România este astăzi un stat membru al UE (chiar dacă monitorizată încă pe unele domenii sensibile ca justiţie, agricultură, mediu, afaceri interne), dar a avut loc, în mod real, democratizarea ei profundă ? Un răspuns ni-l poate furniza actuala situaţie politică internă, atât de îmbâcsită încât a dezgustat Europa.
Acelaşi răspuns negativ se poate afla şi din compararea salariilor şi pensiilor angajaţilor din structurile militarizate: MIRA, MApN, servicii secrete (ca şi ale magistraţilor, ca să nu mai vorbim de ale parlamentarilor) cu cele ale profesorilor sau medicilor (de 4-8 ori mai mici), ceea ce raportat la valoarea socială şi eficienţa muncii prestate de fiecare din aceste categorii reflectă nu doar o crasă inechitate socială, ci şi o concepţie retrogradă, o strategie profund nocivă a statului român.
Pe lângă nivelul de trai redus, ipocrizia şi incompetenţa politicienilor şi a administraţiei, nerespectarea legislaţiei şi blocajul instituţional generalizat, se adaugă indiferenţa civică şi mai ales manipularea cetăţenilor de către serviciile secrete româneşti, adică de Securitate.
Afirm acest lucru deoarece aceste servicii nu s-au reformat, ci doar cu totul superficial au fost restructurate, recondiţionate, fardate, precum o prostituată trecută, machiată cu grijă şi cu pretenţii juvenile ori chiar feciorelnice. Aşadar, Securitatea nu doar că a supravieţuit, ci a coordonat şi controlează la fel de eficient ca înainte societatea românească, divizându-se în multiple servicii secrete, speciale, departamentale sau independente complet, interne şi externe. Nu există „fosta Securitate”, expresie uzitată în mod naiv şi inconştient ori vădit parşiv de către persoane publice importante cu pretenţii de lideri politici şi militari sau intelectuali, ci doar SECURITATE, „eterna şi fascinanta” poliţie politică mioritică.
Degeaba se încearcă eludarea realităţii asupra acestor servicii „noi”. Este vizibilă implicarea lor directă în principalele evenimente importante şi grave de după 1989: „aglomeraţia” din decembrie 1989 şi „haosul intenţionat provocat” de la începutul anului 1990, 15 martie 1990, alegerile din mai 1990, 13-15 iunie 1990, alianţa cu URSS din 1990-1991, mineriadele ulterioare din 1991-1999, contrabanda cu produse petroliere din judeţul Prahova şi altele asemenea de pe Dunăre, spre Iugoslavia, ca şi propaganda anti-NATO din timpul războiului din Kosovo, diversiunile de la CNSAS în scopul conspirării Securităţii, „desecretizările” repetate şi ineficiente ale dosarelor, dezbaterile nesfârşite şi amânările nenumărate ale adoptării unei legi oneste a lustraţiei, discursurile publice şi declaraţiile solemne de condamnare a comunismului românesc rămase fără efecte practice în pofida promisiunilor (dintre care deschiderea completă a arhivelor PCR şi UTC era cea mai simplu de respectat).
Sunt grăitoare şi fenomenele din interiorul lor: corupţia endemică, supradimensionarea schemei de personal şi a bugetelor (SRI depăşeşte FBI ca % al angajaţilor raportat la totalul populaţiei), continuitatea neîntreruptă a „dinozaurilor” securişti la conducerea tuturor direcţiilor şi unităţilor operative ale serviciilor, menţinerea majorităţii metodelor de lucru, a metodologiei de analiză, sinteză şi prognoză, a personalului şi programelor şcolilor de pregătire şi perfecţionare a angajaţilor (vezi Băneasa, Brăneşti etc.), a modului de recrutare, încadrare şi avansare (nepotismul a fost permanentizat, fiind şi azi preferate rudele securiştilor, ceea ce face ca „sistemul” să se perpetueze, cu toate tarele sale, sine die) şi nu în ultimul rând a mentalităţii cazone, naţionalist-extremiste, conservatoare şi fals elitiste.
Demilitarizarea, epurarea tuturor angajaţilor cu trecut comunist şi a celor corupţi, transparenţa şi eficientizarea serviciilor româneşti după model occidental, conform propriilor angajamente, au rămas nişte deziderate, folosite ca lozinci goale în noua limbă de lemn (de mahon, eventual) a şefilor acestora.
Iată de ce, avem nevoie, într-adevăr în interes naţional, de asanarea serviciilor secrete, în cadrul unui program politic şi civic mai larg, de aplicare a principiilor, valorilor şi practicilor democratice, cu scopul decomunizării ţării.
GABRIEL CATALAN
