapt care arată că Securitatea era în egală măsură cea care se ocupa cu depistarea duşmanilor reali sau potenţiali „strecuraţi în partid”.
După ce regimul comunist s-a consolidat şi a avut loc epurarea instituţiilor statului şi a partidului, prin Decretul nr. 50 din 30 martie 1951 DGSP devine Direcţia Generală a Securităţii Statului (DGSS), noua denumire indicînd că de acum înainte Partidul Comunist a înghiţit statul, cu care se identifică. În acelaşi an, în cadrul Securităţii este înfiinţată Direcţia de Informaţii Externe, constituită la iniţiativa sovieticilor pentru a înlocui SSI. Generalul Alexandr Saharovski, şeful consilierilor sovietici din România, este cel care o construieşte de la zero, cu ofiţeri din celelalte direcţii ale Securităţii[19]. Dat fiind că în 1951 se încheie o primă fază a represiunii, Direcţia de Contrainformaţii Penitenciare este transferată la Ministerul de Interne.
În contextul extern al declanşării campaniei antievreieşti din URSS, al pregătirii unui război împotriva Occidentului de către Stalin şi al „ascuţirii luptei de clasă” în interior, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu sunt eliminaţi de la conducerea PCR de către Gheorghiu-Dej, sub acuzaţiile de „împăciuitorism”, „deviaţionism” şi „pactizare cu duşmanii”. Ca urmare, prin Decretul nr. 324 din 20 septembrie 1952 Securitatea este reorganizată sub denumirea de Ministerul Securităţii Statului (MSS), ca structură independentă de MAI. Cu excepţia modificării denumirilor unor direcţii, servicii şi secţii structura sa a rămas însă neschimbată. Totodată, prin înlăturarea ofiţerilor apropiaţi grupului Pauker-Luca-Georgescu creşte controlul direct al prim-secretarului partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej, asupra Securităţii.
În septembrie 1953 – după căderea lui Beria şi reorganizarea părintelui Securităţii, KGB-ul – MSS fuzionează din nou cu MAI. Ministerul de Interne a fost restructurat (iulie 1956) în: Departamentul Internelor, care îngloba Miliţia şi Penitenciarele, şi Departamentul Securităţii.
Întrucît mişcarea de rezistenţă armată a fost lichidată pînă în 1958, iar colectivizarea agriculturii încheiată (1962), la 30 mai 1963 Trupele de Securitate vor fi reduse la dimensiunile unei secţii speciale a Ministerului de Interne.
În baza Decretului de reorganizare nr. 141 din 30 martie 1963, Direcţia I este redenumită Direcţia Generală de Informaţii Externe, care ulterior avea să se numească Direcţia de Informaţii Externe (DIE), pînă în 1978, şi Centrul de Informaţii Externe, pînă în 1989[20]. Cu prilejul acestei reorganizări a Securităţii, DIE este ridicată la rang de direcţie generală, ceea ce indică sarcinile sporite care i se acordă în această perioadă. Unitatea se afla sub comanda lui Nicolae Doicaru, DIE acţionînd în permanenţă în colaborare cu serviciile de spionaj sovietice şi fiind coordonată de ele.
În august 1958, în urma tratativelor cu URSS, trupele sovietice au părăsit România, dar consilierii sovietici au rămas. Abia în 1964 marea majoritate a consilierilor KGB părăseşte teritoriul României, Securitatea găzduind însă un număr limitat şi după această perioadă.
Preluarea puterii de către Nicolae Ceauşescu în 1965 nu a adus nici o schimbare în scopul şi metodele folosite de Securitate. Ceauşescu s-a limitat doar la eliminarea rivalilor personali şi a fidelilor lor din conducerea Securităţii şi a MAI – ca Alexandru Drăghici, ministru de Interne (1952-1965). Acţiunea a debutat prin marcarea „abuzurilor” – în fapt, a crimelor, represiunii şi a terorii – săvîrşite în perioada Dej de conducerea PMR şi a Securităţii, pe care Ceauşescu le punea, în mod abil, pe seama concurenţilor săi personali şi a celor indezirabili. Astfel, secretarul general al Partidului, el însuşi unul din responsabilii însărcinaţi cu supervizarea organelor de represiune, reuşeşte atît eliminarea rivalilor, cît şi delimitarea sa de crimele făcute anterior de Partid şi Securitate, îmbunătăţindu-şi imaginea şi prin operaţiuni de reabilitare a foştilor lideri comunişti ucişi, în special a lui Ştefan Foriş şi Lucreţiu Pătrăşcanu (în 1968).
Prin Decretul nr. 710 din 22 iulie 1967 Securitatea este redenumită Consiliul Securităţii Statului, făcînd în continuare parte din Ministerul de Interne. La 3 aprilie 1968 redevine organism independent de Ministerul de Interne, aflat sub controlul Biroului Politic şi al lui Ceauşescu personal. Măsura este luată în perioada liberalizării regimului comunist cehoslovac (Primăvara de la Praga) şi al sîngeroasei intervenţii sovietice din Cehoslovacia. Numai că la 19 aprilie 1972 revine în structura MAI, ceea ce arată că schimbarea a fost pur conjuncturală, singurele modificări dintre cele două reorganizări fiind crearea, la 10 septembrie 1971, a Centrului de Informare şi Documentare şi a Centrului de Cercetări Parapsihologice (pentru perfecţionarea metodelor de anchetă şi investigaţii)[21].
Prin Decretul nr. 362 din 27 iunie 1973 al Consiliului de Stat direcţiile de Securitate şi serviciile auxiliare sînt restructurate, iar DIE devine un organism complet separat de Securitate. În 1977 este înfiinţat Centrul naţional de transmisiuni cifrate, în subordinea DIE, cu rolul de a deservi: ambasadele României, Direcţia de Informaţii Militare şi CC al PCR[22].
Ultimele modificări de substanţă în structura Securităţii au fost operate în 1978, printr-un decret al Consiliului de Stat. Astfel, din martie 1978 Securitatea se numeşte Departamentul Securităţii Statului, făcînd în continuare parte din Ministerul de Interne. Dincolo de schimbarea de denumire, restructurarea este o consecinţă a mişcărilor de opoziţie din 1977 şi, mai ales, a defecţiunii generalului Ion Mihai Pacepa, directorul adjunct al DIE, care a trădat comunismul şi pe Ceauşescu, trecînd la americani, ceea ce a determinat o reorganizare totală. Ofiţerii români cunoscuţi de Pacepa şi aflaţi în rezidenţele din Occident au fost retraşi în Centrală şi trecuţi „în conservare”. Pacepa nu a fost primul defector al serviciilor secrete comuniste române, ci cel mai important. Cunoaştem astăzi numele cîtorva zeci de cazuri de defectori din DIE, în marea lor majoritate înainte de fostul adjunct al DIE.
Importanţa sporită a Securităţii din această perioadă este probată şi de ridicarea şefului său la rangul de ministru secretar de stat, în timp ce o parte din şefii principalelor direcţii au fost numiţi, la rîndul lor, miniştri adjuncţi. De acum Securitatea are şi sarcina de a coordona „activitatea de prevenire, depistare, neutralizare şi lichidare a acţiunilor teroriste pe teritoriul României”, în acest scop fiind creată Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă condusă, la început, de colonelul Ştefan Blaga. Ea avea în 1989 un efectiv de 795 de ofiţeri şi soldaţi[23].
În anii ’80 structura Securităţii a rămas, în linii mari, aceeaşi cu cea stabilită în 1978.
Personalul Securităţii
Cadrele moştenite de Securitate de la SSI, Poliţie şi alte instituţii „burgheze” au fost extrem de puţine. Pentru angajare erau căutate persoane tinere, dornice de afirmare şi fără o pregătire prealabilă în domeniu, ele fiind recrutate exclusiv din Partid şi în cea mai mare parte dintre muncitori. Personalul Securităţii era angajat pe baza purităţii dosarului, dar, în unele cazuri, partidul făcea excepţii.
Compoziţia socială a cadrelor Securităţii, în februarie 1949, este ilustrativă. Dintr-un total de 3 553 de persoane, 64 % erau muncitori, 28 % funcţionari, 2 % intelectuali, 4 % ţărani şi 2 % fără profesie (revoluţionari de profesie). După apartenenţa politică 95 % erau membri ai PCR şi 5 % nu erau membri de partid. După sex, 88 % erau bărbaţi şi 12 % femei.
După originea etnică, 83 % erau români, 10 % evrei, 6 % maghiari, iar celelalte minorităţi cumulau 1 %, cifră aflată sub pragul de semnificaţie statistică. Tot din punct de vedere etnic, din cei 60 de ofiţeri superiori, 63,3 % erau români, 25 % evrei, 5 % maghiari, 3,3 % ucrainieni, restul de 3,4 % reprezentînd procentajul cumulat al cehilor şi armenilor[24]. De remarcat numărul foarte mare de evrei în raport cu procentul acestei minorităţi din totalul populaţiei din România (2-2,5 %)[25], precum şi numărul mare de ucraineni raportat la numărul total al acestor minoritari din România (sub 1 %).
Şefii Securităţii, Miliţiei şi Armatei, alături de persoanele cu funcţii importante în aparatul de partid şi în administraţie erau formaţi în Uniunea Sovietică. Ei alcătuiau elita politică a regimului comunist (nomenclatura), cifrată la cîteva zeci de mii de persoane, care controla în mod total şi discreţionar societatea şi avea acces la o gamă largă de privilegii: salarii foarte mari, vile, maşini luxoase, magazine speciale etc.
Cadrele Securităţii, Miliţiei şi Armatei au fost formate în instituţiile de învăţămînt speciale ale partidului şi în şcolile militare, întemeiate după model sovietic. Primele dintre ele erau formate în URSS, o bună parte din personalul Securităţii perfecţionîndu-se ulterior pe lîngă organismele similare sovietice. Cele mai importante erau Şcoala Superioară de Partid „A.A. Jdanov” (devenită apoi Academia de Partid „Ştefan Gheorghiu”), Academia Militară (numită „I.V. Stalin” în primii ani), Şcoala de ofiţeri de Securitate de la Băneasa, înfiinţată în 1948, şi cele de la Oradea şi Cîmpina. În general, cadrele au fost obligate să-şi completeze studiile la cursurile serale. Ofiţerii erau trimişi periodic la cursuri de reciclare, din anii ’60 la Şcoala de perfecţionare a cadrelor de Securitate de la Grădiştea, de lîngă Bucureşti, şi la cele de la Bran şi Brăneşti, pentru DIE. Programa de învăţămînt cuprindea două laturi: pregătirea militară de specialitate şi formarea culturii politice şi generale. În ultimul modul de învăţămînt erau predate: Limba rusă, Istoria PCUS, Istoria RPR, Economia politică socialistă, Socialism ştiinţific, Geografia generală, Matematica, Fizica, Chimia şi Limba şi literatura română.
În septembrie 1948 Securitatea avea prevăzute în organigramă 3 973 de posturi, dar efectivul existent era de doar 2 281. El a crescut constant, pentru a ajunge în 1989 la cifra de 38 682 de oameni, repartizaţi astfel: 23 370 în trupele de Securitate, 6 602 în direcţiile centrale şi unităţile speciale, 2 426 în CIE, 6 059 în birourile judeţene şi 225 în şcolile de pregătire a cadrelor[26].
Începînd din 1962, absolvenţi de facultăţi din întreaga ţară sînt selectaţi de partid şi pregătiţi să devină ofiţeri, continuîndu-se însă, totodată, vechile practici de completare a studiilor liceale şi superioare cu ajutorul unor adeverinţe şi recomandări ale conducerii Securităţii sau ale conducerii de partid şi de stat. Metodele de lucru se diversifică şi se perfecţionează după 1964, punîndu-se accentul pe conspirativitate şi pe prevenirea acţiunilor anticomuniste, însă continuă şi acţiunile brutale de intimidare, teroare şi reprimare. Astfel, la finele anilor ’60 se schimbă modul în care se ţine evidenţa agenturii şi a ofiţerilor implicaţi în lucrul cu ea: din conţinutul fişelor au fost excluse rubricile privitoare la domiciliul, locul de muncă şi numele ofiţerilor care îi aveau în legătură pe informatori.
În anii ’70, la ordinul expres al lui Nicolae Ceauşescu, au fost arse, în timpul derulării operaţiunilor denumite „Jarul” şi „Cenuşa”, dosare ale nomenclaturii de partid şi ale membrilor de partid informatori ai Securităţii. Măsura a avut ca efect o întărire a controlului Partidului asupra Securităţii şi sporirea fidelităţii ideologice a membrilor săi, informatori cu dosar. De altfel, toţi membrii PCR aveau datoria să informeze Securitatea şi să o ajute în orice împrejurare, după cum prevedea chiar Statutul partidului. Singura condiţie, pur formală, era obţinerea de către Securitate a unui aviz din partea secretarilor organizaţiei de partid teritoriale (regionale şi, mai tîrziu, judeţene)[27]. Nu toate dosarele informatorilor au fost însă arse, la fel cum nu întotdeauna Securitatea cerea aprobarea organelor partidului pentru urmărire informativă sau pentru racolare, poliţia politică procedînd în practică la numeroase excepţii.
Modul de acţiune
De la înfiinţare şi pînă în 1989 Securitatea a procedat la puţine schimbări în modul de operare şi în maniera de ţinere a evidenţei informativ-operative. Acestea au fost conturate în primii ani de funcţionare, fiind o copie fidelă a modelului lor sovietic.
În limbajul Securităţii urmărirea duşmanilor regimului (reali sau presupuşi) se numeşte „activitate informativ-operativă” şi constă în trei tipuri de acţiuni, cu rol progresiv, mergînd de la verificarea informaţiilor de primă sesizare, pînă la urmărirea cea mai complexă[28]. Prima „formă” a activităţii informativ-operative este „supravegherea informativă”. Ea se realizează cu începere din 1957 printr-un aparat deplin conspirat numit Serviciul de Supraveghere Operativă, al cărui rol este de a descoperi, aresta sau reţine în mod secret „criminalii de stat”. Termenul de supraveghere a unei persoane era de 10-15 zile, iar tipul de dosar care se întocmea se numea „dosar de supraveghere operativă”[29]. Acest prim tip de acţiune avea rolul nu să aştepte ca „duşmanii” să se manifeste, ci să-i identifice în mod sistematic.
Cel de-al doilea tip de urmărire este „verificarea informativă”. Este o acţiune care are loc pe o perioadă redusă, de pînă la 6 luni, timp în care informaţiile de primă sesizare sînt verificate. Tipul de dosar întocmit este „mapa de verificare”[30]. Dacă primele informaţii se confirmă, se trece la tipul următor de acţiune; dacă nu, acţiunea de verificare încetează, însă persoana în cauză va fi urmărită în continuare prin „dosar de obiectiv” sau „dosar de problemă”.
Ultima formă de acţiune este „urmărirea informativă”. Ea are ca scop „lichidare[a] în timpul oportun şi cît mai complet a activităţii criminale dusă în ţara noastră de elementele duşmănoase”[31]. Dosarul întocmit poartă numele de „dosar de urmărire informativă”. După numărul celor urmăriţi şi după importanţă, acesta este, la rîndul său, de mai multe tipuri: „individual” sau „de grup”, „de urmărire locală” ori „de urmărire pe ţară”.
Din datele oficiale ale Securităţii publicate în ultimii ani, în anul 1967 erau urmărite 424 464 de persoane. În contextul intervenţiei sovietice în Cehoslovacia, în 1968, numărul urmăriţilor scade drastic, ajungînd la 49 319 persoane. Din 1969 acest număr va creşte constant până în 1989 – 71 671 în 1978, cifră în care nu intră, în mod cert, persoanele „supravegheate operativ” şi probabil nici cele urmărite prin „mapă de verificare”, ceea ce înseamnă că numărul real al celor urmăriţi trebuie să fie cu mult mai mare. Nu deţinem cifre oficiale cu privire la numărul persoanelor urmărite după 1978[32].
La rîndul său, urmărirea informativă se realizează, în primul rînd, prin „mijloace specifice”: „reţeaua informativă” – totalitatea informatorilor Securităţii[33]; „tehnica operativă” (TO) – adică tehnologia aferentă urmăririi, cu ajutorul căreia se efectuau în special ascultările telefonice, fotografierea şi urmărirea video; „filajul” – urmărirea pe teren a duşmanilor sau suspecţilor; „investigaţia” – obţinerea secretă, pe teren, a materialelor asupra persoanelor care sunt obiectul unei acţiuni de supraveghere sau verificare[34]; „controlul unor canale interne sau externe care pot fi folosite în scopuri ostile” – supravegherea şi verificarea anturajului persoanei urmărite şi/sau interceptarea corespondenţei sale[35]; şi „culegerea personală de informaţii prin relaţiile oficiale şi legăturile operative ale ofiţerilor de securitate” – altfel spus, discuţiile ofiţerului cu secretarii de partid, şefii de cadre, directori de instituţii şi alte persoane cu autoritate.
În al doilea rînd, urmărirea informativă se realizează prin „metode specifice”: „legenda informativă”, adică versiunea verosimilă folosită cu scopul de a asigura conspirarea şi „secretizarea” activităţii Securităţii şi inducerea în eroare a duşmanului; „combinaţia informativă”, care reprezintă un complex de măsuri informativ-operative îmbinate după o tactică prealabilă, care se foloseşte pentru rezolvarea unor sarcini ale poliţiei politice cu grad sporit de dificultate; „infiltrarea informatorului sau a ofiţerului”, care reprezintă introducerea „legendată” a acestuia în anturajul unor persoane, într-un „obiectiv” sau „mediu” prezentînd interes pentru securitatea statului; „pătrunderea secretă”, adică intrarea legendată sau ascunsă a cadrelor Securităţii în anumite încăperi, cu scopul rezolvării unor sarcini operative; „percheziţia secretă”, reprezintă controlul „legendat” sau secret al unor încăperi, mijloace de transport, bagaje sau obiecte aparţinînd persoanelor de care se interesează Securitatea, cu scopul clarificării unor informaţii sau al documentării unor aspecte de interes operativ; „dezinformarea”, adică acţiunea prin care se plasează duşmanului date şi informaţii special prelucrate în aşa fel încît să nu sesizeze lipsa lor de autenticitate, ori prin care se lansează deliberat ştiri cu scopul influenţării, în vederea susţinerii şi promovării unor interese operative; „jocul operativ” constă în complexul de metode şi mijloace informativ-operative care se aplică de regulă în confruntarea directă cu serviciile de informaţii străine, opoziţia anticomunistă („organizaţiile extremist-teroriste”), organizaţiile pentru apărarea drepturilor omului sau guvernele occidentale („cercurile sau organizaţiile duşmănoase din străinătate”), cu scopul de a cunoaşte şi dejuca planurile „ostile” puse la cale, ori cu scopul interceptării şi ţinerii sub control contrainformativ a acţiunilor acestora; „cercetarea informativă” constă în acţiunea de clarificare a unor informaţii în legătură cu care există temeiuri de veridicitate şi se realizează prin investigarea – directă sau sub acoperirea altor organe – oricăror persoane care prezintă interes operativ.
Reţeaua informativă este compusă din mai multe categorii de colaboratori. Pînă la recrutare, persoanele avute în vedere, numite în dosare „candidaţi”, erau verificate informativ, iar aptitudinile şi posibilităţile lor informative erau testate. Prima categorie o reprezintă „informatorii”. În deceniile cinci şi şase existau două subcategorii de informatori: „necalificaţi” şi „calificaţi”. Primii sînt cei lipsiţi de aptitudini şi de posibilităţi de pătrundere pe lîngă „duşman”, iar uneori şi de experienţă. Sînt recrutaţi, de obicei, dintre membrii de partid şi dintre cei ataşaţi regimului („cetăţenii patrioţi”). Cei calificaţi au posibilităţi de pătrundere în mijlocul duşmanilor reali sau presupuşi ai regimului („elementelor subversive”), pentru a duce acţiuni împotriva lor. Sînt recrutaţi, de regulă, dintre aliaţii regimului aşa cum aceştia sînt definiţi ideologic de linia politică, prin raportare la originea socială („elementele strînse de clasa muncitoare”) sau dintre duşmanii reali sau presupuşi, aşa cum sînt definiţi din punctul de vedere al originii lor sociale, recrutaţi prin ameninţări şi şantaj („elementele compromise prin legăturile şi activitatea lor criminală”).
Cea de-a doua categorie sînt „rezidenţii”: informatori care conduc reţele de 5-8 informatori necalificaţi, recrutaţi dintre membrii de partid sau din organizaţia comunistă de tineret şi, în mod excepţional, dintre cei fără de partid „aparţinînd categoriei speciale mai apropiată de clasa muncitoare”. Ultima categorie o reprezintă „gazdele”, care sînt proprietarii caselor conspirative unde au loc întălnirile ofiţerului operativ cu agentura. Din motive de siguranţă şi conspirativitate gazda era de regulă recrutată dintre membrii de partid pensionari[36].
Pe lîngă colaboratorii care făceau parte din reţeaua informativă, ofiţerul operativ obţinea informaţii de la „persoane de sprijin” (administratori de bloc, responsabili de stradă, membri de partid sau alţii) sub acoperirea unor instituţii centrale şi locale (legendat). El cerea informaţii despre mai multe persoane, între care şi despre persoana urmărită, tocmai pentru ca interlocutorul să nu îşi dea seama despre cine se interesează cu adevărat. Această categorie de informatori este similarul a ceea ce în RDG se numea „colaborator neoficial” (Inoffizieller Mitarbeiter)[37].
Notele informative olografe redactate de colaboratorii Securităţii erau păstrate în „mapa anexă”, care însoţea dosarul de informator („de reţea”). Pentru informaţiile importante din punct de vedere operativ ei erau recompensaţi în bani (chitanţele sunt păstrate uneori în dosarele de reţea), cu cadouri, în alimente sau obţineau alte facilităţi (favoruri în plan profesional, plecări în străinătate etc.).
Fondul „Reţea” al Securităţii păstrează încă un număr de aproximativ 400 000 de dosare de informatori, pentru perioada 1948-1989. Pentru o comparaţie, Stasi, Securitatea est-germană, păstra în 1989, la o populaţie cu 6 milioane mai mică decît cea a României, circa 100 000 de dosare de informatori, ceea ce arată că Securitatea română era mult mai grafomană, altfel spus: birocratizată[38]. Deşi păstrează informaţiile, arhivele nu înregistrează numărul colaboratorilor neoficiali ai Securităţii (persoane de sprijin, colaboratori ocazionali, secretari de partid etc.). Conform cifrelor oficiale, în 1967 existau 118 576 de informatori înregistraţi. În anul următor cifra scade drastic la 84 875, pentru ca din 1970 să crească în mod constant până în 1989, în anul 1972 ea fiind de 100 093 de persoane[39].
Începînd cu a doua jumătate a deceniului şase Securitatea a trecut la măsuri preponderent preventive. Le vom detalia începînd de la cea mai simplă, pînă la cea mai complexă, ceea ce corespunde creşterii în intensitate a represiunii. Prima dintre ele este „pregătirea contrainformativă” a populaţiei, rolul său fiind „dezvoltarea vigilenţei faţă de înercările duşmănoase”. Urmează „influenţarea pozitivă”, care are loc în cazul în care oamenii vehiculează idei neconforme cu ideologia („idei şi concepţii negative”) şi cu practica politică a regimului („acte antisociale ce pot aduce prejudicii intereselor statului”). Se realizează prin reţeaua informativă sau prin persoane cu autoritate de la locul de muncă ori din familie, iar uneori chiar de către ofiţer.
Cea de-a treia măsură operativă este „atenţionarea”, aplicată persoanelor despre care Securitatea consideră că pot acţiona altfel decît o cere regimul („fapte antisociale”), sau care fac parte dintr-un grup care scapă controlului Organelor („anturaj cu preocupări necorespunzătoare”). Urmează „avertizarea”, adică măsura prin care unei persoane i se cere să se conformeze ideologiei şi politicii regimului („legilor şi normelor de convieţuire socială”), deoarece comportarea sa poate conduce la acţiuni contrare politicii partidului-stat („împotriva securităţii statului”). Persoanelor avertizate li se iau angajamente în care declară că au înţeles că măsura este „justă” şi se angajează că vor respecta politica regimului („legile”) şi nu vor mai aduce sub nici o formă atingere ideologiei şi practicii politice comuniste („intereselor de apărare a securităţii statului”). Ea este aplicată atît cetăţenilor români, cît şi celor străini.
Cea de-a patra măsură operativă este „punerea în dezbatere publică”, şi se aplică de către organizaţiile paravan ale partidului comunist, cărora Securitatea le pune la dispoziţie datele necesare. Ea reprezintă o „demascare” publică, adică un tip de tortură psihică specific ţărilor de „democraţie populară”. Prim-secretarul Comitetului Judeţean de partid (sau al municipiului Bucureşti) îşi dă acordul pentru aplicarea măsurii, şefii Securităţii judeţene (ori al municipiului Bucureşti) aprobarea şi Direcţia de Cercetări Penale a Securităţii avizul. Urmează „destrămarea”, care reprezintă un complex de măsuri cu scopul încetării acţiunilor de grup neconforme ideologic („activităţi necorespunzătoare”) şi care pot să conducă la opoziţia faţă de regim („infracţiuni ori alte fapte antisociale”). Este o îmbinare a măsurilor indicate mai sus, iar ţinta sa nu este doar destrămarea anturajului, ci şi a concepţiilor membrilor care îl compun.
Cea de-a şaptea măsură operativă este „neacordarea ori retragerea avizului de securitate”. Este aplicată persoanelor incomode ideologic, avînd ca efect retragerea unor privilegii care depindeau nemijlocit de avizul Securităţii, ca de pildă viza pentru a călători în străinătate. Întrucît Securitatea era un organism care funcţiona complet conspirat – a se citi: ilegal – această măsură era luată în orice caz în care ofiţerul responsabil o considera necesară. Penultima măsură este cea privind „aplicarea de amenzi contravenţionale”. În cazul în care o persoană continua să se opună regimului, după ce a fost „atenţionată”, „influenţată”, „avertizată” sau, după caz, „destrămată”, primea amenzi foarte mari tocmai pentru a-i anihila nu doar posibilităţile de acţiune, ci chiar şi mijloacele de subzistenţă.
Ultima măsură este „întreruperea dreptului de şedere în RSR sau declararea ca persoană indezirabilă”. Prima parte a ei îi privea pe cetăţenii români, cărora, pe motiv că protestau împotriva regimului şi/sau se exilau („lezarea securităţii statului”), li se retrăgea cetăţenia română. Cea de-a doua parte a măsurii îi avea în vedere pe cetăţenii străini care denunţau flagrantele încălcări ale drepturilor omului[40].
Represiunea
Rolul Securităţii era de a asigura supravegherea opozanţilor reali şi presupuşi ai regimului comunist şi de a lua măsuri de prevenire şi reprimare a acţiunilor lor. Obiectivul fundamental a fost distrugerea oricărei opoziţii faţă de Partidul Comunist şi menţinerea puterii cu orice preţ, concluzie care rezultă atît din documentele interne, cît şi din modul de operare al Securităţii. Arestările în plină stradă, percheziţiile domiciliare repetate, ţinerea în arest luni la rînd fără mandat sau detenţia prelungită în absenţa unei sentinţe judecătoreşti, torturile la care erau supuşi arestaţii şi anchetaţii au fost şi au rămas practici curente ale Securităţii de la înfiinţare şi pînă la prăbuşirea regimului Ceauşescu[41].
După anii ’60 metodele Securităţii devin mai „rafinate” – dat fiind că regimul este pe deplin consolidat, iar opoziţia distrusă, acţiunile Organelor fiind orientate prioritar către prevenirea şi împiedicarea formării unor noi nuclee de opoziţie. Protestatarii sînt atent supravegheaţi – chiar pe faţă, ca metodă de intimidare – şi sunt descurajaţi prin chemări repetate la Securitate, compromitere şi alte metode. Nu se renunţă nici la practicile brutale, a căror eficienţă a fost probată în primii ani, o dovadă fiind „cazul” Gheorghe Ursu, ucis în noiembrie 1985 în urma torturării de către ofiţeri de Securitate şi Miliţie în cursul anchetei şi de către deţinuţi de drept comun, colaboratori ai acestora, în arestul Securităţii din Calea Rahovei[42]. Securitatea reuşeşte să fie omniprezentă în societatea românească, populaţia fiind permanent supravegheată printr-un mare număr de informatori din toate instituţiile şi mediile sociale.
Dosarele Securităţii înregistrează doar sarcinile şi o parte din măsurile operative luate împotriva celor urmăriţi şi persecutaţi de regim, nu însă şi: crimele, violurile, torturile şi celelalte violări ele drepturilor omului comise în mod sistematic.
Primele valuri de arestări au avut loc în perioada de tranziţie 1945-1948, în care represiunea a fost organizată şi condusă de PCR şi KGB, îndreptată împotriva persoanelor şi structurilor de vîrf ale Vechiului Regim. Rolul represiunii a fost acela de a lichida fizic şi social duşmanul ideologic[43]. Primele arestări sunt făcute, începînd din 1945, de către „Corpul Detectivilor”, embrion al viitoarei Securităţi, la conducerea căruia se afla Alexandru Nicolski. În data de 14 ianuarie 1945, 75-80 000 de etnici germani sunt deportaţi în Siberia, fiind prima operaţiune de anvergură realizată de către poliţia politică a partidului sub coordonarea KGB[44]. În această perioadă sînt arestaţi, anchetaţi şi condamnaţi funcţionari de rang înalt ai Vechiului Regim, membri ai PNŢ (1947), ierarhia greco-catolică (1948), PNL (1948), PSDI (1948) şi ai Mişcării Legionare (1948)[45].
Împotriva represiunii s-au constituit, încă din 1944, grupuri de partizani, care aveau ca scop organizarea rezistenţei armate împotriva regimului comunist şi a ocupaţiei sovietice, în speranţa izbucnirii unui nou război mondial între Occident şi Blocul sovietic. Rezistenţa armată era formată dintr-un nucleu combatant (compus din foşti ofiţeri deblocaţi şi rezervişti) şi grupul de sprijin (cei care îi aprovizionau cu alimente, îmbrăcăminte, medicamente, muniţie, şi îi informau despre măsurile luate de regim şi acţiunile Securităţii). A existat chiar un proiect de unificare a organizaţiilor anticomuniste („Organizaţia T”, „Sumanele Negre”, „Haiducii lui Avram Iancu” ş.a.) şi a grupurilor de partizani, dar a fost zădărnicit de Securitate, care i-a arestat pe lideri şi a izolat grupurile de rezistenţă existente în diferite regiuni. Pînă în 1958, cînd trupele sovietice se retrag din România, acest tip de opoziţie este lichidat de trupele de Securitate şi de Miliţie.
Principalele grupuri de rezistenţă armată au fost conduse de: Vladimir Macoveiciuc (1944-1946) şi Gavril Vatamaniuc (1949-1955) în Bucovina; Spiru Blănaru (1948-1949) şi Gheorghe Ionescu (1949-1951) în Banat; Nicolae Dabija (1948-1949) în Munţii Apuseni; Nicolae Trocan (1949-1952) în Oltenia; Ion Gavrilă (1949-1957) în Făgăraş; Gheorghe Arsenescu şi Toma Arnăuţoiu (1949-1959) în Argeş; fraţii Fudulea şi Gogu Puiu (1949-1950) în Dobrogea[46].
De-a lungul perioadei 1948-1964 represiunea este generalizată pentru că atinge toate straturile sociale, urmărind distrugerea în profunzime a societăţii şi a valorilor tradiţionale. Valurile de arestări se succed neîntrerupt, alimentînd sistemul de detenţie.
O primă acţiune de amploare, în care Securitatea a avut un rol important, a fost aplicarea Decretului nr. 83 al Marii Adunări Naţionale (MAN), din 3 martie 1949, prin care era confiscat ceea ce mai rămăsese din proprietăţile de pînă la 50 de ha. Numărul familiilor afectate de măsură a fost de 2 000, reprezentînd 3 000 de persoane[47].
În 1950, în baza HCM nr. 2 din 13 ianuarie, prin decretul nr. 6 al MAN sînt înfiinţate lagărele de exterminare prin muncă forţată şi de reeducare, numite atunci „unităţi de muncă”, iar din 1952 „colonii de muncă”[48]. În baza acestui decret şi a Decretului nr. 257, a HCM nr. 1554 din 22 august şi a Deciziei MAI nr. 77 din 25 august – toate din 1952 –, între 1950 şi 1954 au fost trimise în lagăre de muncă forţată un număr de 22 077 persoane[49]. Toate aceste cifre oficiale provin din arhivele Securităţii.
Între 1949 şi 1952 sînt arestaţi şi restul ierarhilor greco-catolici şi romano-catolici[50], iar în 1950 demnitarii Vechiului Regim[51]. În 1951 sînt „dislocate” în Bărăgan 43 900 persoane din regiunea Banat şi 1 100 persoane din regiunea Constanţa, nesigure din punct de vedere politic[52]. Preoţii şi credincioşii de toate cultele sînt arestaţi în 1952, iar în perioada 1948-1956 partizani şi membri ai grupurilor de sprijin. Prin Decizia MAI nr. 239 din 1952 au fost „dislocate” din centrele aglomerate, ca să fie mai bine supravegheate, un număr de 6 000 de familii[53].
În 1956 sînt arestaţi studenţi de la Timişoara şi Bucureşti care s-au solidarizat cu revolta maghiară[54]. Prin HCM nr. 237 din 12 februarie 1957 (dată în completarea HCM nr. 337 din 1954), a fost fixat domiciliu obligatoriu unui număr de 2 241 de persoane. Conform cifrelor oficiale, numărul persoanelor cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu este, pentru perioada 1949-1961, de circa 60 000[55].
În 1958, înainte de retragerea trupelor sovietice, sînt arestaţi din nou, în mod preventiv, „legionarii”[56], foştii membri marcanţi ai partidelor istorice, foştii deţinuţi politici care nu fuseseră reeducaţi, ţăranii care refuzau să intre în CAP, membri ai asociaţiilor de scriitori, de artişti, filatelişti şi jucători de bridge[57]. Rolul acestui din urmă val de arestări era să lichideze ultimele vestigii ale societăţii civile, căci societatea civilă este cea care produce opoziţia.
Prin decretul nr. 89 al MAN din 17 februarie şi HCM nr. 282 din 1952, erau stabilite locuri de muncă obligatorii, măsura fiind aplicată între 1958 şi 1963 unui număr de 3 658 de persoane[58].
Unele dintre cele mai dure locuri de detenţie erau Aiud, Gherla, Piteşti, Jilava, Sighet, Rîmnicu-Sărat şi lagărele Canalului Dunăre-Marea Neagră. Nu cunoaştem date oficiale sau neoficiale globale despre numărul persoanelor deţinute în închisori şi lagăre, tot aşa cum nu există nici estimări credibile despre numărul persoanelor exterminate.
Între 1949 şi 1951, în cinci închisori (Piteşti, Gherla, Tîrgu-Ocna, Ocnele Mari şi Braşov) şi într-un lagăr (Peninsula) s-a desfăşurat reeducarea „de tip Piteşti”[59], al cărei scop era transformarea deţinuţilor din opozanţi reali sau presupuşi ai regimului, în susţinători reali, prin utilizarea tehnicilor de tortură fizică şi psihică.
Între 1960 şi 1964, în închisorile Aiud, Gherla, Botoşani, Jilava şi în lagărul de la Periprava regimul comunist întreprinde o a doua mare acţiune de reeducare a deţinuţilor politici, numită „reeducarea prin autoanaliză”[60].
O bună parte a sistemului de detenţie politică este abandonată în 1964. Regimul este acum stabilizat, iar sistemul său carceral, care îşi îndeplinise sarcinile ideologice de etapă, devenise foarte costisitor, atît din punct de vedere politic cît şi economic. Din 1962 regimul începe eliberarea deţinuţilor politici, populaţia fiind bine controlată acum prin instituţiile statului. În 1964 marea majoritate a deţinuţilor politici sînt eliberaţi, dar sînt în continuare urmăriţi şi anchetaţi periodic de Securitate, care căuta să-i recruteze ca informatori pentru a-i compromite şi pentru a-şi îndeplini sarcinile operative.
După 1964 arestările sînt mai rare, comparativ cu perioada precedentă. Cu toate acestea, sistemul de detenţie durează tot atît cît regimul care i-a dat naştere. El funcţionează însă camuflat. Opozanţii regimului comunist sînt daţi afară din serviciu, arestaţi, anchetaţi şi ameninţaţi sau şantajaţi de Securitate. Dacă aceste tehnici de control eşuează, ei sînt fie închişi sub un pretext de drept comun (deţinere ilegală de valută şi aur, evaziune fiscală, delapidare, homosexualitate etc.), fie trimişi într-un azil psihiatric. Cele mai importante centre de tratament psihiatric erau Spitalul din Poiana Mare, jud. Dolj, Spitalul „Gheorghe Marinescu” din Bucureşti, Spitalul închisorii Jilava – salonul de psihiatrie, Spitalul din localitatea Dr. Petru Groza, jud. Bihor, Spitalul Voila din Cîmpina[61]. La fel ca în URSS, România comunistă a folosit pe scară largă psihiatria în scopuri politice, ca soluţie împotriva contestării din interiorul ţării.
În perioada anilor ’70-’80 singura formă eficace de opoziţie la regimul comunist a fost dizidenţa[62]. Primul dizident din România este scriitorul Paul Goma care, începînd din 1973, trimite în Occident scrisori deschise în care protestează împotriva încălcării drepturilor omului de către regimul comunist[63]. Dizidenţa lui Goma debutează în februarie 1977, cînd se solidarizează cu Mişcarea Karta ’77 din Cehoslovacia. El reuşeşte în scurt timp să contureze o mişcare de opoziţie, alături de el asociindu-şi semnăturile pe un protest circa 200 de persoane. După lichidarea rezistenţei armate aceasta a fost prima încercare de coagulare a unei opoziţii. Semnatarii protestului vor fi arestaţi, anchetaţi şi o parte din ei constrînşi să plece în exil. Goma însuşi, după a fost arestat, bătut şi drogat în arestul din Calea Rahovei, în noiembrie 1977 va fi obligat să se exileze la Paris, unde trăieşte şi în prezent.
În august 1977 a avut loc greva minerilor din Valea Jiului. Această primă acţiune de protest a muncitorilor a luat ca model Mişcarea Goma – de aceea prima declaraţie a greviştilor a fost una de solidarizare cu Paul Goma şi cu acţiunea iniţiată de el – şi a fost grăbită de deteriorarea condiţiilor lor sociale şi economice. Greva a fost reprimată brutal de Securitate şi Armată, din cei 35 000 de grevişti circa 4 000 de mineri fiind „dislocaţi”. Conducătorii grevei, Ioan Constantin Dobre şi G. Jurcă, au fost arestaţi şi au murit în accidente de maşină regizate de Securitate[64].
Al doilea dizident este muncitorul Vasile Paraschiv, unul dintre semnatarii apelului lui Paul Goma, din februarie 1977, motiv pentru care a fost, în repetate rînduri, răpit, bătut, concediat din serviciu şi internat de Securitate în spitale psihiatrice. La invitaţia Comitetului pentru Apărarea Drepturilor Omului, ajunge la Paris unde, împreună cu medicul Ion Vianu, pe 6 februarie 1978 denunţă represiunea psihiatrică. Pe 18 aprilie participă la o conferinţă de presă împreună cu secretarii confederaţiilor sindicale franceze şi cu reprezentanţi ai muncitorilor din spatele Cortinei de Fier: Victor Fainberg – pentru URSS, Alexandr Smolar – pentru Polonia şi Jan Letcinski – pentru Cehoslovacia, denunţînd absenţa libertăţii de asociere sindicală şi prezentînd un program în unsprezece puncte de natură să conducă la crearea sindicatelor libere.
După întoarcerea în ţară, Paraschiv aderă la recent înfiinţatul Sindicat Liber al Oamenilor Muncii (SLOMR), organizat de muncitori din Turnu Severin şi Bucureşti, în cîteva zile sindicatul numărînd 2000 de aderenţi. Crearea acestui sindicat necomunist reprezintă prima încercare de asociere liberă a muncitorilor, anterioară Solidarităţii poloneze (1980), reprimată brutal de Securitate[65].
În anii ’80 dizidenţa este reprezentată de Doina Cornea, fostă profesoară la Universitatea din Cluj. Ea trimite la Radio Europa Liberă texte critice asupra situaţiei din România începînd din 1982, însă dizidenţa sa debutează în 1987, cînd se solidarizează cu greva muncitorilor braşoveni, protestînd împotriva flagrantelor încălcări ale drepturilor omului[66].
În 15 decembrie 1987 muncitorii de la uzinele din Braşov se revoltă împotriva condiţiilor de viaţă inumane impuse de regimul comunist sub pretextul lichidării datoriei externe a ţării. Manifestaţia spontană din ziua alegerilor locale a fost reprimată violent de Securitate. În zilele următoare au fost arestate circa 300 de persoane, 61 de presupuşi instigatori fiind anchetaţi, torturaţi sălbatic, apoi condamnaţi la închisoare cu suspendare şi trimişi în „domiciliu obligatoriu” în diferite localităţi[67].
Protestele cele mai cunoscute din anii ’80 împotriva lui Ceauşescu şi a regimului său au fost cele ale lui William Totok, Sőcs Gezá, Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Gabriel Andreescu, Mircea Dinescu, Mariana Celac, Mihai Botez, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Liviu Antonesei, Dan Deşliu şi Lazslo Tőkes[68].
În martie 1989, şase membri ai nomenclaturii superioare – Silviu Brucan, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Grigore Ion Răceanu, Corneliu Mănescu şi Constantin Pârvulescu – au trimis o scrisoare de protest împotriva politicii lui Ceauşescu, difuzată şi de posturile de radio occidentale de limbă română. Spre deosebire de dizidenţă sau de alte tipuri de opoziţie, „Scrisoarea celor şase” reprezintă o acţiune care rămâne în perimetrul sistemului comunist, principala acuză la adresa lui Ceauşescu fiind aceea că s-a îndepărtat de tradiţia marxist-leninistă. Aceşti foşti membri ai nomenclaturii, care au beneficiat de protecţia Moscovei, nu au suferit din partea Securităţii consecinţele grave care urmau în mod obişnuit (anchete, bătăi, torturi etc.).
Poliţia politică a regimului comunist, Securitatea, a fost creată şi organizată într-un singur scop: menţinerea la putere a nomenclaturii şi distrugerea oricăror inamici reali sau potenţiali ai statului comunist. Alături de Securitate, PCR – partidul unic care se identifica cu statul şi era, prin chiar legea de înfiinţare a Securităţii, comanditarul ei (după modelul sovietic a cărui copie fidelă a fost) – a folosit permanent în scopuri represive şi alte instituţii: Miliţia, Grănicerii, Pompierii (toate trei reunite în Ministerul de Interne, alături de Securitate), Armata, Procuratura, Justiţia, ori altele precum: Ministerul de Externe (o anexă a DIE), Ministerul Învăţămîntului (şcolile de toate tipurile), Ministerul Cercetării, Ministerul Sănătăţii, Ministerul (Departamentul) Cultelor (el însuşi o anexă a Securităţii) şi chiar ierarhiile cultelor religioase oficiale[69].
Gama de operaţiuni a DIE
Ea cuprindea o suită foarte largă de acţiuni sub acoperire împotriva Exilului românesc, care mergeau de la spionaj, subversiune, propagandă a regimului şi a imaginii lui Ceauşescu, dezinformare, furt de tehnologie, pînă la terorism, atentate, asasinate şi răpiri de persoane. Toate aceste acţiuni erau subsumate principiului ideologic al luptei împotriva capitalismului şi a duşmanilor din exterior.
Începînd din 1951, cînd serviciul de spionaj extern este reîntemeiat de către KGB, gama sa de operaţiuni se extinde treptat, în funcţie de obiectivele politice ale regimului şi de conjunctura internaţională. De la înfiinţare şi pînă în 1989 DIE a fost mai întîi sub strictul control al Moscovei, iar apoi a operat în strînsă colaborare cu serviciile secrete sovietice.
Prima şi singura acţiune de amploare a spionajului comunist român a fost realizată în anii ’60 de către Mihai Caraman, ofiţer DIE care lucra sub controlul sovieticilor (cu grad în KGB), care a construit o reţea de sustragere de documente secrete de la sediile NATO din Paris şi Bruxelles[70].
După tipicul KGB, DIE a răpit persoane din Occident pentru a le aduce în ţară, cu scopul de a le ancheta, judeca şi condamna. Un exemplu este Ovidiu Beldeanu, răpit pe 31 august 1958 din Berlinul occidental, unul din cei care în 1955 au atacat Legaţia Română din Berna, cu scopul de a denunţa activitatea acesteia ca agentură de spionaj sovietică. Acţiunii de atunci Securitatea i-a răspuns prin întocmirea unor liste de exilaţi români consideraţi periculoşi, care urmau să fie anihilaţi[71]. În unele cazuri, Securitatea racola ca informatori persoanele răpite. Astfel, avocatul Traian Puiu, fost lider legionar, a fost răpit din Viena pe 20 ianuarie 1959 şi ulterior a fost numit şef al Comitetului Român de Repatriere, organ care masca o vastă operaţiune de recuperare a elemenelor naţionaliste, de dezinformare şi de dezbinare a exilului românesc, inclusiv prin publicaţiile specializate din ţară („Glasul Patriei” sau „Tribuna României”) şi Occident („B.I.R.E.”, „Stindardul” ş.a.)[72].
O altă practică a DIE a fost atentatul, realizat fie direct de ofiţerii săi, fie prin intermediari: traficanţi de droguri, criminali plătiţi sau terorişti. Ilustrative sînt „cazurile” Monicăi Lovinescu, care în 1977 a fost bătută îngrozitor cu scopul de a nu mai putea vorbi la Radio Europa Liberă, şi al lui Paul Goma, Şerban Orescu (ziarist la Radio Europa Liberă) şi Nicolae Penescu (personalitate a exilului), care în 1981 au primit colete cu bombe camuflate în cărţi. În acelaşi an DIE a încercat răpirea fiului lui Goma, iar în anul următor scriitorul a fost ţinta unei tentative de otrăvire. La rîndul său, scriitorul Virgil Tănase a fost ţinta unei tentative de răpire, însă ofiţerul Matei Pavel Haiducu (Hirsch), însărcinat cu aceste misiuni, s-a predat DST-ului francez. Un alt caz a fost cel al lui Emil Georgescu, redactor la Radio Europa Liberă, asupra căruia au avut loc două atentate: mai întîi a fost accidentat de o maşină, apoi a fost înjunghiat[73].
Ca măsură de anihilare folosită de DIE, s-a încercat în permanenţă discreditarea, compromiterea şi şantajarea opozanţilor anticomunişti. Cei trei directori ai Secţiei Române a Radio Europa Liberă, Noël Bernard, Mihai Cismărescu şi Vlad Georgescu au murit în 1981, 1983 şi, respectiv, în 1988 în urma unei forme de cancer galopant, datorată, după toate probabilităţile, iradierii lor de către agenţii DIE. Toate operaţiunile privind postul de Radio Europa Liberă s-au desfăşurat sub numele de cod „Eterul”, iar seria de atentate a fost organizată şi executată de cunoscutul terorist internaţional Ilici Ramirez Sanchez (alias Carlos, Şacalul), care a fost instruit la Bucureşti de către şeful DIE, generalul Nicolae Pleşiţă[74].
DIE colabora strîns cu serviciile de securitate ale unor state şi organizaţii recunoscute pe plan internaţional că promovează şi practică terorismul: Libia, Siria, Irak sau Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei. România antrena trupele speciale ale acestor state şi organizaţii, le furniza informaţii secrete şi le vindea în secret tehnologie militară furată de DIE din Occident. De asemenea, România fabrica şi le livra arme bacteriologice şi chimice. Politica de subminare a Occidentului era însoţită de operaţiunile care vizau obţinerea de valută forte prin orice mijloace, DIE implicîndu-se alături de serviciile de spionaj ale Bulgariei şi Cubei în traficul de droguri şi de armament[75].
Un alt sector al activităţii DIE în Occident era furtul de tehnologie, domeniu în care erau folosiţi cu precădere ofiţerii acoperiţi din misiunile diplomatice, reprezentanţele economice şi comerciale ale României în străinătate, întreprinderile şi firmele mixte româno-occidentale, institutele de cercetare şi firmele specializate ale Securităţii („Terra”, „Crescent”, „Dunărea” etc.)[76].
Propaganda în favoarea regimului şi a cuplului Ceauşescu era făcută prin organizarea cu minuţiozitate a vizitelor oficiale în străinătate, şi în special în Occident, prin cumpărarea la preţuri exorbitante a spaţiilor publicitare şi a articolelor elogioase din presa străină, precum şi a titlurilor ştiinţifice şi academice. Un colaborator al regimului a fost Iosif Constantin Drăgan, om de afaceri italian de origine română, care lucra în strînsă legătură cu rezidenţa DIE de la Milano. Dezinformarea avea un rol esenţial în fabricarea imaginii de independenţă a regimului Ceauşescu faţă de Moscova, pentru promovarea intereselor ideologice şi economice ale regimului şi deturnarea atenţiei opiniei publice occidentale de la situaţia internă dezastruoasă, represiunea internă, distrugerea civilizaţiei rurale şi a centrului istoric al Bucureştiului[77].
În politica de propagandă, subversiune ideologică, dezinformare şi influenţare a Exilului, un rol de frunte l-a jucat ierarhia Bisericii Ortodoxe Române. Dintre cei care erau trimişi în Occident de către DIE, cei mai cunoscuţi sînt Valeriu (Bartolomeu) Anania (în prezent arhiepiscop al Clujului), Nicolae Corneanu (în prezent mitropolit al Banatului) – care şi-a recunoscut colaborarea cu Securitatea –, Antonie Plămădeală (în prezent mitropolit al Ardealului), Nifon Mihăiţă (în prezent episcop al Sloboziei şi Călăraşilor), Victorin Ursache, ierarh al BOR în SUA şi Canada între 1966 şi 2001 şi arhiepiscopul Teofil Ionescu din Paris. Însuşi actualul Patriarh, Teoctist Arăpaşu, încă de pe vremea cînd era episcop al Aradului (1962-1973), avea între atribuţiile sale şi îndrumarea vieţii românilor ortodocşi din Statele Unite şi Canada. De altfel, în martie-aprilie 1963 Sfîntul Sinod şi Congresul Episcopiei Ortodoxe Române din America îl numiseră arhiepiscop de Detroit şi conducător al Episcopiei Române din SUA, dar autorităţile americane nu i-au acordat viza, cunoscînd relaţiile sale cu spionajul comunist[78].
O operaţiune extrem de cinică, practicată pe scară largă în anii ’80, a fost vînzarea etnicilor evrei şi germani. Scopul operaţiunii era dizlocarea comunităţilor etnice neromâneşti, obţinerea de valută forte şi crearea aparenţei respectării dreptului la emigrare. Anual plecau din ţară, în medie, 2 200-2 300 de persoane, preţul la care aceşti cetăţeni români erau vînduţi variind de la 2 000 pînă la 50 000 de dolari americani, în funcţie de educaţie, profesie şi locul de muncă. În cazuri speciale – persoane aflate în funcţii de conducere sau în închisoare – preţul atingea suma de 250 000 de dolari americani. În total, au fost răscumpăraţi de statul Israel aproximativ 200 000 de cetăţeni români de origine evreiască. În perioada 1973-1978 prin DIE regimul Ceauşescu a vîndut anual 22 000-23 000 de evrei, germani dar şi români, sumele rezultate – estimate între 80 şi 90 milioane de dolari pe an – fiind depuse într-un cont special al lui Ceauşescu[79].
Un decret secret din iunie 1973 consfinţea transformarea DIE într-un instrument personal al lui Ceauşescu. DIE era scoasă de sub autoritatea formală a Consiliului de Conducere al MI, şi de sub jurisdicţia Comitetului PCR din MI şi a Secţiei Militare a CC al PCR, căpătînd independenţă administrativă, logistică, financiară, precum şi în privinţa controlului de partid şi a politicii de cadre. De asemenea, pentru menţinerea şi creşterea loialităţii faţă de Ceauşescu, salariile erau mărite cu 25 % faţă de ale celorlalţi angajaţi ai Securităţii, angajaţii DIE beneficiind de tot soiul de salarii suplimentare, prime, sporuri şi alte privilegii. Efectivele, organigrama, sediile şi conducerea erau complet acoperite, DIE putînd emite documente de identitate – inclusiv carnete de membri de partid şi de sindicat – cu nume şi locuri de muncă fictive[80]. Structura, cadrele, sarcinile şi activităţile de bază au rămas neschimbate, în ciuda modificărilor de denumire şi a persoanelor din conducere. Astfel, între martie şi iulie 1945 spionajul a fost condus de Nicolae Stănescu; între iulie 1945 şi ianuarie 1947 de către Lucian Stupineanu; între ianuarie 1947 şi 1954 de Serghei Nicolau (Nikonov); între 1954 şi 1955 de Vasile Vîlcu; între 1955 şi 1959 de Mihai Gavriliuc; între 1959 şi 1978 de Nicolae Doicaru; în 1978 de Alexandru Dănescu şi Alexandru Tăunescu; între 1978 şi 1980 de Romus Dima; între 1980 şi 1984 de Nicolae Pleşiţă; între 1984 şi 1990 de Aristotel Stamatoiu; între 1990 şi 1992 de Mihai Caraman; între 1992 şi 1997 de Ioan Talpeş; între 1997 şi 2001 de Cătălin Harnagea; şi începînd din 2001 de Gheorghe Fulga[81].
Venirea la putere a lui Ceauşescu în 1965 nu a afectat imediat structura şi modul de operare al Securităţii. Treptat, el şi-a impus obiectivele prioritare, între care se afla propaganda internă şi externă centrată pe cultul personalităţii sale şi al Elenei Ceauşescu. Din martie 1980 soţia lui Ceauşescu devine prim-vicepreşedinte al guvernului, fiind în fapt numărul doi în ierarhia de partid şi de stat. Schimbările ideologice şi politice cele mai importante în această evoluţie au fost „tezele din iulie” 1971, care au declanşat o nouă perioadă de represiune a libertăţii de expresie şi de gîndire şi cumularea de către Ceauşescu a celor mai înalte funcţii de partid şi de stat (secretar general PCR, preşedinte al RSR şi comandant suprem al forţelor armate), începînd cu 1974.
După defecţiunea lui Pacepa, temîndu-se de un complot Ceauşescu a acţionat pentru controlarea strictă a aparatului Securităţii, schimbîndu-i pe toţi cei care i se păreau suspecţi, nesiguri sau nu afişau o suficientă obedienţă. Manevra nu i-a întărit controlul asupra Organelor, ci a avut efectul contrar, acestea debarasîndu-se de el cu prima ocazie. Imediat după fuga lui Ceauşescu, din 22 decembrie 1989, şi capturarea sa, Securitatea a înscenat – în colaborare cu Armata şi Miliţia, şi probabil sub directa coordonare a serviciilor secrete sovietice – diversiunea „teroriştilor”, prin care a asigurat preluarea puterii de către eşalonul secund al nomenclaturii şi păstrarea controlului asupra societăţii româneşti.
Securitatea după 1989
Securitatea a continuat să funcţioneze fără întrerupere după decembrie 1989. Au fost păstrate aceleaşi structuri, s-a menţinut cea mai mare parte a angajaţilor şi au fost utilizate vechile practici şi metode operative. Din declaraţiile publice ale directorilor serviciilor secrete de după 1989 – cei ai Serviciului Român de Informaţii (Virgil Măgureanu şi Radu Timofte) şi Serviciului de Informaţii Externe (Gheorghe Fulga), între 15 şi 25 % din angajaţii lor provin din cadrele Securităţii. Ceea ce nu spun şefii acestor servicii este că ierarhia lor superioară este, în cvasitotalitatea ei, formată din ofiţeri ai Securităţii, în timp ce numeroşi foşti ofiţeri de Securitate ocupă poziţii influente în instituţiile publice, în organizaţii civice şi în marele patronat, dominînd şi controlînd ansamblul societăţii româneşti[82].
Activitatea serviciilor secrete a fost legiferată, mai întîi, prin decrete secrete ale Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi/sau ale regimului Iliescu: în ianuarie 1990 pentru serviciul secret al MI (iniţial UM 0215, în prezent UM 0962); în februarie 1990 pentru Centrul de Informaţii Externe (din decembrie denumit Serviciul de Informaţii Externe); în martie 1990 pentru Serviciul Român de Informaţii. Apoi, au fost date hotărîri de guvern, ordine ministeriale şi ordonanţe de urgenţă (pentru Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, Direcţia Generală de Informaţii Militare, Serviciul Independent de Protecţie şi Anticorupţie şi Serviciul de Protecţie şi Pază), care ulterior au fost transformate în legi speciale (SIPA – Serviciul secret al Ministerului Justiţiei nu avea pînă în decembrie 2003 o astfel de lege). Activităţile tuturor acestor structuri informative au fost reglementate printr-o lege generală – Legea nr. 51 privind siguranţa naţională a României, din iulie 1991, la care s-a adăugat Legea privind protecţia informaţiilor clasificate, din august 2002.
După 1989 serviciile secrete născute din Securitate şi-au împărţit vechile arhive şi şi-au construit propriile dosare pornind de la acestea. Principalii deţinători ai arhivelor Securităţii sînt: SRI, SIE, DGIM şi serviciul secret al MI. Un număr de dosare au fost arse sau sustrase în perioada decembrie 1989-ianuarie 1990, iar în 1991 SRI a distrus o parte din fondurile arhivistice conţinînd documente de dinainte şi de după 1989 (cazurile Jiet şi Berevoieşti), sub directoratul lui Virgil Măgureanu.
Pînă în anul 2000 accesul la arhivele Securităţii a fost posibil numai pentru cele deţinute de SRI şi a fost strict controlat de responsabilii serviciului. În 1999 a fost promulgată Legea privind accesul la propriul dosar şi de deconspirare a Securităţii ca poliţie politică, prin care a fost înfiinţat CNSAS. Aplicarea legii a trenat însă, uneori din cauza lipsei de susţinere, alteori a opoziţiei făţişe a autorităţilor statului şi a serviciilor secrete faţă de activitatea noii instituţii. La rîndul său, organismul de conducere al Consiliului, Colegiul, s-a supus politicii duse de preşedinţie, guvern şi serviciile secrete, a compromis în mod iremediabil statutul de independenţă pe care legea îl acorda Consiliului, ajungînd astfel să transforme instituţia într-una de conspirare a agenţilor şi colaboratorilor Securităţii implicaţi în activităţi specifice poliţiei politice, adică a structurilor poliţiei politice comuniste. În loc să contribuie la asumarea moştenirii comuniste şi să deconspire Securitatea, Colegiul CNSAS a împiedicat societatea românească să se rupă în mod decisiv de trecut[83].
Persistenţa structurilor comunisto-securiste reprezintă unul din motivele pentru care în România nu există încă un regim democratic, ci unul liberalizat faţă de epoca Ceauşescu, ţară care are nu doar mari probleme economice, ci şi privitoare la: separaţia puterilor în stat, independenţa Justiţiei, corupţie, şi libertatea de gîndire şi de expresie. În consecinţă, eliminarea acestor structuri din viaţa publică face parte din sarcina construirii statului de drept.
Gabriel Catalan şi Mircea Stănescu
[1] Textul de faţă reprezintă o formă revăzută şi actualizată a capitolului privind istoria Securităţii dintr-un proiect de broşură informativă (niciodată publicată) pentru persoanele care îşi exercită accesul la propriul dosar, scris în perioada în care autorii au lucrat ca cercetători la CNSAS.
[2] Prima denumire a partidului. Pentru aceasta, ca şi pentru cele ulterioare, vom folosi, pentru simplificare, sigla PCR.
[3] Pentru toate denumirile serviciilor secrete sovietice vom folosi în continuare, pentru simplificare, sigla KGB.
[4] Mircea Ciobanu, Convorbiri cu regele Mihai, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, pp. 26, 28 şi 66.
[5] Vezi Decretele de epurare a Administraţiei Ppublice şi de urmărire a celor vinovaţi de dezastrul ţării, în România. Viaţa politică în documente. 1945, Bucureşti, Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), 1994, doc. 2, 4, 51 şi 55 (pp. 61-66, 67-69, 230-232 şi 238-242).
[6] Ghiţă Ionescu, Comunismul în România. 1944-1962, Bucureşti, Editura Litera, 1994; Robert R. King, A History of the Romanian Party, Standford, Hoover Institution Press, 1980; Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Bucureşti, Editura Univers, 1995.
[7] Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea. Constrîngere şi disidenţă în România anilor 1965-1989, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 39.
[8] Ibidem, pp. 39-40.
[9] Ibidem, p. 41; Dan Cătănuş, Ioan Chiper, Cazul Ştefan Foriş, Bucureşti, Editura Vremea, 1999.
[10] D. Deletant, op.cit., p. 40.
[11] Ibidem, p. 41.
[12] Ibidem, pp. 39-42.
[13] Ibidem, pp. 40-42; Marius Oprea, Naşterea Securităţii, în Analele Sighet 6, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, pp. 271-306.
[14] Pentru acţiunea Tămădău v. Nicolae Carandino, Nopţi albe şi zile negre, Bucureşti, Editura Eminescu, 1992, pp. 291-297 şi Cartea albă a Securităţii, Vol. 1: 23 august 1944 – 30 august 1948, pp. 608-638 şi fotografiile anexe. Această ultimă producţie a serviciilor secrete române de după 1989 trebuie folosită cu extrem de mare prudenţă, dat fiind că se înscrie într-o tentativă de reabilitare a Securităţii.
[15] Decretul nr. 221 pentru înfiinţarea şi organizarea Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului, în „Monitorul oficial”, nr. 200 din 30 august 1948, pp. 7245-7246.
[16] Cf. Christopher Andrew şi Oleg Gordievsky, KGB. Istoria operaţiunilor sale secrete de la Lenin la Gorbaciov, Bucureşti, Editura All, 1994, pp. 251-252; D. Deletant, op.cit., pp. 40-41; Ion Mihai Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, ediţia a II-a revăzută, vol. 1 – Poliţia politică şi spionajul în România comunistă, Bucureşti, Editura Omega, 1999, pp. 76-88.
[17] Pentru toate organigramele Securităţii şi pentru şefii direcţiilor centrale şi regionale, v. D. Deletant, op. cit., pp. 73-82, 112-114 şi 345-349.
[18] Ibidem, p. 44.
[19] I.M. Pacepa, op. cit., vol. 1, p. 142 şi urm.
[20] D. Deletant, pp. 81-82.
[21] Ibidem, p. 113.
[22] Ibidem, p. 114.
[23] Ibidem, p. 301.
[24] M. Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, Iaşi, Editura Polirom, 2002, pp. 65-67 (doc. 1); D. Deletant, op. cit., p. 43. În lucrarea lui Deletant cifra privitoare la procentul evreilor în nomenclatura superioară a Securităţii este greşită.
[25] În absenţa unor recensăminte pentru prima parte a epocii comuniste ne-am raportat la recensămintele din 1930, 1941 şi 1942, operînd estimări ce ţin cont de pierderile teritoriale şi de populaţie din 1940 şi 1944 în favoarea Bulgariei şi URSS, de ponderea victimelor crimelor, pogromurilor şi deportărilor evreilor sub dictatura lui Ion Antonescu, de tendinţele negative ale indicilor natalităţii, mortalităţii şi excedentului demografic, precum şi de numărul foarte mare de emigrări în Israel (116 500-118 000 între 1948 şi 1951 sau 124 000 din 1948 pînă în 1953). Conform acestui calcul rezultă o cifră maximă de 2,5 %. Vezi Congresul Mondial Evreesc. Secţiunea din România, Populaţia evreească în cifre. Memento statistic, vol. I, 1945, pp. 20-22, 24-25, 28-30, 34-43, 56-60; Carol Bines, Din istoria emigrărilor în Israel. 1882-1995, Bucureşti, Editura Hasefer, 1998, pp. 64, 80, 90, 92, 94, 95; D. Deletant, Transnistria: soluţia românească la „problema evreiască”, în „Despre Holocaust şi comunism”, Anuarul IRIR, vol. I, 2002, pp. 79-101. De asemenea, a se vedea M. Oprea, Emigrarea: un reflex de păstrare a identităţii, în „Observator cultural”, nr. 101, 29 ianuarie-4 februarie 2002 şi documentul anexat, publicat sub titlul: Evreii din România: o minoritate care dispare, în care pentru anul 1950 cifra populaţiei evreieşti este estimată ca fiind de 2 %.
[26] D. Deletant, Ceauşescu şi Securitatea, pp. 43, 79 şi 348; M. Oprea, Banalitatea răului, p. 66; Cezar Zugravu, Cum şi din cine s-a format Securitatea. Câteva comentarii şi ipoteze pornind de la nişte cifre, în Analele Sighet, 7, Anii 1949-1953: Mecanismele terorii, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, pp. 239-259.
[27] V. Hotărîrile Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. din martie 1968, februarie 1971 şi ianuarie 1979.
[28] Pentru cele ce urmează, a se vedea Arhiva Securităţii, Fond „D” (Documentare), Directiva despre munca cu agentura, 1951; Directiva (nr. 70 din 15 martie 1954) Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Populare Române despre munca organelor de informaţii grănicereşti cu agentura, 1954; Instrucţiuni cu privire la munca informativă a organelor informative grănicereşti, f.a.; Directiva pentru organizarea şi conducerea muncii informative la sate, 1951; Instrucţiuni nr. D – 00190/1987, privind organizarea şi desfăşurarea activităţii informativ-operative a organelor de Securitate, 1987.
[29] V. Arhiva Securităţii, Fond „D”, Ordinul Ministerului Afacerilor Interne al RPR nr. 85 din 1.IV.1957 şi Instrucţiuni privind munca de supraveghere operativă a organelor MAI din RPR, 1957, p. 7.
[30] Pentru tipurile de dosare a se vedea Directiva asupra organizării evidenţei operative de către organele securităţii statului, a elementelor duşmănoase din Republica Populară Română, 1951; Instrucţiuni pentru organizarea şi funcţionarea birourilor şi secţiilor de evidenţă din regiunile de securitate, 1951 şi Completare la instrucţiuni, f.a.
[31] Arhiva Securităţii, Fond „D”, Directiva despre munca cu agentura, 1951, p. 3.
[32] Cartea Albă a Securităţii, vol. IV, 1995, f. ed., f.l., doc. 73 şi 218.
[33] A se vedea Directiva despre munca cu agentura, 1951; Directiva pentru organizarea şi conducerea muncii informative la sate, 1951; şi Directiva (nr. 70 din 15 martie 1954) Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Populare Române despre munca organelor de informaţii grănicereşti cu agentura, 1954.
[34] Vezi Arhiva Securităţii, Fond „D”, Directiva despre munca informativă de investigaţii a organelor ministerului securităţii statului, 1954.
[35] A se vedea Directiva despre cenzura secretă a corespondenţei, nr. 80 din 20 martie, 1954; şi Orientare despre controlul şi cenzura secretă a corespondenţei, 1959.
[36] Vezi Arhiva Securităţii, Fond „D”, Directiva despre munca cu agentura, 1951; Directiva (nr. 70 din 15 martie 1954) Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Populare Române despre munca organelor de informaţii grănicereşti cu agentura, 1954; Instrucţiuni cu privire la munca informativă a organelor informative grănicereşti, f.a.; Directiva pentru organizarea şi conducerea muncii informative la sate, 1951; Instrucţiuni nr. D – 00190/1987, privind organizarea şi desfăşurarea activităţii informativ-operative a organelor de Securitate, 1987.
[37] Helmut Müller-Engbergs, Agenţii, informatorii şi spionii STASI în Republica Federală Germania, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, traducere de Mihaela Fianu şi Raluca Schiau.
[38] D. Deletant, Ceauşescu şi Securitatea, p. 11.
[39] Cartea Albă a Securităţii, vol. IV, 1995, Editor SRI, f.l., doc. 75.
[40] Instrucţiuni nr. D – 00190/1987, privind organizarea şi desfăşurarea activităţii informativ-operative a organelor de Securitate, 1987.
[41] V. şi M. Oprea, Tortura în România anilor ‘50, în Analele Sighet 8, Anii 1954-1960. Fluxurile şi refluxurile stalinismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000, pp. 335-343.
[42] Victor Bârsan (ed.), Marea călătorie. Viaţa şi moartea inginerului Gheorghe Ursu, Bucureşti, Editura Pythagora, 1998; Gabriel Catalan, Un caz emblematic şi simptomatic, în „Academia Caţavencu”, nr. 4 (633), 27 ianuarie-2 februarie 2004, suplimentul „Lista lui Secu’ ”, nr. 7, p. IV.
[43] V. Adriana Georgescu, La început a fost sfîrşitul, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998.
[44] Ernest Volkman, Spionaj, Bucureşti, RAO, 1998, pp. 240-245.
[45] V. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plăianu, Cei doisprezece episcopi ai Bisericii Unite cu Roma, Cluj, Casa de Editură Viaţa Creştină, 1998 şi Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite, Cluj, Casa de Editură Viaţa Creştină, 1994; Vasile Marcu, Drama Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică). Documente şi mărturii, Bucureşti, Editura Crater, 1997; Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu, Biserica întemniţată. 1944-1989, Bucureşti, INST, 1998; „Credinţa noastră este viaţa noastră”. Memoriile Cardinalului Dr. Iuliu Hossu, Cluj, Casa de Editură Viaţa Creştină, 2003.
[46] Adrian Brişcă, Rezistenţa armată din Bucovina, 1944-1950, Bucureşti, INST, vol. 1 şi 2, 1998 şi 2000; Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993; Ion Gavrilă-Ogoranu, Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc. Din rezistenţa anticomunistă în Munţii Făgăraş, Timişoara, Editura Marineasa, vol. 1 şi 2, 1993 şi 1995; Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu, Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu. Grupul de la Nucşoara. Documente ale anchetei, procesului, detenţiei, Bucureşti, Editura Vremea, 1997.
[47] „Sfera Politicii”, nr. 64, noiembrie 1998, p. 41.
[48] „Sfera Politicii”, nr. 66, ianuarie 1999, p. 52 şi nr. 67, februarie 1999, p. 42.
[49] „Sfera Politicii”, nr. 64, noiembrie 1998, p. 43.
[50] Sergiu Grosu, Calvarul României creştine, Iaşi, Convorbiri literare – ABC Dava, 1992; Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Timişoara, Editura Signata, 1994; P. Caravia, V. Constantinescu, F. Stănescu, Biserica întemniţată. 1944-1989; Ioan M. Bota şi Cicerone Ioniţoiu, Martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România (1948-1989), Cluj, Editura Patmos, 1998.
[51] Memoria închisorii Sighet, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1999.
[52] „Sfera Politicii”, nr. 64, noiembrie 1998, p. 42; Smaranda Vultur, Istorie trăită – istorie povestită. Deportarea în Bărăgan 1951-1956, Timişoara, Editura Amarcord, 1997.
[53] „Sfera Politicii”, nr. 64, noiembrie 1998, p. 42.
[54] Paul Goma, Scrisuri, Bucureşti, Editura Nemira, 1999; Ioana Boca, Teodor Stanca şi Mircea Popa, 1956 – un an de ruptură. România între internaţionalismul proletar şi stalinismul antisovietic, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2001; Alina Tudor şi Dan Cătănuş, O destalinizare ratată. Culisele cazului Miron Constantinescu-Iosif Chişinevschi, Bucureşti, Editura Elion, 2001.
[55] „Sfera Politicii”, nr. 64, noiembrie 1998, p. 42. Pentru „domiciliul obligatoriu” ca tip de detenţie, în această perioadă, a se vedea Paul Goma, Bonifacia şi Lăteşti, pe situl Internet al scriitorului, la www.biblioteca.paulgoma.net.
[56] Întrucît regimul nu făcea distincţia între duşmani reali şi presupuşi, toate categoriile de arestaţi trebuie ghilimetate.
[57] Stelian Tănase, Anatomia mistificării 1944-1989. Procesul Noica-Pillat, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997.
[58] „Sfera Politicii”, nr. 64, noiembrie 1998, p. 44.
[59] Dumitru Bacu, Piteşti, centru de reeducare studenţească, Bucureşti, Editura Atlantida, 1991; Grigore Dumitrescu, Demascarea, München, Editura Autorului, 1978; P. Goma, Scrisuri, Bucureşti, Editura Nemira, 1999 şi Patimile după Piteşti, Cluj, Editura Dacia, 1999; Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990 şi Le phénomène concentrationnaire en Roumanie, introducere la ediţia franceză a cărţii Gherla, de Paul Goma; Mircea Stănescu, Reeducarea comunistă din România anilor ’50, teză de doctorat, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filosofie, 1999.
[60] Petre Pandrea, Reeducarea de la Aiud, Bucureşti, Editura Vremea, 2000 şi Garda de Fier. Jurnal de filozofie politică. Memorii penitenciare, Bucureşti, Editura Vremea, 2001; Istorie, memorie şi practică în editarea lucrărilor lui Petre Pandrea, „Memoria”, nr. 1 (34), 2001, pp. 106-120.
[61] Amnesty International, Romania, 1980; Matei Călinescu şi Ion Vianu, Amintiri în dialog, Iaşi, Editura Polirom, 1998.
[62] M. Stănescu, Despre dizidenţă în România comunistă (1977-1989), comunicare prezentată la Simpozionul de la Sighet din 5-7 iulie 2002, în „Timpul”, Iaşi, nr. 10-11, octombrie-noiembrie 2003 sau în „Sfera Politicii”, nr. 106, 2004, pp. 39-47.
[63] P. Goma, Scrisori întredeschise. Singur împotriva lor, Oradea, Biblioteca Revistei „Familia” şi Editura Multiprint, 1995.
[64] Christian Duplan şi Vincent Giret, Viaţa în roşu, vol. I-IV, Bucureşti, Editura Nemira, 1997-2000, traducere din franceză de Nicolae Baltă, vol. III, pp. 257 şi 511; Ioan şi Dragoş Ştefan Velica, Lupeni ’77. Laboratorul puterii, Editura Polidava, Deva, 2002.
[65] C. Duplan şi V. Giret, op. cit., pp. 290-293; M. Stănescu, Despre dizidenţă în România comunistă (1977-1989), p. 43.
[66] Doina Cornea, Scrisori deschise şi alte texte, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991 şi Libertate?, traducere din franceză de Oana Vlad, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992.
[67] M. Oprea şi Stejărel Olaru, Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Braşov, Iaşi, Editura Polirom, 2002; Vasile Gogea, Fragmente salvate (1975-1989), Iaşi, Editura Polirom, 1996, pp. 68-181; C. Duplan şi V. Giret, op. cit., vol. III, p. 343.
[68] V. William Totok, Constrîngerea memoriei. Însemnări, documente, amintiri, Iaşi, Editura Polirom, 2001; Dorin Tudoran, Kakistocraţia, Chişinău, Editura Arc, 1998; Herma Kopernik Kennel, Jogging cu Securitatea. Rezistenţa tînărului Radu Filipescu, Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 1998; Gabriel Andreescu, Pentru o filozofie a dizidenţei, Bucureşti, Editura Alternative, 1991; Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol, Ce-ar mai fi de spus, Bucureşti, Editura Minerva, 1990; Daniel Nicolescu, Vremuri de tinichea. Convorbiri cu Dan Deşliu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1998.
[69] M. Stănescu, Organismele politice româneşti (1948-1965). Documente privind instituţiile şi practicile, Bucureşti, Editura Vremea, 2003; Gabriel Catalan, Inventarul miliţienilor, securiştilor, magistraţilor şi nomenclaturiştilor din dosarele judiciare privind cazul Gheorghe Ursu, în „Academia Caţavencu”, nr. 4 (633), 27 ianuarie-2 februarie 2004, suplimentul „Lista lui Secu’”, nr. 7, pp. I-III; Un caz emblematic şi simptomatic, loc. cit.; P. Pandrea, Crugul mandarinului. Jurnal intim (1952-1958), Bucureşti, Editura Vremea, 2002 şi Călugărul Alb, Bucureşti, Editura Vremea, 2003; „Credinţa noastră este viaţa noastră”. Memoriile Cardinalului Dr. Iuliu Hossu, Cluj, Casa de Editură Viaţa Creştină, 2003.
[70] Pierre Accoce şi Daniel Pouget, Reţeaua Caraman. Cei 13 români care au zguduit NATO, Bucureşti, Editura Compania, 1999; Thierry Wolton, K.G.B. în Franţa, Bucureşti, Humanitas, 1991, pp. 119-136.
[71] Ovidiu Beldeanu, Memorial anticomunist din închisoare, Editura Jurnalul literar, Bucureşti, 1999; Dorin Dobrincu, Ocuparea legaţiei RPR din Berna şi propaganda comunistă (februarie 1955), în „Analele Sighet” 8, pp. 963-976; S. Olaru, Cei cinci care au speriat Estul. Atacul asupra Legaţiei RPR de la Berna (februarie 1955), Iaşi, Editura Polirom, 2003.
[72] I.M. Pacepa, Cartea neagră a Securităţii. Viaţa mea alături de Gheorghiu-Dej, vol. 2, pp. 81 şi 161; P. Accoce şi D. Pouget, op. cit., pp. 136 şi 146.
[73] Monica Lovinescu, Unde scurte, vol. I-VI, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990-1996, passim; La apa Vavilonului. 1960-1980, vol. 2, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, passim; şi Jurnal. 1981-1984, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, passim; P. Goma, Soldatul cîinelui, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991; T. Wolton, op. cit., pp. 296-297; I.M. Pacepa, Red Horizons. Cronicles of a Communist Spy Chief, ed. a II-a, Washington DC, Regnery Gateway, 1987, pp. 6, 154, 162-164, 191, 413-416; şi Cartea neagră a Securităţii. L-am trădat pe Ceauşescu, vol. 3, 1999, pp. 142-143 şi 183-184.
[74] I.M. Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, vol. 3, pp. 142-143, 185-186 şi Red Horizons, pp. 35, 162-164, 402-416; Nestor Rateş, Episoade violente din istoria Europei Libere, în „22”, nr. 672, 21-27 ianuarie 2003.
[75] I.M. Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, vol. 3, pp. 54-57, 125-132, 185-186 şi Red Horizons, pp. 15-17, 19-20, 24-25, 31-32, 36, 89-91, 96, 101-103, 109-112, 123-124, 165-167, 177, 300-302, 377; C. Andrew şi O. Gordievsky, op. cit., pp. 385-386.
[76] I.M. Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, vol. 2, pp. 55-83; vol. 3, pp. 20-48 şi 185-186.
[77] I.M. Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, vol. 3, pp. 94-110; Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991.
[78] P. Goma, Jurnal american (1978), în Alte jurnale, Cluj, Editura Dacia, 1998, pp. 5-45; I.M. Pacepa, Horizons rouges, pp. 215-216; Jean Miloe, La riposte aux attaques du Gouvernement Roumain contre l’Eglise Roumaine de Paris, Paris, f.ed., 1976; Gabriel Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, în „Analele Sighet”, vol. 6, Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, pp. 706-711, Alegerea şi cariera unor arhierei, în „Mesagerul Sfîntului Anton”, nr. 47, iulie-august 2001, pp. 23-26 şi sub titlul Alegerea şi cariera unor arhierei ortodocşi în România comunistă, în „Dorul”, Danemarca, nr. 164, octombrie 2003, pp. 35-38 şi Rebeliunea legionară, pogromul antievreiesc, clerul ortodox şi Securitatea, în „Dorul”, nr. 165, noiembrie 2003, pp. 36-39; Sylvaine Guinle-Lorinet, Bisericile din România în anii ’50, văzute de la Vatican, în „Mesagerul Sfîntului Anton”, nr. 46, mai-iunie 2001, pp. 22-25, trad. de M. Stănescu, note de G. Catalan şi în „Memoria”, nr. 1 (34), 2001, pp. 62-69.
[79] I.M. Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, vol. 3, pp. 53-54 şi 154.
[80] Ibidem, pp. 75-81.
[81] D. Deletant, op. cit., p. 349; vezi situl SIE din 2001 la adresa www.dci.ro şi cel din 2002-2004 la adresa www.sie.ro.
[82] M. Oprea, Moştenitorii Securităţii, în „Despre Holocaust şi comunism”, Anuarul IRIR, vol. I, 2002, pp. 13-36.
[83] G. Andreescu, Legea 187/1999 şi primul an de activitate a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în „Revista Română de Drepturile Omului”, nr. 20, 2001, pp. 37-53; M. Stănescu, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi problema moştenirii comunismului, în „Revista Română de Drepturile Omului”, nr. 25, 2003, pp. 37-62 şi „Pagubele colaterale” ale războiului din Irak şi „aspectele colaterale” ale distrugerii CNSAS, îm „Timpul”, Iaşi, nr. 4, aprilie 2003; G. Catalan, Un caz emblematic şi simptomatic, loc. cit.
No comments:
Post a Comment