După cum este îndeobşte cunoscut ocupaţia militară sovietică şi noul regim politic instaurat în martie 1945 au folosit toate mijloacele pentru a transforma România într-un stat totalitar de tip comunist. În acest scop, propaganda comunistă a încercat să utilizeze atât instituţiile cât şi personalităţile culturale, între care au fost vizate şi cele aparţinând istoriografiei. Încetul cu încetul, compromisurile s-au înmulţit, până când în 1947-1948 s-au generalizat, legitimând şi-n acest domeniu schimbarea impusă de comunişti: adoptarea ideologiei marxiste, a materialismului istoric. Până acum nu există un studiu temeinic al acestei chestiuni. În schimb avem la dispoziţie câteva contribuţii importante referitoare la acelaşi fenomen petrecut însă în domeniul literaturii
[1], artelor plastice
[2] şi cinematografiei
[3]. Este drept că există totuşi unele pagini de generalităţi sau vagi trimiteri la unele persoane implicate în acele evenimente ori la instituţiile respective
[4]. Câteva fericite excepţii sunt: Istoriografia română a anului 1946, Clio în derută: istoriografia română a anului 1947 şi Despre anul istoriografic 1948 în România: Impactul stalinist de Alexandru Zub
[5], şi studiul lui Paul Cernovodeanu, Activitatea Institutului de Istorie “N. Iorga” în perioada 1948-1952
[6].
I Disputa teoretică asupra colaboraţionismului
Unii cercetători mai ales cei implicaţi, susţin că lucrurile nu sunt chiar simplu de judecat pentru că, în acel context, fără compromisuri, nu se putea menţine discursul integral şi nu se putea asigura o minimă continuitate a culturii de valoare; în plus eventualele critici şi proteste ar fi fost pe cât de inutile, pe atât de aspru sancţionate
[7]. Alţi exegeţi stabilesc ierarhii şi periodizări ale compromisului, arătând că există şi o gradaţie sau o clasificare a oportunismului: “oportunismul care n-a pătruns în creaţia intelectuală şi oportunismul manifest în ea”
[8]. Cel mai reprezentativ dintre criticii oportunismului este Marin Niţescu
[9] care afirma că <<în condiţii normale […] opera nu mai poate fi singura măsură a personalităţii unui scriitor>> şi că nu poate exista nici o “justificare morală” pentru o astfel de atitudine, ba dimpotrivă există o vină a intelectualilor în general pentru că ei mai puteau opta pentru alte trei atitudini, păstrându-şi astfel demnitatea. E vorba despre tăcere, împotrivire sau exil, toate trei fiind forme eroice de rezistenţă.
Personal, sunt întru totul de acord cu regretatul M. Niţescu, inclusiv cu părerea sa despre lipsa de valoare autentică în cazul autocenzurării reflexe precum şi cu cea în legătură cu răspunderea majoră ce revine “intelectualilor de prestigiu care aveau şi au datoria de a apăra libertatea de conştiinţă”
[10]. De asemenea, susţin opinia aceluiaşi M. Niţescu care denunţa fără rezerve tarele poporului nostru: “Un fel de laşitate colectivă, de mentalitate a căpătuielii mărunte, de absenţă a sentimentului istoriei – acestea ne caracterizează”
[11]. În acelaşi spirit, Horia Roman Patapievici
[12] arată că românii sunt sau cel puţin au fost un neam-turmă, înclinat să se supună unui conducător providenţial, în ciuda experienţelor nefaste ale trecutului. După Daniel Barbu
[13] n-ar fi vorba totuşi doar de un spirit colectivist şi de teroarea sovietică ci şi de refuzul politicii tradiţionale de până atunci, cu toate abuzurile, incoerenţele şi formalismele ce caracterizau sistemul politic românesc, de criza relaţiilor de putere existente între 1918-1945 şi de atracţia pe care o reprezenta noul stil politic promis de stânga în contextul atât de complicat al încheierii războiului şi reorganizării păcii (eşecul dreptei). Astfel, s-ar explica mai bine atât victoria stângii în ţările europene după război, cât şi ascensiunea partidelor comuniste, între care cel din România a avut cea mai spectaculoasă dinamică (o creştere de 710 ori între 1939-1947; de la 1000 la 710 000 membri)
[14].
După părerea mea tocmai această creştere uriaşă demonstrează oportunismul masiv al românilor. Totodată ţin să subliniez că intelectualitatea românească a fost dintotdeauna predispusă la compromisuri, slugărnicie şi laşitate indiferent de regimul dictatorial existent: carlist, legionar, antonescian, comunist. Dăm doar un singur exemplu: numărul omagial din iunie 1940 al “Revistei Fundaţiilor Regale” în care avem nemumărate expresii tipice cultului personalităţii lui Carol al II-lea – la 10 ani de la Restauraţie. Printre linguşitori îi întâlnim şi pe: Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Dimitrie Panaitescu (Perpessicius), Andrei Rădulescu, Constantin Daicoviciu, Andrei Oţetea, viitori heralzi ai comunismului. De asemenea, se cunosc cazurile lui Alexandru Rosetti – directorul Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă “Carol al II-lea” (1930-1940) şi Constantin C. Giurescu – o vreme ministru al propagandei – care au editat un volum de discursuri şi îndrumări ale lui Carol al II-lea: Lozinci regale, 1939, 278 p. Ambii erau prieteni cu “regele – playboy”. (Vezi “Dosarele istoriei” nr. 5/2000).
Prin urmare, exista deja o bogată tradiţie a oportunismului intelectual încă din perioada interbelică.
II Manifestări istoriografice specifice perioadei de tranziţie (1944-1948)
În această perioadă remarcăm existenţa a trei mari curente istoriografice: - gruparea de la “Revista Istorică Română” (“Şcoala nouă de istorie” se divizase după moartea lui Nicolae Iorga) condusă de Dumitru Bodin/C.C. Giurescu
[15], gruparea de la “Revista Istorică” (şcoala lui N. Iorga) condusă de Gheorghe I. Brătianu/Mihai Berza şi gruparea marxistă (reprezentată anterior numai de câţiva publicişti) condusă de Petre Constantinescu-Iaşi şi Mihail Roller.
Trebuie adăugat că atât la Cluj cât şi la Iaşi majoritatea istoricilor continuau să scrie după concepţia, stilul şi metoda lui N. Iorga (de exemplu Alexandru Lapedatu, Ioan Lupaş, Silviu Dragomir, Ioan Moga, Alexandru Boldur
[16], Nicolae Grigoraş, Nicolae Corivan).
De asemenea, existau doi istorici care, fără a se declara marxişti, erau foarte apropiaţi de concepţia materialistă a istoriei şi chiar au produs studii şi contribuţii teoretice în această privinţă: Andrei Oţetea
[17] (Iaşi) şi Petre P. Panaitescu
[18] (Bucureşti).
Unele persoane au trecut de la rezistenţa tacită sau făţişă la colaborare, altele au acceptat doar mici compromisuri, în timp ce unii au refuzat constant orice apropiere de noul regim şi de doctrina sa. În sfârşit pe lângă ideologii şi activiştii de formaţie au fost propulsaţi tineri istorici dornici de afirmare, onoruri şi bani, chiar cu preţul compromiterii morale.
Vom analiza în paginile următoare atât colaboraţioniştii cât şi rezistenţii, avertizând că ei fac parte din toate categoriile de vârstă şi că, mai devreme sau mai târziu, cu toţii au avut de suferit diferite “neplăceri” din partea autorităţilor, chiar şi colaboraţioniştii (de exemplu, C.C. Giurescu a fost chiar închis cinci ani la Sighet).
1. Colaboraţioniştii
Această categorie este destul de diversificată, între “tovarăşii de drum” întâlnindu-se atât intelectuali de stânga adepţi ai materialismului istoric (A. Oţetea, Constantin Racoviţă) cât şi intelectuali de extremă dreapta, dar apropiaţi de materialismul istoric (P.P. Panaitescu), precum şi diverşi oportunişti mai tineri (Vasile Maciu, Mihail P. Dan, Dumitru Tudor, Ştefan Pascu, Gheorghe Georgescu-Buzău, Emil Condurachi, Dan Berindei, Rodica Ciocan, Valeria Costăchel) sau mai vârstnici (C. Daicoviciu, Gheorghe Bezviconi, Ion Nestor, Aurelian Sacerdoţeanu, A. Boldur, C.C. Giurescu).
De remarcat că provenienţa socială a acestor intelectuali era la fel de diversificată ca şi cea politică: de la originea ţărănească sau oricum modestă până la cea boierească
[19].
În 1944 tendinţa colaborării cu ideologia comunistă este foarte firavă în istoriografie, aş spune chiar cvasi-absentă. De altfel, ofensiva comunistă era incipientă. Astfel, amintim apariţia unui volum de Texte ruseşti uşoare pentru începători. Urmate de un glosar, cu transcrierea fonetică şi indicaţia accentului, care conţine atât autori clasici: Tolstoi, Cehov, Puşkin, Lermontov, Turgheniev, Afanasiev cât şi scriitori sovietici: Marsac, Lebedev, Cumaci etc., texte selectate de lingvistul Emil Petrovici
[20]. Remarcăm faptul că R.I.R. din 1945 a acordat importanţă acestei apariţii editoriale. Tot însemnări şi recenzii cu tentă oportunistă se publicau şi în “Revista Institutului Social Banat-Crişana”, unde Aurel Bugariu
[21] recenza sau prezenta pe: I.V. Stalin; Mitiţă Constantinescu – Continentul U.R.S.S.; Miron Constantinescu – Cauzele răscoalei lui Horia; Destinul omenirii şi criminalii de război. Deosebit de important este articolul lui A. Boldur – directorul Institutului de Istorie naţională din Iaşi (evacuat anterior la Zlatna/Alba Iulia) - care anunţa studiile ulterioare tot mai înclinate spre marxism şi sovietici: Problema relaţiilor ştiinţifice – istorice româno-ruse
[22].
Din 1945 contribuţiile promarxiste se înmulţesc fiind favorizate de noua orientare politică prosovietică a guvernului Petru Groza. Totuşi continua să lipsească lucrările de anvergură. Sunt de amintit volumele U.R.S.S. (124 p.) şi Relaţiile ruso-române (120 p.) scrise de Nicolae N. Petraşcu şi Gheorghe Gh. Bezviconi, pe care C.C. Giurescu
[23] le prezenta astfel: primul “E o prezentare sintetică a marelui nostru vecin, sub raport geografic, juridic, administrativ, economic, social şi cultural”, celălalt – închinat generalisimului Stalin şi M.S. Regelui Mihai I – este o încercare de a schiţa trecutul relaţiilor ruso-române”. Subliniez faptul că directorul Institutului de Istorie Naţională din Bucureşti se arăta favorabil orientării prosovietice după cum o vor dovedi scrierile sale ulterioare.
Personajul-revelaţie al tendinţei marxismului istoriografic în 1945 este C. Racoviţă
[24], tânărul asistent al lui A. Rosetti la catedra de filologie slavă a Facultăţii de Litere
[25] şi, totodată, asistent la Institutul de Istorie Naţională condus de C.C. Giurescu. El a ţinut şi un curs de limba rusă la institutul sus numit
[26]. Tot el a susţinut în şedinţa din 18 ianuarie 1945 a aceluiaşi institut comunicarea Istoriografia sovietică şi principiile materialismului istoric în care a elogiat viziunea determinismului economic, principiile materialismului dialectic şi filosofic şi periodizarea după criteriul relaţiilor sociale, conchizând că “istoriografia sovietică, pe care n-o cunoaştem încă decât fragmentar, a păşit la realizări de mare amploare” şi că “materialismul istoric, aplicând la studiul societăţii principiile materialismului dialectic ridică istoria la rang de ştiinţă pozitivă”
[27]. În aceeaşi R.I.R. din 1945 Racoviţă publica o serie de “notiţe bibliografice” semnificative pentru concepţia sa şi pentru descifrarea influenţei marxiste în istoriografie. Prima notiţă se referă la volumul lui Stalin, Marxismul şi chestiunea naţională, Bucureşti, Edit. P.C.R., 1944, 76 p., pe care-l prezintă ca fiind “un studiu de punere la punct a teoriilor greşite şi nefaste cu privire la problema naţionalităţilor”, şi insistă asupra definiţiei naţiunii şi a diferenţei între neam şi naţiune
[28]. Recenzând studiul lui N.N. Petrovski despre Bogdan Chmelniţki (Moscova, 1944, 48 p.), Racoviţă observa folosirea dar şi contrazicerea lui Miron Costin şi da dreptate cercetătorului sovietic: “Interpretarea care a dat-o însă cronicarul atât cauzelor răscoalei cazacilor cât şi relaţiilor lui Bogdan cu Moldova, interpretare care a fost în mare parte adoptată de istoricii noştri, trebuie revizuită în lumina cercetărilor ruseşti, cum este şi lucrarea de faţă
[29]. În privinţa istoriei moderne româneşti Racoviţă se dovedeşte adeptul lui Lucreţiu Pătrăşcanu care continua să publice fragmente din lucrarea sa Un veac de frământări sociale
[30] în revista “Viaţa Românească”. Capitolul intitulat Epoca de redeşteptare naţională în Principatele Române tratează despre condiţiile economice din 1821-1846, frământările sociale: comploturi, conjuraţii, răscoale şi influenţa lor, precum şi despre rolul jucat de Regulamentele Organice
[31]. În sfârşit, sunt prezentate şi două contribuţii sovietice lingvistice: vol. I din Enciclopedia lingvisticii slave: Limbile slave de vest (Moscova, 1941) de prof. A.M. Selişcev şi revista “Izvestija Akademii Nauk S.S.S.R. Otdelenje literatury i jazyka” nr. 1, Moscova, 1941, în care se găsesc studii de slavistică, literatură şi teorie lingvistică (despre şcoala lui N. Marr şi teoria existenţei unei limbi comune indo-europene)
[32].
În aceeaşi revistă semnalăm şi predispoziţia colaboraţionistă a lui D. Bodin – director locţiitor al Institutului de Istorie Naţională din Bucureşti şi al R.I.R. şi suplinitor al lui C.C. Giurescu la catedra de istoria românilor de la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti. În această din urmă calitate Bodin a deschis cursurile universitare din 1945 cu o conferinţă despre teoria istoriei: Priviri generale asupra istoriei Românilor
[33] întâmpinată de istoricii consacraţi cu indiferenţă sau dispreţ, date fiind pretenţiile de erudiţie ale compilaţiei şi bibliografia săracă a autorului (“specialist în istoria locală”)
[34].
Concomitent, D. Bodin a abordat problemele contemporane oscilând între problemele sociale şi cele politice, între respectul faţă de monarhie şi spiritul revoluţionar. Astfel, el a făcut unele Consideraţiuni privitoare la reforma agrară (comunicarea de la şedinţa Institutului din 29 martie 1945)
[35] în care foloseşte un limbaj extrem de apropiat documentelor P.C.R.: <
>, <> (R. Zăroni). În cuvântarea din 10 mai 1945 de la Facultate, Bodin afirma că “estomparea zilei de 10 mai se datorează faptului că a fost prea mult legată de Regele timpului” şi că <>. El mai arăta că ziua de 10 mai mai are o semnificaţie, începând din 1945 – “Ziua Victoriei”, pentru ca în final să-l laude pe rege spunând că “Actul de la 23 August îl aşează lângă Ştefan Vodă al Moldovei; reîncadrarea Ardealului între graniţele României, lângă omonimul său de la 1600; reforma agrară lângă A.I. Cuza”[36].
Deşi mai puţin importante, mai amintim intervenţiile despre învăţământul istoric. Aurel Iordănescu face observaţii asupra pregătirii în Universitate a candidaţilor la profesoratul în istorie, criticând lipsa de coordonare între programa analitică şi cea universitară şi lipsa culturii de specialitate (cunoaşterea şi utilizarea izvoarelor în special) şi propunând revenirea la anul preparator, introducerea a două licenţe: una didactică, alta ştiinţifică şi realizarea unei legături strânse între profesorii universitari şi cei secundari[37]. În sprijinul reformei radicale a învăţământului istoric şi susţinând preluarea metodei şi concepţiei materialismului dialectic şi istoric se pronunţau în revista “Noua Şcoală Românească”: Stanciu Stoian[38], Vasile Maciu[39], Ion Totoiu[40].
Adăugăm aici şi contribuţiile istoricului Bisericii Ortodoxe Române – Gheorghe Moisescu care se apleacă asupra relaţiilor cu Rusia. De exemplu, articolele publicate în B.O.R.[41] sub titlul Bursieri români la şcoalele teologice din Rusia (1845-1856) care preamăresc sprijinul pravoslavnic rus pentru ortodoxia românească.
Din 1946, îndeosebi după câştigarea alegerilor, fenomenul colaboraţionismului istoriografic se accentuează extraordinar, mai ales pentru că puterea comunistă cultiva oportunismul la toate nivelele şi, în plus, începe o politică culturală de propagare a marxismului şi sovietismului. Acum se înfiinţează instituţiile culturale procomuniste care vor impune proletcultismul, realismul socialist şi materialismul istoric sovietizant: Editura “Cartea Rusă”[42] (având o reţea naţională de librării – 1945), “Analele Româno-Sovietice”[43] (1946), Institutul de Studii Româno-Sovietice[44] (cu filiale în Cluj, Iaşi, Timişoara şi Tg. Mureş – 1947), Muzeul Româno-Rus[45] (cu filiale în 27 de oraşe – 1946) – toate patronate de celebra A.R.L.U.S.[46] (1944). În acelaşi an 1946 se înfiinţa revista săptămânală de orientare comunistă “Contemporanul”, care va completa în plan cultural directivele difuzate de presa centrală comunistă: “Scânteia”, “România Liberă” ş.a. Aici va publica constant M. Roller, încercând să dinamizeze şi să mărească influenţa şcolii istoriografice marxiste. Articolele sale vor forma ulterior culegerile succesiv editate sub titlul Probleme de istorie[47] (3 ediţii între 1947-1951).
Pentru perioada 1946-1947 putem sesiza compromisul atât prin participarea la viaţa politică cât şi prin temele istoriografice abordate. În ultima privinţă distingem următoarele subiecte: teoria istoriei, critica istoriografică, relaţiile româno-sovietice (ruse), accentuarea socialului şi economicului, a mişcărilor sociale, prezentarea elogioasă a concepţiei marxiste (sovietice) a istoriei şi a noutăţilor istoriografice din U.R.S.S.
Teoria istoriei. A. Oţetea – se hotărăşte să treacă total de partea materialismului istoric. În articolul Ce e istoria?[48] El trece în revistă concepţiile care stau la baza explicării faptelor istorice fără să încerce să dea o definiţie istoriei şi conchide că “materialismul istoric, fără să nesocotească totuşi influenţa de ordin secundar ce formele politice, juridice şi ideologice o exercită asupra fenomenelor economice, a lărgit considerabil orizontul cercetărilor şi a adâncit toate problemele istorice”[49].
Critica istoriografiei române. A. Boldur a prezentat în şedinţele din 7 februarie şi 27 martie 1946 la institutul pe care-l conducea două comunicări care vor forma o broşură de 98 p. intitulată “Ştiinţa istorică română în ultimii 25 ani. Constatări şi remedii”[50]. Autorul susţine că istoriografia română se află în stare de criză, dar nu dă exemple concrete, reproşează istoricilor români că <>, ceea ce a dus la lipsa unei istorii a claselor sociale, a ţărănimii, a boierilor, a unei istorii economice a României, a evoluţiei financiare etc. După istoricul ieşean cauza crizei istoriografice este aceea că, cu excepţia lui P. Constantinescu-Iaşi, istoricii români nu ţin seama de schema evoluţiei istorice a Europei sau, neţinând seama de ea, nu arată <>. Ei <>. Concluzia acestor rânduri nu este decât una: istoricii români trebuie să aplice metoda comparativă după exemplul marxistului P. Constantinescu-Iaşi[51], deci să se apropie de istoriografia sovietică.
Relaţiile româno-ruse. A. Boldur este cel care dă primul exemplu, aplicând ceea ce anunţa în broşura amintită. Astfel, revista “Studii şi Cercetări Istorice” (S.C.I.) vol. XIX (1946) îşi face din <> “un comandament de utilitate publică”, pe lângă cel strict ştiinţific[52].
Institutul de Istorie Naţională din Iaşi anunţa prin glasul său: “Ne-am propus o apropiere între ştiinţa istorică română şi sovietică”[53]. În acelaşi volum există mai multe studii şi articole ce aplică aceste principii. Acelaşi Boldur deschide seria articolelor cu o Privire generală asupra colaborării ruso-române în domeniul ştiinţei istorice[54] în care enumera, de fapt, câteva momente interesante din istoria relaţiilor ruso-române, propunând câteva teme de cercetare: asemănări în evoluţia istoriei politice şi sociale, influenţa culturii ruse asupra celei române, acţiuni politice paralele ruso-române, schimbul de personalităţi în decursul secolelor etc.
Deosebit de interesantă este teza lui A. Boldur despre “Întemeierea Moldovei”[55]. În acest articol el analizează critic argumentele şi concluziile lui Gh. Brătianu din Tradiţia istorică despre întemeierea statelor feudale româneşti, susţinând că “naşterea principatului Moldovei se datoreşte scurgerii de populaţie de dincolo de Nistru. Elementele nou venite s-au adăugat la acelea care se aflau pe pământul moldovenesc în permanenţă şi la acelea care au coborât din munţi. Originea Moldovei care are un caracter pronunţat nordic şi nicidecum sudic, purtând pecetea influenţei politice şi culturale ruso-galiţiene”. Alte contribuţii despre colaborarea ruso-română sunt referitoare la momentul 1711 şi consecinţele sale[56] şi la raporturile literare bilaterale[57]. În tomul XX (1947) al revistei S.C.I. observăm un regres în privinţa orientărilor menţionate mai sus. Unica excepţie o constituie micul, dar elogiosul articol al lui Paul Mihail despre Ideologia social-politică a lui P.D. Kiselef[58]. Remarcăm şi continuarea colaborării cu ARLUS (donaţii reciproce, colaborare ştiinţifică cu Institutul de Studii Româno-Sovietice, studierea sintezelor de istoria românilor apărute în limba rusă – proiect de studiu cu realizarea căruia a fost însărcinat Alexandru Andronic, asistent la catedra omonimă).
Un al doilea centru istoriografic înclinat deja spre compromisuri istoriografice este R.I.R. şi Institutul de Istorie naţională din Bucureşti. Directorul lor, prestigiosul istoric C.C. Giurescu, reîntors în ţară, accentuează tendinţa de sincronizare a istoriografiei cu politica. Astfel, în 1946 sunt recenzate două volume despre relaţiile româno-ruse (sovietice): Relaţiile româno-ruse în cursul veacurilor[59] de T. Stoianovici şi M. Magheru şi Relaţiile economice româno-sovietice[60] de V. Borcea. Ultima recenzie este realizată chiar de C.C. Giurescu care contrazice afirmaţiile autorului despre relaţiile economice ruso-române din trecut, considerate “din cele mai rare”, “slabe”, “firave şi lipsite de continuitate”, arătând că, deşi n-au egalat relaţiile cu Imperiul otoman şi Ardealul (Austria), cele cu Rusia au reprezentat totuşi “o cotă apreciabilă” în comerţul exterior al Ţării Româneşti şi Moldovei încă din sec. XV, menţinându-se şi chiar crescând cantitativ în sec. XVII-XVIII graţie economiilor agrar-pastorale similare şi vecinătăţii directe (din 1792). O serie de produse specifice au constituit mărfuri ale unui comerţ neîntrerupt: blănuri scumpe, piei, pânză, medicamente (importuri), vin, sare gemă (exporturi). În rest, C.C. Giurescu nu face observaţii, având în vedere că cea mai mare parte a cărţii tratează despre colaborarea economică sovieto-română în decursul primului an de aplicare a acordurilor din 8 mai 1945. În încheiere, recenzentul îşi exprima o speranţă străvezie prin oportunismul ei politic: “Cred că o cunoaştere temeinică, ştiinţifică a vechilor raporturi dintre popoarele noastre în toate domeniile, constituie un fundament sigur, durabil pentru dezvoltarea lor în viitor”[61].
Şi pentru a-şi dovedi ataşamentul la această nobilă idee a dezvoltării relaţiilor cu Sovietele pe baza tradiţiilor seculare de colaborare, C.C. Giurescu redactează un studiu de peste 50 de pagini despre Relaţiile economice între Români şi Ruşi până la Regulamentele Organice, apărut în R.I.R. din 1947[62], dar şi în broşură, în limba franceză. Menţionăm că autorul sintezei Istoria Românilor (tocmai încheiată în 1946 şi republicată)[63] are totuşi “discernământul” (sau teama) de a-şi opri cercetarea la Regulamentele Organice (1834).
Mişcări sociale. Se ştie că în documentele P.C.R. erau adesea prezentaţi drept înaintaşi lideri ai mişcărilor progresiste de stânga (Constantin Dobrogeanu-Gherea – controversat totuşi; dr. Russel, Ştefan Gheorghiu, I.C. Frimu, Marinescu), pe lângă “binecunoscuţii martiri” ilegalişti (Filimon Sârbu, Ion Fonaghi, Pavel Tcacenco, Bela Brainer, Gh. M. Vasilescu-Vasia, Nicolae Cristea, Vasile Roaită, Suzana Pârvulescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej)[64].
De o atenţie specială se bucurau la Conferinţa Naţională a P.C.R. (octombrie 1945) Gh. Doja, Horea, Cloşca şi Crişan, Tudor Vladimirescu şi Nicolae Bălcescu[65]. Ultimul a devenit personajul – cheie al istoriografiei oficiale, modelul revoluţionarului de profesie, al radicalului promarxist, după cum revoluţia din 1848 era prezentată drept evenimentul central al istoriei moderne româneşti, deoarece, încă din 1931 la Congresul al V-lea, comuniştii susţineau că România se afla în faza desăvârşirii revoluţiei burghezo-democratice, iar în 1948 credeau că au realizat acest obiectiv şi legitimau astfel noua revoluţie socialistă[66].
Ca urmare, abordarea acestor teme demonstrează oportunismul politico-ideologic şi profesional al autorilor. Printre ei îi întâlnim pe A. Oţetea, G. Zane, I. Bogdan, Gh. Georgescu-Buzău, V. Cheresteşiu, N. Camariano, N. Simache, P.P. Panaitescu, alături de M. Roller, P. Constantinescu-Iaşi, N. Popescu-Doreanu, Barbu Câmpina, Barbu Lăzăreanu, Gh. Micle, Stanciu Stoian, D. Corbea, A. Râmniceanu, ş.a. O puternică influenţă dinspre stânga suferă şi istoricii “naţionalişti” transilvăneni Ioan Lupaş, David Prodan, Silviu Dragomir, Ioan Moga, Ştefan Pascu (care, de altfel, se încadrează politic în P.S.D., apoi în P.C.R.). În volumul său – Răscoalele ţărăneşti din Transilvania. I. Epoca voievodatului (1947), Ştefan Pascu îmbina specializarea cu exagerarea, după cum demonstrează limpede D. Prodan. Din oportunism, Ştefan Pascu “a descoperit” în evul mediu chiar mai multe răscoale ţărăneşti decât au fost “arătându-se mai revoluţionar decât trebuia”[67].
Tot aici remarcăm ecoul lucrării lui L. Pătrăşcanu, Un veac de frământări sociale, 1821-1907, recenzată favorabil, în ciuda unor rezerve şi critici moderate, de către A. Boldur: “De ce să nu recunoaştem cinstit că ştiinţa istoriei Românilor are imperioasă nevoie de a-şi revizui şi concepţiile în general şi temele ce se impun atenţiei istoricilor şi mai ales metoda”[68].
Noutăţi istoriografice sovietice. În categoria de faţă ar intra recenziile unor lucrări şi reviste cum ar fi: B.Ia. Vladimirtov, Obscestvennai stroi mongolov[69], B. Grecov şi A. Iacubovschii, Zolotaia Orda (A. Boldur – S.C.I.); A. Tokarev, Etnografia la Academia de Ştiinţe. 1725 – 1945, în “Izvestia Akademii Nauc S.S.S.R.”, Seria istorie şi filozofie, tomul II, nr. 3, Moscova, 1945, p. 191-200 (M.P. Dan – R.I.R.)[70]; “Vizantiiskij Sbornic” – 1945 (V. Costăchel – RHSEE)[71]. În aceste note sunt prezentate teoriile istoriografiei sovietice, sunt lăudate rezultatele medievisticii şi bizantinisticii (Levtchenko – prima prezentare marxistă a Bizanţului – 1940), sunt propagate dogmele sovietice (V. Costăchel scrie în acest sens: “punctul de vedere al şcolii istorice a lui Pokrovskij, a cărui influenţă a fost atât de nefastă pentru studiile bizantine, este în mod definitiv condamnat”[72]; în schimb sunt lăudaţi N.G. Vasilievskij şi Th. I. Uspenskij.
Ar mai fi de adăugat şi recenzia realizată de A. Sacerdoţeanu în “Revista Arhivelor” (1946-1947) lucrării sovietice extrem de politizată Istoria războiului civil din U.R.S.S. vol. II. Marea revoluţie proletară (oct.-nov. 1917), Edit. P.C.R., 1947, 867p.[73]. Cunoscutul director al Arhivelor Statului nu uita să amintească că din comitetul de redacţie a făcut parte “marele Stalin” şi că la scrierea lucrării s-a folosit “pana talentată a lui Gorki”.
Concepţia marxistă a istoriei. Pe lângă contribuţiile teoretice ale marxiştilor M. Roller, P. Constantinescu-Iaşi, A. Oţetea, Constantin Ionescu-Gulian, Miron Constantinescu, Vasile Liveanu etc., se înregistrează un mare apetit marxist la A. Sacerdoţeanu, reputatul specialist în ştiinţele auxiliare ale istoriei. Acesta îl recenzează extrem de elogios pe G. Plehanov, Concepţia materialistă a istoriei, Bucureşti, 1946, 36 p.[74], făcându-i apoi o excelentă propagandă în rândul cercetătorilor şi studenţilor prin abundente citate în discursul ţinut la Şcoala de Arhivistică pe 5 noiembrie 1947 cu ocazia deschiderii anului şcolar[75]. Este lăudată şi istoriografia sovietică, ca una care aplică “cercetarea istorică obiectivă” specifică exclusiv marxismului. Tot în revista “Hrisovul” din 1947, acelaşi A. Sacerdoţeanu se arăta entuziasmat de apariţia în limba română a “capodoperei” lui K. Marx şi Fr. Engels – Manifestul Partidului Comunist, Edit. P.C.R., 1947, 93 p.[76] – pe care-l socoteşte “opera cea mai răspândită, cea mai internaţională din întreaga literatură socialistă”; programul comun al multor milioane de muncitori din toate ţările, din Siberia până în California”. A. Sacerdoţeanu îşi descoperea astfel deosebite înclinaţii către agitaţie şi propagandă: “Cetirea lui este o datorie şi un îndreptar atât pentru educaţia noastră politică şi socială, cât şi pentru metoda de cercetare istorică viitoare”[77].
După 1947 şi în istoriografie se instaurează dictatul. Colaboraţionismul atinge proporţii impresionante mai ales după ce sunt desfiinţate toate revistele istorice (şi nu numai) şi înlocuite cu o revistă unică: “Studii. Revistă de ştiinţă, filozofie şi artă” (sfârşitul anului 1947 – începutul lui 1948). Ulterior acelaşi lucru se petrece cu institutele de istorie – centralizate în Institutul de Istorie al Academiei R.P.R. cu sediul în Bucureşti şi filiale la Iaşi şi Cluj. Puţini au curajul să refuze colaborarea în condiţiile în care regimul se consolidase, Academia fusese reorganizată, iar învăţământul sovietizat, inclusiv prin epurarea corpului profesoral şi a cursurilor.
O singură altă publicaţie periodică a apărut în domeniul istoriei: “Analele Româno-Sovietice” (ca şi revista “Studii”, până-n 1949 tematica cuprindea toate ştiinţele, dar cu referiri cvasi-exclusive la cele sovietice), editată de ARLUS şi Institutul de Studii Româno-Sovietice, sub redacţia unui comitet condus de Ion Banu. Primul număr a fost tipărit în octombrie 1946. Majoritatea articolelor sunt traduceri sau note din literatura sovietică de specialitate, inclusiv istorică, existând bineînţeles şi articole politico-ideologice propriu-zise.
Cei mai des traduşi autori sovietici sunt: Pancratova, Grecov, Tarle, Rubinstein, Volghin, Artihovski, Ravdonicas, Gukovski. Dar iată câteva exemple de articole şi studii ce tratează istoria relaţiilor româno-ruse, istoriografia sovietică sau teoria marxistă a istoriei:[78] Damian P. Bogdan, Între Români şi Ruşi: I. Legături şi influenţe până la jumătatea veacului XVII şi II. Legături şi influenţe din veacul XVII şi până la 1721; Idem, Legăturile serdarului Anastasă Lupu cu Ruşii în anii 1721-1751. (Toate aceste articole sunt capitole dintr-o lucrare proiectată a fi editată în 1947 sub titlul Români şi Ruşi, de a cărei editare nu avem cunoştinţă până azi); T. Holban, Legarea ţăranului de pământ în Principatul Moscovei şi în Principatele Române în lumina studiilor lui I.A. Iacovlev; A. Oţetea, Dezvoltarea gândirii sociale în Rusia în secolul al XIX-lea (conferinţă identică la Facultatea de Litere şi Filosofie Bucureşti – martie 1947); E. Condurachi, Cercetările de arheologie clasică în U.R.S.S.; V. Costăchel, Nomenclatura ţăranilor ruşi în Evul Mediu (după B.D. Grecov, Ţăranii în Rusia din timpurile cele mai vechi până în secolul XVII, 1946, 959 p.); R. Ciocan, Orientări în istoriografia sovietică; Mihai Ciucă, Începuturile colaborării ştiinţifice româno-sovietice; Iosif Rachmuth, Capitalul lui Marx în româneşte; Gh. Bezviconi, Consideraţiuni asupra bibliografiei româno-ruse; Constantin Şerban, Mişcarea revoluţionară în Rusia între 1850-1860; Letiţia Lăzărescu, Războiul ruso-româno-turc; Mihail Guboglu, Contribuţii sovietice în cercetarea Hoardei de Aur; Ion Radu Mircea, Activitatea revoluţionară a lui Alecu Russo în izvoarele ruseşti; Vasile Mihordea, Istoriografia iluministă din lucrarea istoriografului sovietic A.I. Veinstein: Istoriografia Evului Mediu; R. Ciocan, Opera istorică a lui B.D. Grecov; Iorgu Iordan, Elemente ruseşti în limba românească; Alexandru Voitinovici (procurorul general al R.P.R.), Constituţia Stalinistă; O.C., Informaţiile scriitorilor antici despre Sciţia şi Caucaz de V.V. Latîşev în “Revista de istorie antică”, 1947, nr. 2, p. 326-327.
Cei mai activi istorici români din acei ani s-au dovedit A. Oţetea, V. Maciu şi P.P. Panaitescu.
V. Maciu[79] a ţinut mai multe comunicări şi a scris articole şi recenzii: Lenin şi ştiinţa istoriei; Concepţia istorică a lui Pocrovski; Discuţii sovietice asupra istoriografiei în U.R.S.S.; N. Drujinin: Concepţiile politice şi sociale ale lui P. Kiselev în “Voprosî Istorii”, 1946,nr. 2-3, p. 147-148; N.N. Podclincinicov: Trei monumente din secolul XVII, Moscova, 1945, 24 p. + 36 pl.; M.I. Rzianin, Acoperişul bisericii din Nerlii, Moscova, 1946, 12 p. + 23 pl.; Idem, Ivan cel Mare, Moscova, 1946, 20 p. + 24 pl.; N.E. Rogovin, Biserica Înălţării din Colomenscoe, Moscova, 1947, 10 p. + 26 pl. cu 52 fig.
P.P. Panaitescu (pseudonim Al. Grecu) a fost şi el uimitor de prolific, având în vedere apartenenţa sa la Mişcarea Legionară. Odată însă cu înţelegerea legionarilor cu comuniştii, intuită şi iniţiată de însuşi P.P. Panaitescu[80], acesta s-a integrat perfect atât ideologic cât şi profesional. De altfel, el era adeptul materialismului istoric, ceea ce i-a înlesnit convertirea la marxism (deopotrivă cu viziunile antidemocratice şi anticapitaliste specific legionare). Aşa se explică şi reeditarea culegerii sale de studii Interpretări româneşti în 1947. În A.R.S. a publicat recenzii deosebit de interesante: A.D. Udalţov, Despre originea Slavilor din “Voprosî Istorii”, 1947, nr. 7 (susţinând teza după care influenţa varegă este o legendă preluată de cronica lui Nestor); V.M. Turok, Lupta Anglo-Americanilor pentru stăpânirea în Europa, după pacea de la Versailles (1919-1924) din “Buletinul Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S.”, seria istorie şi filosofie, t. V, 1948, nr. 1 (este grăitor limbajul utilizat de Panaitescu, cu nimic mai prejos decât cel al unui activist comunist: “Şi atunci se aflau faţă în faţă două lagăre, cel socialist şi cel capitalist”). Al. Grecu s-a afirmat şi la “Studii”, unde s-a preocupat, cu o singură excepţie[81], de relaţiile ruso-române şi istoriografia marxistă. Astfel, a publicat recenzia Două reviste de istorie sovietice[82] şi articolul O scrisoare inedită - Mihai Viteazul şi legăturile cu Rusia (iunie 1596), arătând importanţa corespondenţei respective pentru relaţiile cu Polonia, care refuza în 1600 trecerea solilor munteni prin teritoriul ei spre Rusia[83]. P.P. Panaitescu a recenzat, de asemenea, manualele şcolare unice[84] apărute în 1947, apreciindu-le pozitiv pentru că <>. Acest din urmă aspect este prezentat cu precădere în recenzia amintită, ajungându-se la condamnarea istoriografiei “burgheze” române care ar fi promovat şi în această privinţă “o adevărată falsificare a adevărului istoric”. P.P. Panaitescu merge mai departe şi după ce subliniază meritele manualelor (influenţa slavă/rusă în organizarea socială, în organizarea politică, în limbă şi în cultură, convieţuirea îndelungată atât în Nordul cât şi-n Sudul Dunării, relaţiile de colaborare politică şi comercială, dar şi culturală din epoca medievală şi modernă) nu se sfieşte să le găsească lipsuri: datarea venirii slavilor în Dacia (amintită după năvălirea bulgarilor mongoli), omiterea relaţiilor comerciale şi politice medievale ruso-române anterioare lui Ştefan cel Mare, cercetarea prea limitată a influenţelor mişcărilor revoluţionare, ale socialismului rusesc la români, ca şi tratarea succintă a colaborării militare (1944-1945) şi apoi paşnice româno-sovietice, lipsa unui capitol despre Rusia în prima jumătate a secolului al XIX-lea care să fi cuprins şi răscoala Decembriştilor în manualul de istorie contemporană. Şi pentru a nu se dezminţi, reputatul istoric încearcă să umple chiar el golurile din epoca care-i era cea mai bine cunoscută: evul mediu, într-un alt articol[85] în care cercetează expediţia lui Sviatoslav la Dunărea de Jos (968), cronica de la Kiev şi menţiunile despre valahi, relaţiile românilor cu cnezatul de Halici, continuarea relaţiilor comerciale, politice şi religioase chiar după decăderea Galiţiei (Iosif şi Meletie au fost sfinţiţi în 1385 de Mitropolitul de Halici de care era dependentă Biserica Moldovei), influenţele culturale ruseşti în Moldova (limba rusă apuseană/slavona, diplomatica, onomastica etc.). Concluzia articolului lui P.P. Panaitescu este asemănătoare cu cea anterioară a lui A. Boldur: “statul moldovenesc cu dinastia venită din Maramureş s-a format pe temelia unei vechi populaţii locale cu aşezările ei, în care erau adânci influenţe religioase, culturale şi economice ruseşti-apusene”.[86]
Din 1948-1949 istoriografia română cunoaşte o convertire generalizată la marxism şi pro-sovietism (panslavism rusesc). O simplă privire asupra tabelelor organizării personalului Institutului de Istorie şi Filozofie al Academiei R.P.R. (ianuarie 1949 – decembrie 1951) ne dă imaginea exactă a dimensiunii oportunismului istoricilor români[87]. Centralizarea şi planificarea activităţii ştiinţifice istorice reiese clar din editorialele revistelor “Studii” şi “Buletin ştiinţific seria C. Ştiinţe istorice, filosofice şi economico-juridice. Ştiinţa limbii, literatura şi arta” din anii 1948-1949[88]. Iată, de exemplu, planul pe 1949, prezentat concomitent cu Hotărârea şedinţei plenare a C.C. al P.M.R. asupra stimulării activităţii ştiinţifice, literare şi artistice devenită Decretul nr. 31/28 ianuarie 1949 prin care se instituiau 15 premii anuale academice în valoare de 200 000 lei fiecare (pentru lucrări din domeniul ştiinţelor istorico-filosofice era creat Premiul “Nicolae Bălcescu”) şi se promiteau măsuri guvernamentale în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de activitate ştiinţifică şi a situaţiei materiale a academicienilor şi a familiilor lor[89].
Exemplificatoare sunt mobilizatoarele rapoarte şi indicaţii ale lui I.V. Stalin, M. Sadoveanu, I. Banu, M. Roller, P. Constantinescu-Iaşi, Tr. Săvulescu, M. Gorki, B.M. Kedrov, F.V. Constantinov ca şi introducerile şi programele diferitelor cursuri universitare de specialitate[90].
Acelaşi lucru se poate observa din registrele de procese verbale ale Institutului amintit. La 2 decembrie 1948, de exemplu, se stabileau sarcinile secţiei de Istoria României condusă de L. Lăzărescu. În final se anunţau comunicările ce urmau să fie pregătite. Dăm câteva exemple: Gh. Bezviconi, Manuc Bei Marzaian; Ştefan cel Mare şi Moscova (autorul lucra şi la un volum de documente despre greva generală din octombrie 1920, sub conducerea lui N. Popescu-Doreanu); Dan Berindei, Revolta din 1860 din Craiova; M. Kogălniceanu şi emigraţia ungară din 1860-1861[91].
Şi-n 1949 revistele “Studii”, “Analele româno-sovietice” şi “Buletin ştiinţific” au aceleaşi orientări. Barbu Lăzăreanu[92] publica un interminabil serial despre Literatura noastră antimonarhică şi antidinastică; Mihail Ralea despre Vasile Conta, filosof materialist; A.G. Vaida, Despre începuturile pătrunderii marxismului în România; în privinţa arheologiei şi istoriei vechi se remarcau C. Moisil, C. Balmuş, E. Condurachi, D. Berciu, I. Nestor, C. Daicoviciu, B. Mitrea şi Gh. Ştefan (cu excepţia primului, toţi erau implicaţi politic alături de comunişti). În domeniul literar-lingvistic îi amintesc pe M. Sadoveanu, I. Vitner, G. Călinescu, Perpessicius, A. Rosetti, A. Graur, I. Iordan, pentru pedagogie pe Egon Weigl şi pentru etnografie pe Harry Brauner. Istoria era reprezentată alături de P. Constantinescu-Iaşi şi M. Roller, de P.P. Panaitescu (Al. Grecu), A. Oţetea, Lazăr Rosenbaum, H. Frances, D. Bogdan, A. Sacerdoţeanu, şi câţiva tineri colaboratori: Gheorghe M. Haupt, S. Ştirbu, I. Gheorghiu, C. Şerban, M. Guboglu, D. Berindei, I.R. Mircea, Chrisantema Alecu, V. Costăchel, V. Mihordea şi mai puţin cunoscuţii Alois Grigorovici, A. Piatkovski, Virgil Arbore, S.T. Constantinescu, Corina Ionescu Voicana, Pandele Olteanu, Vlad Bănăţeanu, Paul Oprescu şi E. Prahova. În domeniul filosofiei îi amintim pe L. Pătrăşcanu, C. Ionescu-Gulian, T. Vianu, iar pentru istoria dreptului pe acad. Andrei Rădulescu.
Aproape toţi au avut importante avantaje materiale şi au beneficiat de onoruri ştiinţifice[93] sau chiar politice în schimbul serviciilor aduse. Au devenit academicieni: C. Moisil, P. Constantinescu-Iaşi, M. Roller, B. Lăzăreanu, E. Petrovici, G. Călinescu, Gh. Oprescu, Perpessicius, E. Condurachi, D. Prodan, A. Graur, Camil Petrescu, A. Rosetti, I. Iordan, C. Ionescu-Gulian, C. Balmuş; şi-au păstrat titlurile şi funcţiile: A. Rădulescu, Tr. Săvulescu, M. Sadoveanu, T. Vianu, A. Sacerdoţeanu, I. Nestor, D. Berciu, A. Oţetea, C. Daicoviciu sau chiar şi le-au înmulţit (I. Nestor, C. Daicoviciu, A. Sacerdoţeanu, A. Oţetea); s-au salvat de la represalii (P.P. Panaitescu).
Câţiva au devenit miniştrii (P. Constantinescu-Iaşi, C. Daicoviciu) sau deputaţi (P. Constantinescu-Iaşi, C. Daicoviciu, A. Oţetea, M. Sadoveanu, A. Rosetti, G. Călinescu), alţii ambasadori (I. Iordan, Gr. Moisil, M. Neculcea, S. Stoilov, M. Ralea, T. Vianu). Să notăm şi faptul că decanii şi rectorii Universităţilor s-au numit dintre aceşti oportunişti: S. Stoilov, A. Rosetti, G. Oprescu şi E. Condurachi (Bucureşti), E. Petrovici şi C. Daicoviciu (Cluj), A. Myller, A. Oţetea, J. Livescu şi C. Balmuş (Iaşi)[94]. În ciuda carlismului sau chiar legionarismului (C. Daicoviciu) lor aceşti intelectuali s-au înregimentat cu succes în frontul politic (pro)comunist. A. Oţetea era pe punctul de a deveni un personaj de prim rang deoarece evoluţia sa a fost rapidă: membru în comisia de epurare a Universităţii Iaşi, alături de I. Iordan şi A. Myller (1944-1945), este numit rector (noiembrie 1945), este transferat la Bucureşti pe o catedră de istorie economică recent înfiinţată (începutul 1947), este numit la conducerea Institutului de Istorie Universală în octombrie 1947 în locul lui Gh. Brătianu epurat la 14 septembrie, dar calitatea de director – “delegat” va lua sfârşit în septembrie 1948, când P. Constantinescu-Iaşi este instalat director al nou-înfiinţatului (reorganizatului) Institut de istorie şi filosofie (acesta din urmă era şi prim-vicepreşedinte al M.Ad.N.)[95]. A. Oţetea este numit la 11 februarie 1947 preşedintele consiliului de administraţie de la “Cartea Rusă”, iar în martie 1947 participă alături de alţi intelectuali de stânga (E. Condurachi, A. Rădulescu, C. Balmuş – dintre istorici) la înfiinţarea Institutului de Studii Româno-Sovietice, (I.S.R.S.) fiind ales încă de la prima adunare generală în comitetul de conducere, unde este reales şi la 28 mai 1948 (ca director, alături de M. Roller, E. Petrovici, E. Bădărau şi S. Sanielevici, director general fiind Ştefan Nicolau, iar secretar general Valer Novacu)[96]. În această din urmă calitate ţine nenumărate conferinţe la lectoratul I.S.R.S., la Universitatea Liberă, Ateneu, radio. Ca mulţi alţii din aceeaşi categorie a intelectualilor colaboraţionişti, A. Oţetea a intrat în P.C.R. în 1945 şi a activat în P.N.P., devenind chiar vicepreşedinte. Tot el este numit preşedinte al subsecţiei de istorie-filosofie a A.R.L.U.S. (unde era coleg cu G. Oprescu, C. Balmuş şi A. Graur)[97].
Compromisul se poate măsura şi după colaborarea la acţiunile de epurare. Iată câteva comisii pentru purificarea diverselor instituţii istorice:[98] Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice condus de Victor Papacostea (ministrul învăţământului în guvernele Sănătescu şi Rădescu):C. Andreescu, A. Elian şi E. Condurachi; Şcoala de Arhivistică Bucureşti: A. Sacerdoţeanu (preşedinte), C. Andreescu şi A. Elian; - Universitatea Bucureşti: P.P. Stănescu, S. Stoilov şi A. Rosetti (comisia informativă pentru purificarea personalului didactic şi administrativ); Ministerul Învăţământului. Direcţia Învăţământului Superior: T. Săvulescu, Miron Nicolescu, C. Tegăneanu, C. Daicoviciu, P. Constantinescu-Iaşi (preşedintele Uniunii Sindicatelor Corpului Didactic: universitar şi secundar) – această comisie de raţionalizare a învăţământului superior va elabora o lege dictată de “necesitatea economiilor bugetare”, în realitate o pură măsură politică.
Să nu uităm nici Muzeul Româno-Rus[99], condus de “prinţul roşu” Scarlat Callimachi, în cadrul căruia lucrau şi alţi “boieri”[100]: P.P. Panaitescu (consilier tehnic – la 1 august 1946), D. Berindei, Gh. Bezviconi; din colecţiile sale documentare se publicau deseori în "Studii"[101] documente cu caracter social sau privitoare la relaţiile ruso-române.
Pe lângă aceste categorii: universitarii de stânga, oportuniştii, “tovarăşii de drum”, nevoiţi prin trecutul lor să cedeze, mai exista, după cum am spus, şi o grupare de tineri, majoritatea profesori secundari sau proaspeţi absolvenţi care îmbrăţişează fără scrupule marxismul istoriografic[102]. Cea mai de seamă operă a lor este colaborarea la manualele unice şi în primul rând la manualul de Istoria României, ed. I-a, 1947 – realizat sub coordonarea lui M. Roller, pe care majoritatea tinerilor istorici convertiţi la marxism îl va seconda până la sfârşit (1955-1958). Ceilalţi autori ai manualului Istoria României sunt: V. Maciu, D. Tudor şi Gh.I. Georgescu-Buzău.
Nu mai insist asupra conţinutului pentru că am mai vorbit despre aceasta şi oricum spaţiul disponibil în această schiţă istoriografică este insuficient pentru o analiză de proporţii, aşa cum merită prima sinteză de istorie marxistă românească[103].
Un caz interesant de oportunism îl aflăm la I. Nestor – care după cum am văzut a publicat mult în A.R.S. şi “Studii” şi s-a arătat docil noii orientări istoriografice reprezentate de M. Roller şi compania. Cauza era atât dorinţa de a ocupa postul de director al Muzeului Naţional de Antichităţi pentru care rivaliza necontenit cu Vladimir Dumitrescu, fostul director din anii 1935-1944[104], cât şi teama de a fi sancţionat pentru colaborarea sa intensă cu Legaţia Germană din Bucureşti (începută la sfârşitul lui 1942 sau începutul lui 1943)[105]. Oricum, a reuşit să suplinească timp de aproape 2 ani catedra de Arheologie şi Preistorie a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti, după care a fost numit profesor titular prin decretul regal din 6.II.1946, publicat în “Monitorul Oficial”, nr. 34 din 1946. Compromisul era pentru majoritatea covârşitoare a istoricilor români o veche obişnuinţă.
2. Rezistenţii
Aceştia sunt mult mai puţini în raport cu “colaboraţioniştii”, practic numărul lor nu depăşeşte 30 de persoane. În plus, dintre aceştia mulţi au preferat să tacă, evitând confruntarea şi au ajuns în puşcării doar datorită antecedentelor politice extraordinare: fuseseră demnitari ai regimurilor burgheze. Extrem de puţini au avut curajul să se opună consecvent şi deschis. Mulţi au preferat să se autoexileze – o soluţie mai logică şi mai prudentă, în contextul de atunci, decât protestul.
Liderul de necontestat rămâne Gh. Brătianu[106] - cel mai renumit istoric român al perioadei studiate. Intransigenţa sa reiese clar din lucrările pe care le realizează şi care se află în strânsă continuitate cu preocupările anterioare: formarea statelor feudale româneşti şi tradiţia istorică[107], Sfatul Domnesc şi Adunarea Stărilor în Ţările Române şi în Europa[108], rolul Mării Negre în Evul Mediu[109], istoria Bizanţului[110], cruciadele[111], Sud-Estul Europei[112], critica istoriografiei maghiare[113]. Dar cel mai reprezentativ studiu al lui Brătianu, din care reiese îngrijorarea istoricului pentru viitorul ţării, se referă la organizarea păcii în decursul istoriei, fiind o dezvoltare a lecţiei de deschidere a cursului de istorie universală ţinută în decembrie 1943 la Universitatea bucureşteană[114]. Remarcăm că cercetarea sistemelor de organizare a păcii pe plan mondial se opreşte la 1919, autorul fiind preocupat de credibilitatea sa profesională şi de obiectivitate, nu de oportunism: “Perioada ultimilor 20 de ani este într-adevăr prea apropiată de noi pentru a fi posibil să facem o judecată de ansamblu, care să aibă vreo şansă să dureze, asupra evenimentelor, cauzele lor şi efectele lor. Totuşi, este cazul să sperăm că reîntoarcerea la pace, dacă va readuce calmul şi seninătatea în suflete, ne va permite să încheiem publicarea acestei lucrări fără nici o atingere adusă obiectivităţii care trebuie să rămână trăsătura esenţială”[115].
Interesante sunt şi recenziile lui Brătianu care tratează: “Şcoala de la Annales”[116] şi arată că R.H.S.E.E. a luat ca model revista “Annales”, revistele “Byzantion”[117] şi “The Slavonic and East European Review”[118], lucrări despre influenţa latină şi italiană în Sud-Estul Europei[119], despre criza orientală - 1875[120], problemele bazinului dunărean[121] şi ale păcii[122]. Cele mai importante sunt, însă, cele despre lucrarea lui Jacques Pirenne, Les grandes courantes de l’histoire universale, vol. I, Des origines à l’Islam; vol. II. De l’expansion musulmane aux Traitès de Westphalie[123], care împreună cu notiţele despre cărţile anunţate ale lui Louis Brèhier, Louis Halphen şi Charles Petit-Dutaillis[124], textele despre M. Bloch[125] şi Ch. Diehl[126] şi recenziile amintite mai sus demonstrează racordarea perfectă a savantului român la pulsul istoriografiei europene şi mondiale.
O atenţie specială aş acorda unei note bibliografice referitoare la Manualul unic de istoria Românilor, Bucureşti, 1945 scris de A. Iordănescu, V. Arbore şi G. Lazăr, în care este lăudat efortul de a include ultimele cercetări istorice şi arheologice (inclusiv teza sa despre importanţa tradiţiei istorice despre formarea Ţării Româneşti), dar se aduc critici pentru că <>[127]. Se resimte aici experienţa profesională, dar şi cea politică, Brătianu fiind cercetat de Comisia pentru epurarea învăţământului superior şi reuşind cu greu (printr-un memoriu) să fie recunoscut nevinovat[128]. Alte note bibliografice incitante sunt dedicate istoriei Ucrainei[129]. Ceea ce surprinde este faptul că toate cele trei lucrări comentate sunt editate în Anglia şi S.U.A., autorii lor aparţinând probabil emigraţiei ucrainiene[130].
O altă formă de rezistenţă istoriografică a lui Gh. Brătianu a fost organizarea revistei şi Institutului de Istorie Universală “Nicolae Iorga”, unde semnalăm angajarea prin contract anual a Prof. Vitalien Laurent – director al Institutului Francez de Studii Bizantine, membru de onoare al Academiei Române şi redactor-şef al publicaţiei “Études Byzantines” – în postul de consilier ştiinţific[131]. Prestigiosul savant francez era o prezenţă nelipsită în paginile revistelor româneşti de specialitate ale perioadei de tranziţie şi a avut un rol foarte important în racordarea istoriografiei române la cea europeană după război. Graţie prieteniei sale cu Gh. Brătianu, paginile renumite ale istoricului român despre M. Neagră şi alte lucrări, redactate în manuscris înainte de arestare (1950) au fost tipărite în străinătate (deşi cu o destul de mare întârziere).
Aceeaşi continuitate istoriografică dublată de o vizibilă oponenţă politică o observăm şi la Nicolae Bănescu[132], Vasile Grecu[133] (bizantinistică şi balcanistică), A. Lapedatu[134] (istorie modernă – domnia lui Cuza), gen. Radu Rosetti[135] (istorie militară – independenţa), I. Lupaş[136], S. Dragomir[137] (istoria Ardealului; şi a Sud-Estului Europei, în cazul lui Dragomir), Constantin Marinescu[138] (istorie universală medievală), Ioan Hudiţă[139] (istoria diplomaţiei), Gheorghe I. Cantacuzino[140] (arheologie şi epigrafie), Ion D. Ştefănescu[141] (istoria artelor), Teofil Sauciuc-Săveanu[142] (istorie veche greco-romană), V. Papacostea[143] (istorie balcanică), George Fotino[144] (istoria dreptului), Ştefan Ciobanu[145] (istoria literaturii române vechi), Victor Slăvescu[146] (istorie economică), Ion Nistor[147] (istorie medie şi modernă). Ultimul a trebuit bineînţeles să renunţe la subiectele predilecte anterioare din istoria Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei[148], dar nu a încetat să-şi apere voalat ideile.
A. Lapedatu în calitatea sa de secretar general al Academiei R.P.R. (fusese reales pentru încă şapte ani în 1946) a încercat să limiteze amestecul politicului/ideologicului în cultura românească şi să menţină structurile organizatorice şi discursul istoriografic şi cultural tradiţional. El a fost singurul care a făcut aluzie la “neobişnuitele împrejurări în care şi-a trăit ultimii săi ani” un coleg – se referea la uciderea istoricului Sever Zotta – deşi nu în ziua de 22 martie, când acesta era comemorat la Academie[149]. Tot el a fost cel care nu s-a temut să citeze, în raportul său, toate comunicările cu privire la Basarabia ţinute în anii 1943-1944, cu toate că în acel moment Basarabia nu mai făcea parte din teritoriul românesc[150]. Academia continua să se bucure de autonomie şi de toate privilegiile ce decurgeau din aceasta (exceptarea de la expropriere – reforma agrară 1945)[151], dar asta nu înseamnă că presiunea politică nu era resimţită, ba dimpotrivă. Deseori participau la şedinţe membri ai guvernului Groza şi chiar reprezentanţii militari şi diplomatici sovietici aflaţi la Bucureşti. Aveau loc şi vizite reciproce între academiile din Bucureşti şi Moscova[152].
În mod eroic s-a comportat, tot în ciuda vârstei, N. Bănescu, renumitul bizantinist, director al Institutului de Studii Sud-Est Europene, al “Revistei Istorice” şi secretar al secţiei istorice a Academiei – calitate în care edita “Bulletin de la section historique”. (Histoire-Géographie-Sciences Sociales) – publicaţii cărora nu li se poate reproşa absolut nici o concesie faţă de noul regim politic din România. Anticomunismul său era notoriu (ca şi al lui Brătianu). Am putea spune că spiritul liberalismului domina elita istoriografiei române. Un fost student, azi cunoscut numismat şi istoric, a evocat într-o lucrare rămasă încă în manuscris atmosfera antitotalitară de la cursurile celor doi mari bizantinişti: Brătianu şi Bănescu. Ultimul făcea chiar analogie între acţiunile anarhice ale plebei din Bizanţ şi cele produse de “bandele de derbedei, care se dedau pe străzi, acuma, la tot felul de samavolnicii”[153].
Desigur că în majoritatea revistelor de istorie din 1944-1947 a continuat să prevaleze spiritul ştiinţific, dar au apărut concesii, dacă nu şi istoriografice (R.I.R., S.C.I., R.A., “Hrisovul”) cel puţin politico-ideologice (încadrarea sau apropierea de politica stângii) ale principalilor istorici şi colaboratori de la Institutul de Istorie Naţională din Iaşi (A. Boldur, N. Corivan, D. Berlescu, N. Grigoraş, R. Ciocan, Dan Simionescu, I.R. Mircea); Institutul de Istorie Naţională din Bucureşti (C.C. Giurescu, D. Bodin, C. Racoviţă, V. Mihordea, Constantin Grecescu, Ion Ionaşcu, Ilie Corfus, A.P. Todor, I.D. Suciu, Gh. I. Georgescu, Gh. Ionescu, N. Camariano); Institutul de Istorie Naţională din Cluj (I. Moga, Şt. Pascu, Francisc Pall, D. Prodan, Carol Gölner, M.P. Dan, E. Petrovici, Bujor Surdu, Ioachim Crăciun); Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice şi Institutul pentru Studiul Europei Sud-Orientale (Radu Vulpe, Marin Bădescu, R. Ciocan, I.R. Mircea, Maria Matilda Alexandrescu-Dersca, M. Guboglu, D. Berindei, E. Condurachi, N. Camariano); Şcoala Superioară de Arhivistică şi Arhivele Statului (A. Sacerdoţeanu, Virginia Sacerdoţeanu, Emil Vârtosu, I.R. Mircea, E. Condurachi, D.P. Bogdan, A. Elian, Constantin I. Andreescu, Constantin Turcu, C. Grecescu); Societatea Numismatică Română (C. Moisil, E. Condurachi, Octavian Iliescu, Maria Golescu); Muzeul Naţional de Antichităţi şi filialele muzeale provinciale (I. Nestor, D. Tudor, Gh. Ştefan, Dumitru Berciu, Mircea Petrescu-Dâmboviţa, Bucur Mitrea, Eugen Comşa, Sebastian Morintz, R. Vulpe, Grigore Florescu); Institutul de Studii Clasice (C. Daicoviciu, Mihail Macrea, Kurt Horedt); Comisia Monumentelor Istorice şi Institutul de Istoria Artei (G. Oprescu, A. Sacerdoţeanu); etc. De la Institutul de Istorie Universală “N. Iorga” din Bucureşti doar V. Costăchel[154] a arătat simpatii pentru stânga.
În consecinţă “Balcania”, “Anuarul Institutului de Istorie Naţională” – Cluj, “Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, “Analecta”, “Apulum”, “Anuarul Institutului de Studii Clasice”, “Arhiva Românească”, “Buletinul Societăţii Numismatice Române”, “Oltenia” (Constantin Nicolaescu Plopşor – filiala Craiova a Institutului condus de C.C. Giurescu), “Dacia”, “Revista Institutului Social Banat-Crişana”, “Revue de Transylvanie”, “Hrisovul”, “Revista Arhivelor”, “Studii şi Cercetări Istorice” – Iaşi, “Revista Istorică Română” (ultimele patru cu rezervele menţionate) sunt “reviste de istorie cu o înaltă ţinută ştiinţifică”, ca să nu mai vorbim despre “Revue Historique du Sud-Est Européen”[155], “Revista Istorică”, “Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice” şi “Bulletin de la Section Historique”.
Cei care au fost cu adevărat “rezistenţi” atât profesional cât şi politic au avut de suferit mult, începând cu atacurile din presă (vezi cazul Gh. Brătianu – acuzat de fascism încă din 1944-1945)[156] şi încheind cu suspendarea din posturile universitare, excluderea din Academie şi arestarea, urmată de întemniţare fără judecată. Astfel, după legea 658/1946 prin care se anula autonomia universitară (profesorii erau numiţi de Ministerul Învăţământului pe criterii politice, în primul rând), au urmat deciziile ministeriale din 1 septembrie 1947 prin care erau "comprimaţi" 57 de profesori universitari de la toate facultăţile, erau pensionaţi 25 de profesori şi se suprimau 166 de catedre şi conferinţe şi 2 195 posturi de personal ajutător, asistenţi, şefi de lucrări, lectori, preparatori etc.[157]. Între istorici se aflau: T. Sauciuc-Săveanu (istorie antică şi epigrafie), V. Grecu (bizantinologie), I.D. Ştefănescu (istoria artelor), Şt. Ciobanu (istoria literaturii române vechi), N.A. Constantinescu (ştiinţele auxiliare ale istoriei) din Bucureşti; Emil Panaitescu (istorie antică şi epigrafie), S. Dragomir (istorie sud-est europeană)[158], Romulus Cândea (istorie universală) din Cluj.[159] Concomitent sunt pensionaţi Dimitrie Gusti (sociologie şi etică) şi G. Oprescu (istoria artelor) – Bucureşti şi A. Boldur (istoria românilor) - Iaşi[160]. Aceştia se arătaseră mult mai deschişi colaborării cu comuniştii. La 1 octombrie 1947 au avut loc alte “comprimări” prin care au fost eliminaţi: Gh. Brătianu (istoria universală), I. Hudiţă (istoria diplomaţiei), V. Papacostea (istoria popoarelor balcanice cu privire specială la românii din sudul Dunării), Gh. Cantacuzino (instituţii şi istorie greco-romană), G. Fotino (istoria dreptului românesc), Alexandru Busuioceanu (istoria artelor), Vera Cancel (asistent provizoriu slavistică) – Bucureşti; Petru Caraman (slavistică), Anton Niţu (asistent arheologie şi preistorie), V. Constantinescu (asistent Institutul de Istorie Naţională, N. Iordăchescu (idem) – Iaşi; Ion Iosif Rusu (asistent Institutul de Studii Clasice) – Cluj. Tot atunci erau pensionaţi slavistul P. Cancel (Bucureşti) şi istoricul literaturii române vechi Grigore Scorpan (Iaşi)[161]. Cei apropiaţi orientării guvernamentale au fost privilegiaţi: A. Oţetea a trecut de la catedra de istorie economică (desfiinţată) în locul lui Gh. Brătianu (istorie universală), E. Condurachi şi-a transferat catedra sa de numismatică, sigilografie şi arheologie medie şi modernă de la Şcoala Superioară de Arhivistică la Facultatea de Litere din Bucureşti, N. Grigoraş a fost şi el transferat de la Institutul de Istorie Naţională din Iaşi, unde era şef de lucrări, la catedra de istoria românilor a Facultăţii de Litere din Universitatea Iaşi, iar Mihail Guboglu – asistent provizoriu de turcologie la aceeaşi facultate a fost transferat cu post cu tot la Institutul de Cercetări Balcanice din Bucureşti[162]. Au existat şi comprimări temporare ale salariilor unor posturi didactice din învăţământul superior, dar ele au avut scopuri economice mai bine argumentate, n-au fost atât de selective din punct de vedere politic şi n-au fost definitive[163]. N. Bănescu şi I. Lupaş s-au pensionat mai mult sau mai puţin forţat. V. Slăvescu şi C.C. Giurescu au fost şi ei eliminaţi, după reforma învăţământului (3 august 1948) facultăţile de istorie nou înfiinţate pierzându-şi marea majoritate a cadrelor didactice ce le creaseră renumele. Ei au fost înlocuiţi cu profesori secundari şi cu intelectuali – activişti, ceea ce a afectat fatal învăţământul istoric românesc[164].
Academia Română fusese şi ea reorganizată prin decretul din 9 iunie 1948[165], toţi istoricii fiind eliminaţi. Pe 13 august 1948 guvernul a numit doi membri titulari la secţia de ştiinţe istorice, filosofice şi economico-juridice, pe P. Constantinescu-Iaşi şi pe B. Lăzăreanu, l-a păstrat pe A. Rădulescu şi l-a introdus ca membru de onoare pe C. Moisil, numismat de renume şi fost director al Arhivelor Statului, ajuns la o vârstă venerabilă şi care mai putea salva ceva din imaginea noii secţii. Spre sfârşitul anului (1-2 noiembrie 1948) au mai fost adăugaţi M. Roller, M. Ralea şi C. Balmuş între titulari, iar D. Prodan şi E. Condurachi între corespondenţi. Toate aceste numiri/alegeri (unice până în 1955) s-au datorat în principal apartenenţei politice şi orientării ideologico-profesionale[166].
Nu pot fi trecuţi între rezistenţi cei epuraţi în 1945 pe motive politice (erau membri ai Legiunii sau colaboraseră strâns cu germanii şi/sau cu guvernele din perioada 1940-1944. Printre ei se găsesc N.I. Herescu, A. Marcu, I. Petrovici, P.P. Panaitescu, V. Dumitrescu, R. Vulpe[167]. Toţi au fost epuraţi în 1945 (doar R. Vulpe a reuşit cu greu să se încadreze la Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice în 1946[168], în timp ce P.P. Panaitescu a fost la dispoziţia Consiliului de Miniştri, lucrând la apropierea comunisto-legionară şi apoi fiind încadrat la Muzeul Româno-Rus; din 1948 a lucrat la Institutul de Istorie şi Filosofie în calitate de consilier ştiinţific[169]. Discutabilă este şi persecutarea Marinei Vlasiu-Lupaş căreia i s-a contestat, tot în ianuarie 1945, legalitatea numirii ca şef de lucrări la Institutul de Istorie Naţională din Cluj condus de I. Lupaş (o rudă, deci nu se respecta legea), începând de la 1 februarie 1944 (M.Of. nr. 25/30 ianuarie 1944)[170]. În cazul lui M. Berza şi D.M. Pippidi – directorul adjunct, respectiv unul din consilierii ştiinţifici ai Institutului de Istorie Universală “N. Iorga” – se poate vorbi de o rezistenţă ştiinţifică, dar nu şi de una politică/morală după 1948[171]. Şi lor li s-au comprimat temporar salariile în octombrie 1947, dar nu au protestat public faţă de îndepărtarea lui Gh. Brătianu de la catedră şi nici atunci când el a fost epurat şi de la direcţia Institutului (tot în octombrie 1947)[172], iar cu timpul s-au conformat priorităţilor momentului şi au rămas docili între angajaţii noului institut creat prin decretul din 15 iulie 1948 şi condus de A. Oţetea (1947-1948)[173]. În ultima fază a perioadei de tranziţie (noiembrie 1947-1948) nu mai exista decât o alternativă la colaborarea cu regimul comunist prosovietic: martiriul, căci graniţele fuseseră închise şi erau extrem de bine supravegheate. Seria victimelor gulagului românesc o deschide ţărănistul I. Hudiţă – condamnat pentru implicarea în procesul regizat de comunişti P.N.Ţ.-ului după episodul Tămădău (noiembrie 1947)[174].
Ceilalţi istorici cunosc mai întâi supravegherea şi domiciliul obligatoriu (Gh. Brătianu – în special – 1947-1950), excluderile amintite, percheziţiile la domiciliu, pentru ca în 1950, în noaptea de 5/6 mai[175], să fie arestaţi şi imediat încarceraţi la Sighet: Gh. Brătianu (care nu fusese niciodată demnitar de stat), A. Lapedatu, I. Nistor, T. Sauciuc-Săveanu, V. Papacostea, V. Slăvescu, G. Fotino, S. Dragomir, I. Lupaş, C.C. Giurescu, Z. Pâclişanu (probabil singurul oponent al regimului între membrii Institutului de Istorie Naţională din Bucureşti; era şi un redutabil ziarist)[176]. Dintre aceştia, A. Lapedatu (1950) şi Gh. Brătianu (1953) au murit în temniţă[177]. Ei sunt, de altfel, împreună cu Sever Zotta (ucis în octombrie 1944), principalii istorici martiri (ucişi) ai României totalitare comuniste, ceilalţi supravieţuind închisorii, dar rămânând profund afectaţi fizic şi emoţional, astfel încât cu greu au reuşit să revină în activitatea ştiinţifică sau unii n-au mai făcut-o deloc: V. Slăvescu, I. Nistor, Z. Pâclişanu[178]. Dintre cei care s-au readaptat (între care se aflau şi V. Grecu, N. Bănescu, M. Berza şi D.M. Pippidi – ultimii doi păstrându-şi chiar catedrele)[179], doi au reuşit-o aproape perfect: S. Dragomir – prin studiile sale de istorie ecleziastică vădit anticatolice[180] şi, îndeosebi, C.C. Giurescu[181], care a devenit în deceniul opt un “istoric de curte” al regimului ceauşist.
În sfârşit, pentru cei mai norocoşi a existat varianta rămânerii în străinătate, a autoexilului, iar cei care au adoptat-o nu numai că şi-au menţinut demnitatea şi ţinuta ştiinţifică, dar au reuşit chiar să-şi facă un (re)nume, o carieră prodigioasă. La adăpostul distanţei, ei au criticat stările de lucruri din ţară şi au dat exemple de probitate profesională, contribuind astfel la rezistenţa anticomunistă. Exemplele lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Pamfil Şeicaru, Constantin Brâncuşi, Monica Lovinescu sunt elocvente. Un rol deosebit pentru istoricii care au preferat exilul l-au avut instituţiile româneşti de istorie şi cultură din străinătate, dintre care excelau şcolile române de la Roma şi Paris şi Casa Romena de la Veneţia. Din păcate, din 1945 nu au mai fost trimişi bursieri români de guvernul român, în ciuda intervenţiilor directorilor şcolilor şi ale Academiei Române (A. Rădulescu – preşedinte 1946-1948), la Ministerul Educaţiei Naţionale Ştefan Voitec scriind cu cerneală roşie pe memoriul academic din noiembrie 1946: “Se va comunica Academiei că întrucât Ministerul nu are fonduri din cauza dificultăţilor financiare ale statului nu vor fi trimişi bursieri în acest an la şcoala de la Fontenay-aux-Roses. De altfel, hotărârea guvernului – luată pe temei de economii – este să recheme în ţară tot personalul acestei şcoli”[182]. Înţelegând pericolul, personalul acestor şcoli îşi va căuta un loc de refugiu în străinătate. Dar iată principalii actori ai acestor întâmplări: - în Italia – Şcoala Română de la Roma: Scarlat Lambrino (director 1941-1947), Sever Pop (subdirector), Dinu Adameşteanu (membru 1940-1942 şi bibliotecar 1943-1946); Emil Panaitescu (director 1929-1940; profesor Universitatea din Roma 1940-1958), Dimitrie I. Găzdaru (director 1940; profesor de limbi şi literaturi romanice la Iaşi; fost legionar, din 1940 în străinătate), Petre Vălimareanu (istoria Bisericii – Vatican), Petre Iroaie (lector limba şi literatura română Universitatea din Roma); - în Franţa – Şcoala Română de la Paris: Constantin Marinescu (director; fost profesor de istorie medievală universală la Cluj 1925-1943, unde fusese şi director al Institutului de Istorie Universală; după 1945 activează în străinătate), Grigore Nandriş (slavist, lector la Institutul de Limbi Orientale din Paris începând din 1947), Emil Turdeanu (slavist, din 1947 rămâne la Paris, fiind “maître des recherches” la C.N.R.S.), Alexandru Ciorănescu (filolog, doctor la Sorbona, cercetător la C.N.R.S. din 1948), Bazil Munteanu (subdirector; profesor de limba şi literatura franceză), Nicoară Beldiceanu (turcolog, din 1948 se stabileşte în Franţa unde publică şi lucrează la C.N.R.S. şi E.P.H.E.), George Barbul (memorii despre Ion Antonescu); în Portugalia şi Spania: Alexandru Busuioceanu (profesor istoria artelor Universitatea din Madrid), Victor Buescu (lector Universitatea din Lisabona), Vintilă Horia şi George Uscătescu – toţi în domeniul lingvisticii şi literaturii; - în Germania: Octavian Bârlea (monsenior greco-catolic – istoria Bisericii), Ion Popinceanu, Constantin Sporea şi Mitache Pribeagu* (istorie contemporană şi istoriografie)[183]. Pe lângă studii şi articole în revistele de specialitate din ţările respective, cei de mai sus au publicat traduceri, memorii şi chiar volume originale[184]. Principalele reviste ale exilului românesc erau în primii ani: “Luceafărul. Revista scriitorilor români în exil”, 2 vol., Paris, 1948-1949; “Orizonturi. Buletin lunar pentru informare şi documentare proprie”, Cercul de studii şi cercetări al românilor din Germania, München, Stuttgart, 1949; “Roşu, galben şi albastru”, Linz, 1948 şi 1949; “Suflet românesc”, Roma, 1949[185]. Mai târziu ia fiinţă Fundaţia Universităţii “Carol I” la Paris, deopotrivă cu “Revue des Études Roumaines”, 1953 şi “Acta Historica”, precum şi Biblioteca şi Institutul Român de Cercetări din Freiburg cu renumita Südosteuropa – Bibliografie (vol. I este şi despre România, München, 1956)[186]. În afara ţării se încearcă deci o continuitate a discursului istoric în raport cu degringolada produsă în interior – care nu înceta să fie analizată critic – şi nu doar sub aspectul istoriografic. Bineînţeles că reacţiile puterii de la Bucureşti n-au întârziat prea mult: consideraţi trădători, intelectualii români rămaşi în străinătate au fost denigraţi, decăzuţi din drepturile legale şi li s-au interzis, bineînţeles, toate operele. Ca o mostră de reacţie la exil, citez dintr-o decizie a Ministerului Învăţământului: “d-nii profesori Scarlat Lambrino şi Sever Pop de la Facultatea de Litere şi Filozofie din Iaşi se pun în disponibilitate pe data de 3 ianuarie 1948 pentru faptul că nu au depus jurământul de credinţă către R.P.R. (M.O. 11 noiembrie 1948, p. 5040).
Teroarea comunistă se extindea şi-n exterior, braţul lung al justiţiei proletare/Securităţii era pregătit să anihileze orice rezistenţă la comunizare, atât internă cât şi externă. Istoricii “rezistenţi”, îndeosebi cei rămaşi în interior şi închişi, urmăriţi, persecutaţi, o vor resimţi din plin.
III.Concluzii
După cum am putut vedea istoricii, intelectualii în genere, au adoptat trei atitudini “eroice”: eroismul tăcerii (refuzul colaborării), eroismul autoexilării (opoziţie din emigraţie în speranţa revenirii la normal) şi eroismul martiriului (înfruntarea puterii cu orice risc). Am observat că numărul acestor “eroi” este foarte redus (cca. 20-30 maxim), în timp ce marea masă a colegilor lor a preferat să adopte atitudinea degradantă, dar facilă şi profitabilă a compromisului, a slugărniciei şi a supunerii. Este o opţiune care-i descalifică total din punct de vedere moral şi-n mare măsură şi din punct de vedere profesional, deşi unii analişti susţin că doar astfel s-a reuşit supravieţuirea fizică a persoanelor şi cea culturală a comunităţii. Or, o cultură artificială, poluată de marxism şi diluată după necesităţile meschine ale regimului politic nu poate fi socotită autentică sau valoroasă şi, în consecinţă, nu merită nici un “sacrificiu” de acest gen. O dovadă pertinentă că se putea face creaţie individuală de certă calitate, fără vreo pervertire a propriilor concepţii, a personalităţii autorului sau a conştiinţei publice (căci răspunderea este dublă: personală şi comunitară – faţă de cititorii intoxicaţi), este faptul că multe lucrări istorice au fost scrise în aceşti ani şi păstrate, unele până azi, în manuscris, altele publicate în străinătate. Ca exemplu de manuscrise avem numărul extraordinar de 77 de volume (37 600 pagini), realizate de V. Slăvescu între 1947 şi 1977 (majoritatea covârşitoare se referă la istoria finanţelor şi a economiei româneşti)[187]. Astfel de lucrări manuscrise au existat cu siguranţă şi-n alte cazuri: mă gândesc la I. Nistor şi I. Lupaş, dar şi la Gh. Brătianu care în doar trei ani (1947-1950) a desăvârşit trei sinteze de istorie: Marea Neagră[188], Sfatul domnesc şi Adunarea Stărilor în Principatele Române[189] şi Formele de organizare a păcii în istoria universală[190], ca să nu mai amintim de proiectul acelei sinteze internaţionale de istorie universală care avea ca idee centrală rolul esenţial jucat de Orient (Bizanţ) în evoluţia Europei (îndeosebi în evul mediu)[191].
Iată de ce cred că nu se poate scuza sau atenua oportunismul cras al intelectualităţii noastre, mult mai încetăţenit şi mai acceptat de români în raport cu popoarele din alte state foste satelite ale U.R.S.S. (Ungaria, Polonia, Cehoslovacia). Aşa cum am arătat la început tradiţia “bizantină” şi-a pus amprenta incriminantă şi-n cazul perceperii dictaturii comuniste şi a raportării la adevăr în noua situaţie dată: “Participarea noastră la acest simulacru de viaţă intelectuală, culturală şi artistică este o înşelare a noastră înşine şi a generaţiilor viitoare. […]. Este, cum îl numea savantul rus Saharov, un sistem fundamental antiintelectual. […]. Dacă cuvântul nu mai poate comunica adevărul, ni se pare o nelegiuire să-l prostituezi, făcându-l complice cu cei care l-au frustrat de prerogativele lui […]. Nutrim iluzia deşartă că ne-am făcut, atât cât a fost cu putinţă, datoria. În realitate suntem cu toţii nişte rataţi. Operele noastre, ceea ce noi înşine numim astfel, nu sunt altceva decât nişte palide simulacre de opere. Un imens azil de mutilaţi. Înainte de a fi desfigurate de cenzura atotstăpânitoare, ele au fost desfigurate de noi înşine, din teamă şi laşitate, din dorinţa de a nu rămâne nişte anonimi. Cu toţii am mimat viaţa literară, am mimat rolul de scriitori, înşelându-ne cititorii şi amăgindu-ne pe noi înşine. Nu ar fi fost mai frumoasă, mai grăitoare tăcerea? […] Din ea ar înţelege şi ar învăţa mai mult decât tot ce am scris până acum. De ce nu încercăm să avem eroismul tăcerii, dacă nu-l putem avea pe acela al adevărului şi al faptei?”[192]
La această întrebare putem răspunde simplu, parafrazându-l pe filosoful Gabriel Liiceanu[193]: fiindcă ne este frică de libertate, căci numai eroul ajunge la condiţia libertăţii; el îşi învinge frica proprie, capătă curaj şi inoculează frica în cel ce a provocat frica; aceasta-i “frica celuilalt”, frică invincibilă şi care provoacă teroarea – care la rându-i alimentează la nesfârşit “frica celuilalt”. Pe scurt, ne este frică de suferinţă, de moarte, ne este frică să fim liberi, să fim oameni. De aceea, “românul iubeşte mai mult mica lui situaţie decât adevărul. El nu are imperativul ori sentimentul adevărului şi nu acţionează în funcţie de adevăr, ci de propriul lui interes imediat. Istoria i-a relativizat acest sentiment prin desele ei schimbări şi prin opresiune. El a învăţat din generaţie în generaţie că adevărul nu-i foloseşte la nimic şi nu-l salvează de oprimare, a învăţat că totul este relativ şi trecător şi că singurul eroism este să reziste biologic. De aceea, el face totul fără nici o convingere, aclamă sau fluieră atunci când i se cere, cu aceeaşi indiferenţă. A lupta pentru o idee, pentru adevăr, e tot ce poate fi mai inutil. Adevărul obiectiv nu constituie pentru el un mobil care să determine o atitudine morală şi cu atât mai puţin o faptă”[194].
Vreau să cred că, în ciuda existenţei unor permanenţe istorice, între care s-ar afla şi mentalitatea colectivă, românii doresc să trăiască în libertate şi să afle adevărul pentru ca astfel să intrăm în sfârşit în normalitate şi să nu mai rămânem[195] “încremeniţi în proiect”[196]. Elucidarea trecutului apăsător ar fi un pas înainte pe acest drum întortocheat care este însăşi viaţa noastră şi care trebuie să ne ducă la adevărata libertate, după cum ne asigură Mântuitorul: “Adevărul vă va face liberi!”(Ioan, 8, 33).[1] Ana Selejan, Trădarea intelectualilor, Sibiu, 1992; Idem, Reeducare şi prigoană, Sibiu, 993; Marin Niţescu, Sub zodia proletcultismului. O carte cu domiciliu forţat (1979-1995). Dialectica puterii. Eseu politologic, Bucureşti, 1996; A.U. Gabanyi, Partei und Literatur in Rumanien seit 1945, München, 1975.
[2] Cornel Crăciun, Arta plastică românească în tranziţie: 1944-1947, în R.I., 1993, nr. 7-8, p. 711-724.
[3] Viorel Domenico, Istoria secretă a filmului românesc (1940-1950), Bucureşti, 1996.
[4] Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români. 1944-1977, Bucureşti, 1991; Idem, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Bucureşti, 1992; Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990; Keith Hitchins, Istoria României, 1866-1947, Bucureşti, 1996; Idem, Historiography of Countries of Eastern Europe: Romania, în “American Historical Review”, t. 97, oct. 1992; Frederick Kelogg, O istorie a istoriografiei româneşti, Iaşi, 1996; Klaus Beer, Die Interdependenz von Geschihtwissenschaft und Politik in Rumanien von 1945 bis 1980. Die Historiographie uber Zeitraum von 1918 bis 1945, în “Jahrbuch für Geschichte Osteuropas”, t. 32, 1984, nr. 2, p. 241-274; Michael Rura, Reinterpretation of history as a method of furthering communism in Romania. A study in comparative historigraphy, Washington D.C., 1961; Dionisie Ghermani, Die Kommunistische Umdeutung der rumanische Geschichte unter besonderer Berucksichtigung des Mittelalters, München, 1967; Hugo Weczerka, Litteraturbericht uber die Geschichte Rumaniens (bis 1945) Veroffentlichungen 1944-1970 în “Historische Zeitschrift”, 1973, nr. 5, p. 324-420; Lucian Boia, Evoluţia istoriografiei române, Bucureşti, 1976; Pompiliu Teodor, Evoluţia gândirii istorice româneşti, Cluj, 1970; Al. Zub, De la istoria critică la criticism, Bucureşti, 1985; Idem, istorie şi istorici în România interbelică, Iaşi, 1989; Şerban Papacostea, Captive Clio: Romanian Historiography under Communist Rule, în “European History Quartely”, t. 26, 1996, p. 181-208; Există după 1990 foarte multe articole despre fenomenul colaboraţionismului (v. “România liberă”, “România literară”, “Cuvântul”, “22”, “Dilema”, “Cronica”, “Manuscriptum”, “Magazin Istoric”, “Cotidianul” ş.a.), cele mai solide fiind: Ileana Vrancea, Momentul 1944-1949. Tovarăşii de drum, în “Cotidianul”, suplimentul “Litere, arte, idei”, 23 martie 1992; Adrian Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, “Noua imagine” a Uniunii Sovietice în România postbelică. 1944-1947 în vol. Miturile comunismului românesc, I, 1995, p. 68-112; Idem, Comuniştii şi “tovarăşii de drum”, în “Dosarele istoriei”, 1996, nr. 4, p. 41-44.
[5] În “Analele Sighet”, nr. 3, 1996, p. 189-203, nr. 5, 1997, p. 258-282 şi nr.6, 1998, p. 553-564, precum şi în vol. Orizont închis. Istoriografia română sub comunism, Iaşi, 2000.
[6] Vezi R.I., 1998, nr. 5-6, p. 261-282.
[7] Nikolai Morozov, Unele observaţii despre oportunismul scriitorilor români în regimul comunist, în “Revista de Istorie şi Teorie Literară”, XLI (1993), nr. 1-2, p. 181-186.
[8] Ibidem, p. 181.
[9] M. Niţescu, op.cit., p. 167-168.
[10] Ibidem, p. 378.
[11] Ibidem, p. 394.
[12] Cerul văzut prin lentilă, ed. a 2-a, 1996, p. 259.
[13] Un mit al totalitarismului: colectivismul, în Miturile, II, p. 78-92.
[14] Ibidem, p. 88-89.
[15] C.C. Giurescu a fost plecat din ţară în 1944-1945, în Turcia, cu misiunea de a fonda un institut de istorie la Istanbul.
[16] Acesta, însă, susţinea că, în conflictul dintre Iorga şi foştii săi elevi (“Şcoala nouă de istorie”), primul greşea. Vezi recenzia la Ştiinţa şi metoda istorică în gândirea lui N. Iorga, în S.C.I., XIX (1946) şi broşura Ştiinţa istorică română în ultimii 25 de ani. Constatări şi remedii, 1946 (şi în S.C.I., 1947).
[17] Concepţia materialistă a istoriei ca metodă de cercetare şi expunere, în “Însemnări ieşene”, III (1938), nr. 7, p. 105-117; Ce e istoria?, în “Ethos”, Iaşi, 1946,nr. 1-2, p. 7-11; Renaşterea şi Reforma, Bucureşti, 1941, 359 p.; Tudor Vladimirescu şi mişcarea eteristă în ţările române. 1821-1822, în “Balcania”, IV, 1945, p. 3-408 (şi separat în vol.).
[18] Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi socială, Bucureşti, 1947, 257 p. (cuprinde o serie de studii publicate anterior în diverse publicaţii).
[19] Mihai Sorin Rădulescu, Despre aristocraţia românească în timpul regimului comunist, în Miturile II: sunt menţionaţi P.P. Panaitescu, Gh. Bezviconi, D. Berindei, M. Berza, Maria Holban ş.a.
[20] Mihail P. Dan în R.I.R., 1945, p. 116; Ca şi C. Racoviţă, M.P. Dan a susţinut la Institutul din Cluj lecţii de limba rusă şi o comunicare despre Istoriografia sovietică contemporană.
[21] Redactor al revistei; v. rubrica Însemnări şi recenzii, în nr. din sept.-dec. 1944.
[22] Articol publicat în “Comunicări”, Zlatna, 1944, 20 p. (v. A. Boldur – fond personal, dosar 64 la Arhivele Naţionale Istorice Centrale = ANIC).
[23] În R.I.R. 1945, p. 532. Giurescu promite că va “reveni cu o recenzie dezvoltată, aducând o serie de contribuţii la studiul acestor relaţii (volumele au apărut în 1945).
[24] A fost membru al P.C.R., făcând o intensă propagandă comunistă în Universitate. A murit la 30 de ani (21 ian. 1947) la Bucureşti. În 1946 nu s-a manifestat ştiinţific, fiind bolnav, se pare.
[25] Asistent din 1942, a fost pe front, după care a revenit în 1944/1945 la catedră şi la institut, încadrându-se în P.C.R.
[26] V. R.I.R., 1945, p. 122.
[27] Ibidem.
[28] Ibidem, p. 107. Definiţia este în uz şi azi în manualele şcolare şi universitare şi chiar în unele lucrări ştiinţifice româneşti.
[29] Ibidem, p. 110.
[30] Publicată în 1945 la editura Cartea Rusă, se referă la perioada 1821-1907.
[31] R.I.R., 1945, p. 253.
[32] Ibidem, p. 117 şi 262.
[33] Ibidem, p. 1 – 16.
[34] M. Berza, Metodă istorică şi falsă erudiţie, în R.I.R., 1944, p. 96-108; A. Sacerdoţeanu-recenzie în “Hrisovul”, 1946, p. 160-166. Doar A. Boldur îl menajează şi chiar vrea să-i publice articolul – Adevărul în studiile istorice – (refuzat de C.C. Giurescu la R.I.R. în 1947 pentru că conţinea “atacuri deghizate” la adresa sa. v. Arhiva Institutului de Istorie “N.Iorga” (AIINI), Institutul de Istorie Naţională. Corespondenţe. Diverse. 1946-1947, dosar Ieşirea pe 1947, răspuns la memoriul lui D. Bodin – 31 iun. 1947) în nr. XXI (1948) al revistei sale S.C.I.- vezi coperta 4 de la nr. XX (1947).
[35] R.I.R., 1945, p. 74-78.
[36] Zece Mai 1945 la Facultatea de filosofie şi litere, în R.I.R., 1945, p. 125-128.
[37] R.I.R., 1945, p. 121 – cronică de Gh. I. Georgescu.
[38] R.I.R., 1946, p. 217 – notă de R. Perianu.
[39] Istoria în învăţământul primar şi secundar, în “Noua Şcoală Românească”, 1945, nr. 1, p. 256-265.
[40] Ibidem, p. 38.
[41] Vezi nr. 11-12/1945, p. 722-756 şi nr. 4-6/1946, p. 247-257 (şi separat în broşură – 1946). Vezi şi nota lui G.T. Ionescu în R.I.R., 1946, p. 218.
[42] Până-n 1946 inundase piaţa cu lucrări sovietice originale sau traduse (131 vol.) cu tiraje între 6000 şi 20 000 de exemplare.
[43] Nr. 1 = oct. 1946. Abia în 1949 apare seria separată de Istorie-Filologie. Redactor-şef era Ion Banu.
[44] Constituit legal la 19.III.1946 – vezi A.N.I.C., fond M.I., Direcţia Administraţiei de Stat, dosar 65/1947, vol. II, f. 22-34. Director general – Ştefan Nicolau: Comitetul de direcţie al revistei era format din 5 directori între care şi A. Oţetea. Acesta era prezent şi în consiliul de administraţie al Editurii “Cartea Rusă”. Dintre istorici îi mai întâlnim pe A. Rădulescu, A. Rosetti şi E. Condurachi care sunt membrii fondatori ai I.S.R.S. alături de alte zeci de “intelectuali progresişti”. Din 1948 director devenea P. Constantinescu-Iaşi.
[45] Scarlat Callimachi i-a fost director până-n 1963 când s-a desfiinţat muzeul. În 1948 a primit premiul “N. Bălcescu” pentru activitatea de cercetare şi publicare de documente istorice inedite (“Studii” – 1948, nr. 9). A.N.I.C., fond M.I., Dir. Adm. de Stat, dosar 64/1947, vol. I, f. 38-39.
[46] O excelentă prezentare a acestei gigantice şi influente asociaţii culturale o aflăm la A. Cioroianu, A.R.L.U.S. – O poveste cu intelectuali în “22”, 1996, nr. 430. Preşedintele A.R.L.U.S. era C.I.Parhon, iar printre lideri îi regăsim pe lângă cei amintiţi şi pe istoricul/arheolog C. Daicoviciu. În 1948 A.R.L.U.S. avea l,7 milioane membri.
47 Culegerile editate în 1947, 1949 şi 1951 mai cuprind şi alte articole dogmatice, prosovietice sau proletcultiste, publicate în “Veac nou”, “Scânteia” ori ca broşuri în Edit. P.C.R.
[48] În “Ethos”, 1946, nr. 1-2, p. 7-11.
[49] Ibidem.
[50] Vezi şi S.C.I., XX (1947), pagina 1-95.
[51] Caracterizarea şi împărţirea istoriei românilor. O nouă concepţie, Iaşi, 1926. În 1944 revine la facultatea bucureşteană ca profesor de istoria artei. Din 1948 este şef al catedrei de istoria României, director al Institutului de Istorie al Academiei, vicepreşedinte al Academiei şi preşedinte al secţiei istorice, preşedinte al Societăţii de ştiinţe istorice şi al Uniunii societăţilor ştiinţifice ale corpului didactic. Concomitent, îndeplineşte înalte funcţii de stat: ministru, vicepreşedinte al M.Ad.N., etc.
[52] Vezi prefaţa semnată Direcţiunea.
[53] Ibidem.
[54] Ibidem, p. 3-8.
[55] Ibidem, p. 174-193.
[56] A. Boldur, Expediţia de la Prut, din 1711, p. 47-86; Idem, Jurnalul lui Petru cel Mare, ca izvor de informaţie pentru istoria românilor, p. 87-100; D. Simionescu, Activitatea lui D. Cantemir în Rusia, p. 9-17.
[57] Sanda Diaconescu, Raporturile literare ruso-române, cu specială privire la opera lui Tolstoi, p. 101-117.
[58] La p. 317-319.
[59] Vezi R.I.R., 1946, p. 300.
[60] Ibidem.
[61] Ibidem.
[62] La p. 1-53 (şi extras).
[63] Volumul III, partea a II a, 705 p. + 90 il. + 3 h.
[64] O excelentă analiză la Sorin Şerban, Ilegaliştii, în Miturile, II, p. 45-58.
[65] V. Frunză, op.cit., p. 220-221.
[66] Din Rezoluţia Plenarei a II a a C.C. al P.M.R. cu privire la actul revoluţionar de la 11 Iunie 1948, în “Studii”, 1948, nr. 3, p. 5-6; HCC pentru sărbătorirea Centenarului Anului Revoluţionar 1848; chiar şi numismatica (bancnota de 100 lei, medalii, plachete) şi filatelia demonstrează locul privilegiat al lui N. Bălcescu. Adrian Drăguşanu, Simboluri istorice în filatelie (1944-1989), în Miturile, II, p. 31-44; A. Oţetea publica articolul La revolution de 1848 et les paysans, în “Revue d’histoire comparée”, 1948, nr. 1, p. 19-34.
[67] Despre Şt. Pascu vezi D. Prodan, Memorii, Bucureşti, 1993, p. 172-212. Foarte critic este privit şi C. Daicoviciu, p. 159-171.
[68] Vezi S.C.I., 1946, p. 198-202.
[69] Ibidem, p. 210.
[70] La p. 220.
[71] 1946, p. 374-376.
[72] Ibidem.
[73] La p. 405.
[74] “Revista Arhivelor”, p. 402.
[75] ”Hrisovul”, 1947, p. 183-193.
[76] Ibidem, p. 237.
[77] Ibidem.
[78] Toate în “Analele Româno-Sovietice”., 1946-1949.
[79] Profesor secundar (1927-1949). Din 1949 conferenţiar – istoria modernă a României – Universitatea Bucureşti şi şeful secţiei de istorie modernă la Institutul de Istorie al Academiei.
[80] A.N.I.C., fond M.I. Diverse, dos. 14/1943, f. 11-13 vezi “Sugestii” pentru o apropiere între partidul comunist şi membrii fostei mişcări legionare la G. Catalan, Tentative de apropiere legionaro-comunistă, 1945-1946 în “Arhivele Totalitarismului”, 1999, nr. 3-4, p. 140-153.
[81] Relaţiile Ţării Româneşti şi ale Moldovei cu Raguza (sec. XV-XVIII), în “Studii”, 1949, nr. 4, p. 105-124.
[82] “Voprosî Istorii” şi “Vestnic Drevnii”.
[83] În 1948,nr. 4, p. 142-147.
[84] Al. Grecu, În jurul noilor manuale şcolare de istorie în A.R.S., t. 14 [1948/9], p. 295-297.
[85] Idem, Despre începuturile relaţiilor româno-ruse în “Studii”, 1949, nr.3, p. 95-101.
[86] Ibidem, p. 101.
[87] Gabriel Catalan, Institutul de Istorie şi Filozofie al Academiei R.P.R. (1947-1951), în “Xenopoliana”, 1998,nr. 3-4, p. 141-152.
[88] De exemplu: Statutul Academiei R.P.R.; Planul de Stat al R.P.R. pe anul 1949; Manifestul Congresului Mondial al Partizanilor Păcii şi altele.
[89] “ Studii”, 1948, nr.4 şi “Buletinul ştiinţific” (în continuare B.Ş.), 1949.
[90] De exemplu M. Roller, Sarcini noi în studiul istoriei României, în “Studii”, 1948, nr. 1, p. 128-133; P. Constantinescu-Iaşi, Despre activitatea din domeniul istoriei şi literaturii, comunicare prezentată în şedinţa plenară din 1 Noiembrie 1948, 15 p. (extras); I.V. Stalin, Despre naţionalism; Idem, Despre patriotismul sovietic, în “Studii” 1948, nr.3, p. 12-13; M. Sadoveanu, Uniunea Sovietică – muncă, demnitate, forţă în “Studii” 1949, nr. 4, p. 14-19; M. Gorki, Cu cine sunteţi voi, maeştri ai culturii? în “Studii”, 1949, nr. 3, p. 9-21; Programul cursului universitar de istorie a R.P.R. (proect) în B.Ş., t. 1, 1949, nr. 3-4, p. 179-210 de M. Roller; Programul cursului Materialism dialectic şi Materialism istoric, pentru Învăţământul superior pe anul 1948-1949, în “Studii”, 1948, nr. 4, p. 37-65; P. Constantinescu-Iaşi, Ştiinţa sovietică a istoriei, adevărata ştiinţă a istoriei, în Idem, p. 66-78; Programul cursului Bazele marxism-leninismului, pentru Universităţi şi Institute de Învăţământ Superior, în Idem, p. 129-137; Programul pe materii al facultăţilor de filozofie, în Idem, p. 138-140; B.M. Kedrov, Importanţa criticii şi autocriticii în dezvoltarea ştiinţei în “Studii”, 1948, nr.3, p. 69-106;Tr. Săvulescu, Rolul Academiei în R.P.R., în Idem, p. 51-56; Idem, Avem dârza hotărâre de a apăra pacea în “Studii”, 1949, nr.3; M. Sadoveanu, Uniunea Sovietică nădejdea păcii, siguranţa păcii în Ibidem, p. 27-29.
[91] A.I.I.N.I., fond Procese verbale, [dosar nenumerotat] 1948-1949.
[92] “Studii”, 1948-1949. B. Lăzăreanu era directorul Bibliotecii Academiei Române.
[93] Vezi Ovidiu Bozgan, Din istoricul Facultăţii de Istorie din Bucureşti în perioada 1948-1960, în “Analele Universităţii Bucureşti” – Istorie (în continuare A.U.B.), 1990, p. 93-103 şi Idem, Universitatea din Bucureşti. Scurt istoric, Bucureşti, 1994.
[94] Toţi au fost mai înainte în Comisiile de epurare, cea mai draconică fiind cea ieşeană. Vezi A.N.I.C., fond M.C.N.C., dos. 4497/1945 şi 4498/1945 – licenţieri, epurări.
[95] Vezi Enciclopedia istoriografiei române, Bucureşti, 1978; Solemnitatea instalării profesorului Petre Constantinescu-Iaşi ca director al Institutului de Istorie Naţională, în “Scânteia”, 17.IX.1948, p. 5.
[96] A.N.I.C., fond Ministerul de Interne Direcţia Administraţiei de Stat, dosar 65/1947, vol. II, f. 26-34.
[97] A. Cioroianu, A.R.L.U.S…. în “22” şi Ovidiu Bozgan, Traiectorii universitare: de la stânga interbelică la comunism în Miturile, II, p. 148-172.
[98] A.N.I.C., fond Min. Înv., dosarele 652, 676, 682-683, 728-730 şi 763/1946.
[99] A.N.I.C., fond Min. de Int.. Dir. Adm. de Stat, dosar 64/1947, vol. I, f. 38-39; A.R.S., nr. 9, ianuarie-februarie 1948; broşura Muzeul Româno-Sovietic, Bucureşti, 1950.
[100] M.S. Rădulescu, Despre aristocraţia românească în timpul regimului comunist, în Miturile, II, p. 127-147.
[101] Vezi nr. din 1947-1949; În 1948 Muzeul Româno-Rus (Sovietic) a fost premiat de Academie pentru activitatea de cercetare istorică.
[102] Vezi Ovidiu Bozgan, Din istoricul Facultăţii…
[103] Alte ediţii, revăzute şi adăugite au fost publicate în 1948, 1952 şi 1956. Critici sumare la: Banu Rădulescu, Istoria sovieto-română a lui Roller, în “Memoria”, 1994, nr. 11, p. 97-105; Livia Dandara, Extirparea ideologică a memoriei naţionale prin falsificarea masivă a trecutului istoric. Experimentul stalinist în varianta Roller:“ Istoria RPR” în ediţii succesive (sept. ’47, iunie ’48 ş.a), în “Analele Sighet”, 6, 1998, p. 574-587 şi Aurel Pentelescu, Mihail Roller şi stalinizarea istoriografiei române în anii postbelici), în “Analele Sighet”, 6, 1998, p.588-602.
[104] Vezi Vl. Dumitrescu, Oameni şi cioburi. Contribuţii la istoria contemporană a arheologiei româneşti, Călăraşi, 1993, passim.
[105] Ibidem, p. 158-159.
[106] Din 1940 profesor de istorie universală la Bucureşti în locul lui N. Iorga. În 1942 a devenit titular al Academiei Române. În politică revine la PNL – C.I.C. Brătianu; Vezi Claudiu Secaşiu, Contribuţii privind biografia istoricului Gheorghe I. Brătianu (anii 1945-1953) în R.I., 1998, nr. 5-6, p. 321-341.
[107] Volumul Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, 1945. Tradiţia istorică a descălecatului Ţării Româneşti în lumina noilor cercetări, Roman şi Vlahata în tradiţia istorică a descălecatului Moldovei; O nouă mărturie (1277), despre un voievodat moldovenesc în veacul al XIII-lea; Tradiţia istorică despre voievodatele româneşti din Ardeal în “Analele Academiei Române” (în continuare A.A.R.), 1944-1945; Les rois de Hongrie et les Principautes Romaines au XIV-e siecle în “Bulletin de la Section Historique” (în continuare B.S.H.), 1947.
[108] Vezi A.A.R.M.S.I. mem., S III, t. XVIII, 1945-1947, 93 p.; I. Liniile generale ale problemei; II. Consiliul feudal şi Adunarea Stărilor în ţările Europei apusene; III. Adunările de Stări în ţările Europei centrale.
[109] La Mer Noire, plaque tournante du trafic international à la fin du Moyen Age, în R.H.S.E.E., 1944.
[110] Les Roumains aux bouches du Danube à l’époque des premiers Paleologue în R.H.S.E.E., 1945, Nouvelle contribution à l’historique de la Dobroudja au Moyen Age, R.H.S.E.E., 1946.
[111] Autour du projet de croisade de Nicolas IV: la guerre ou le commerce avec l’Infideles, în R.H.S.E.E.., 1945.
[112] Byzance et la Hongrie, în R.H.S.E.E., 1945.
[113] R.H.S.E.E., în 1943 şi 1946: L’histoire roumaine écrite par les historiens hongrois.
[114] Formules d’organisation de la paix dans l’histoire universelle, în R.H.S.E.E., 1945, p. 67-104.
[115] Ibidem, p. 104 (nota).
[116] R.H.S.E.E., 1946.
[117] Ibidem, 1945.
[118] Ibidem, 1945.
[119] Ibidem, 1944.
[120] Ibidem, 1945.
[121] Ibidem, 1944.
[122] Ibidem, 1944.
[123] Ibidem, 1945 şi 1946.
[124] Ibidem, 1946.
[125] Ibidem.
[126] Ibidem, 1945.
[127] Ibidem.
[128] G.I. Brătianu, Memoriu de activitate, 1945.
[129] R.H.S.E.E., 1945.
[130] Cei trei autori sunt: D. Doroshenko, History of the Ukraine, Edmonton Institute Press, 1939; M.W.E.D. Allen, The Ukraine – a history, Cambridge University Press, 1940 şi M. Vernadsky, Bohdan. Hetman of the Ukraine, New Haven-London-Oxford, 1941.
[131] A.N.I.C., fond M.C.N.C. Dir. Înv.Sup., dos. 4360/1945, p. 9. Pr. V. Laurent a fost angajat de la 1 noiembrie 1944 până la 1 noiembrie 1947. În 1948 străinii sunt obligaţi să plece din România, deci vor pleca şi cei de la Institutul Francez de Studii Bizantine (părinţii asumpţionişti).
[132] A scris despre statutul Asăneştilor (A.A.R. şi B.S.H. 1942-1943), ducatele bizantine Paristrion şi Bulgaria (A.A.R.. şi B.S.H. 1943/1944), N. Iorga (R.I. 1945; A.A.R. 1946), Mircea cel Bătrân (R.I. şi B.S.H. 1947), regatul Ciprului (A.A.R. 1947), sigilografie bizantină (B.S.H. 1946), relaţiile ţaratului bulgar cu Ţările Române (A.A.R. 1948 şi broşura 1947). N. Bănescu a fost vicepreşedinte al Academiei Române între anii 1938 şi 1947.
[133] Despre cronicarii bizantini Nikephoros Gregoras şi Laonikos Chalkokondyles a scris în B.S.H. – 1946, iar despre Georgios Synkellos, Theophanes Hormologetes şi Procopios în B.S.H. – 1947. În A.A.R. 1948 a publicat despre personalitatea şi opera lui Ducas.
[134] A.A.R. – 1942/1943, 1947 şi 1948, “Arhiva Românească” (Arh.Rom.) – 1944 şi B.S.H. – 1943. A fost preşedinte al Academiei (1935-1937).
[135] A.A.R. – 1942/1943, 1944, 1946-1948; B.S.H. – 1943/1944 şi 1946-1947; volumul Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea, Bucureşti, 1947, 622 p.
[136] A.I.I.N. – Cluj – Fazele istorice în evoluţiunea constituţională a Transilvaniei; O lege votată în Dieta transilvană din Cluj (1942/1943), Sfârşitul suzeranităţii otomane şi începutul regimului habsburgic în Transilvania (1942/1943), Doi precursori ai lui Horia în audienţa la Curtea Împărătească din Viena (1947), Ioan Bogdan în lumina unor fragmente din corespondenţa sa (1946), Problema transilvană în timpul lui Cuza şi Carol I (1947) – în A.A.R.şi B.S.H., 1943-1944; vol. V din seria de “Studii istorice”, Sibiu-Cluj, 1945-1946, 511 p. Era preşedintele secţiei istorice a ASTREI.
[137] Adunarea de la Alba Iulia şi Problemele critice ale istoriei vechi a Romanilor: romanitatea balcanică în Evul Mediu – B.S.H., 1944; La politique religieuse des Habsbourg et les interventions russes au XVIII-e siècle şi La patrie primitive des Roumains et ses frontieres historiques în “Balcania”, VII, 1944, Andre Saguna et Joseph Rajacic – “Balcania”, VI, 1943.
[138] Săbii brâncoveneşti. O punere la punct – A.A.R, 1946; Jean C. Bratianu à Paris – B.S.H., 1943; Nicolae Iorga în lumina străinătăţii – “Balcania”, VIII, 2 1944. A fost director al Şcolii Române de la Paris (1941-1948) şi membru corespondent al Academiei.
[139] Istoria diplomaţiei – curs ASE, 1946, 196 p. dactilografiate şi Istoria diplomatică 1866-1914. Note, Bucureşti, 1947, 264 p. litografiate.
[140] Le grand camp roumain situe pres de la commune de Băneasa (dep. de Teleorman) şi Antiquites inedites d’Oltenie – în “Dacia” nr. IX-X (1941-1944) şi XI-XII (1945-1947). Aceeaşi evoluţie a avut-o şi Scarlat Lambrino – directorul Şcolii Române din Roma (1941-1947) şi autorul vol. Săpăturile de la Histria, – 1946.
[141] Studii şi articole de istoria artei în “Analecta”, 1943-1947 (despre iconostas, broderii şi ţesături liturgice, altare, expoziţia de artă italiană veche, biserica din Lujeni, Arthur G. Verona, icoana Sf. Nicolae de la Vad); “Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice”, 1943-1944 (despre Biserica Doamnei din Bucureşti şi Biserica din Bălineşti) şi R.I.R. (despre restaurarea monumentelor, Sava Popovici, Mănăstirea Snagov, Tatarescu şi Cuza, pictorul Paul Baudry, Biserica din Buciuleşti 1945-1946). A fost director al Institutului de Istoria Artei din Bucureşti (Universitate).
[142] A publicat în “Balcania”, VII, 2 – 1944 – Une découverte d’orfévrerie anciènne dans l’antique Callatis, în R.I.R. 1946 – Împăratul Traian şi Marea Neagră; în B.S.H., 1947 şi A.A.R , 1948 – Nouăle cercetări şi săpături arheologice din România. Era membru corespondent al Academiei şi decan al Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti (până în 1946).
[143] Director fondator al Institutului de Studii şi Cercetări Balcanice (1938-1947), ministru al învăţământului (1944-1945), a girat revista “Balcania”, unde a şi publicat majoritatea lucrărilor sale: - Date nouă despre viaţa şi opera lui Dionisie Fotino (1944, nr. VII, 2); la participation de l’ecrivain allbanais Vechilharadji à la revolution et le probleme des études comparées (1943,nr. VI). Împreună cu M. Regleanu pregătea vol. Documentele redeşteptării macedo-române.
[144] A realizat o masivă culegere de documente în 4 volume totalizând peste 1650 p.: Din vremea renaşterii naţionale a Ţării Româneşti. Boierii Goleşti, Bucureşti 1939, devenind în 1942 laureat al Academiei cu marele premiu de istorie. Era profesor universitar la Facultatea de Drept.
[145] A publicat în R.I.R. – Domnitorul Moldovei, 1944; Un document inedit din timpurile lui Ştefan cel Mare 1946; Petru Rareş în literatura rusă veche, 1946;în “Balcania” – Informations sur l’histoire de la Valachie au XV e siècle dans une oeuvre hagiographique bulgare 1944; precum şi un volum despre Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1947, 343 p. Anterior, se încheia (postum) şi publicarea lucrării lui N. Cartojan (m. decembrie 1944): Istoria literaturii române vechi, 3 vol., 1940-1945, 272 p. Era membru al Academiei din 1918.
[146] Viaţa şi opera economistului Dionisie Pop Marţian. 1829-1865, 2 vol., Bucureşti, 1943-1944, 1061 p. + 7 pl.; Ion Strat. Economist, financiar, diplomat. 1836-1879, 2 vol., Bucureşti, 1946, 835 p. + XX pl.; o serie de articole în R.F.R. (1944) şi A.E.S (1944-1946) despre finanţe, bănci, economie în Principatele Române în vremea lui Cuza şi Carol I. Ultima sa manifestare ştiinţifică înainte de arestare a fost comunicarea din şedinţa festivă a Academiei (decembrie 1947) – Economistul A.D. Xenopol. O sută de ani de la naşterea sa 1847-1920, 41 p. (rămasă în mss.). Era academician din 1936, iar în 1944 a fost rector al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale Bucureşti.
[147] B.S.H.R. şi A.A.R., 1943-1947/1948, unde se găsesc foarte multe şi diversificate studii despre clasele boiereşti din Moldova, Mihai Viteazul şi acţiunile sale în Ardeal, Moldova şi Pocuţia, românii sud-dunăreni, relaţiile bisericeşti cu Ohrida, relaţiile româno-sârbe în sec. XIX, istoria Severinului şi Banatului Timişoarei, bibliotecile publice, manuscrisele orientale ale B.A.R., cronica Androneştilor, cultul lipovenesc, un tratat de topometrie din sec. XVIII, epidemiile de ciumă şi holeră şi cordonul carantinal la Dunăre, bazele romano-bizantine ale vieţii noastre politice, introducerea limbii slave în Biserica românească, documente turceşti din colecţiile Academiei, aşezarea bulgarilor şi găgăuzilor în Basarabia.
[148] B.S.H.R şi A.A.R., 1940-1944. I. Nistor era academician din 1911.
[149] A. Zub, Istoriografia română a anului 1946, în “Analele Sighet”, 1996, 3, p. 193-194.
[150] M. Niţescu, op.cit., p. 60.
[151] Ibidem.
[152] A. Zub, Istoriografia, p. 192-194.
[153] Ibidem, p. 202.
[154] Născută la Leningrad în 1904, a obţinut titlul de doctor în istorie în 1947 cu o teză despre Imunităţile din Principatele Române în sec. XIV-XV, 107 p. A fost bibliotecară la Fundaţia Universitară “N. Iorga” (1930-1937) şi la Institutul de istorie universală “N. Iorga” (1943-1947). Pentru oportunismul său a fost răsplătită cu titlul de conferenţiar şi postul de cercetător ştiinţific principal (din 1948/1949). Vezi Enciclopedia istoriografiei româneşti, Bucureşti, 1978.
[155] Considerată de Pr. V. Laurent ca fiind printre primele zece reviste istorice postbelice din lume – vezi Ş. Papacostea, Gh. I. Brătianu (Evocare), în R.I., 1991, nr. 1-2, p. 105-107; A.N.I.C., fond M.C.N.C., Dir. Înv. Sup., dosar 4360/1945, f. 9-10.
[156] Jos masca domnule hitlerist Gheorghe Brătianu! Şi trage consecinţele, în “Scânteia”, nr. 3, 23 septembrie 1944, apud Ş. Rădulescu-Zoner, Instalarea guvernului Groza, în R.I., 1993, nr. 7-8, p. 669. Atacurile au continuat, înteţindu-se, până în 1948. M. Neamţu semna articolul Problema epuraţiei în învăţământul superior în “Contemporanul”, nr. 34/16 mai 1947, p. 6 în care-l acuza pe acelaşi Gh. Brătianu că a fost prietenul lui Codreanu, Hitler şi Antonescu, că a fost fondatorul “Asociaţiei româno-germane” şi a fost decorat cu “Crucea de fier” clasa a III a şi a II a.
[157] M. Niţescu, op.cit., p. 61-62.
[158] Ibidem; M.Of., 2-4.X.1947 şi 16.X.1947.
[159] Ibidem.
[160] Ibidem.
[161] Ibidem.
[162] Ibidem.
[163] Ibidem.
[164] Ibidem.
[165] Ovidiu Bozgan, Din istoricul Facultăţii de Istorie…, p. 93-103.
[166] M. Niţescu, op.cit., p. 61-62: “Analele Academiei R.P.R.”, 1948/1949.
[167] M.Of., partea I B nr. 186/13 august 1948.
[168] Vezi A.N.I.C., fond M.C.N.C., Dir. Înv. Sup., dosar 4497/1945, f. 1; fond Min. Înv., dosar 681/1946.
[169] A.N.I.C., fond Min. Înv., dosar 683/1946, f. 4-6, 21-26.
[170] Şt.S. Gorovei, P.P. Panaitescu – coordonate ale unei evoluţii, în A.I.I.A.A.D.X., 1982; A.I.I.N.I., fond Institutul de Istorie şi Filozofie al Academiei R.P.R., decembrie 1948 – iulie 1951, dosar State de plată.
[171] A.N.I.C., fond M.C.N.C. Dir. Înv. Sup., dosar 4497/1945, p. 216-218.
[172] A.I.I.N.I., fond Institutul de Istorie şi Filozofie al Academiei R.P.R., dosar State de plată; Idem, fond Procese verbale (1948-1949), 2 volume.
[173] M.Of., nr. 239/16.X.1947.
[174] Enciclopedia istoriografiei româneşti; M.Of. (partea I-a), nr. 161, p. 5888-5889. A. Oţetea ajunsese în 1948 unul din cei mai influenţi istorici români, ocupând multe posturi ştiinţifice şi politice de prim-plan. A. Oţetea va suferi însă curând marginalizarea datorită manualelor sale de clasa a II-a, a V-a şi a VI-a. Un adevărat scandal s-a declanşat la Râmnicul Sărat în Gimnaziul Teoretic de fete, unde inspectorul Zuckermann şi profesoara Maria Popescu au descoperit un manual de clasa a VII-a nerevizuit. Un capitol era socotit chiar denigrator la adresa regimului şi plin de calomnii la adresa U.R.S.S. (conţinea pasajul Teroarea comunistă şi alte pasaje necorespunzătoare despre războiul din Finlanda şi Polonia – vezi A.N.I.C., fond M.E.N., Dir. Înv. Sup., dosar 588/1946, f. 45-50.
[175] Ministrul agriculturii şi domeniilor până la 6 martie 1945; a fost, alături de G. Zane, în Comisia pentru Studiul Reformei Agrare, pe care a prezidat-o. Era şi un avocat renumit, fiind solicitat de Maniu să-l apere în proceul ce i s-a intentat după Tămădău. A candidat în alegerile din norimebrie 1946 – vezi I. Scurtu, Istoria P.N.Ţ. ediţia a II-a, Bucureşti, 1994. După dizolvarea P.N.Ţ. M.Of., 30 iulie 1947) şi procesul liderilor săi (octombrie – noiembrie 1947) s-a dezlănţuit teroarea asupra membrilor săi, mai ales a celorlalţi lideri, neimplicaţi în afacerea Tămădău – Vlad Georgescu, Politică şi istorie, p. 11.
[176] C.C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în penitenciarul din Sighet (7 mai 1950 – 5 iulie 1955), Bucureşti, 1994.
[177] A publicat în R.I.R. (1944 – 1946) despre relaţiile româno-maghiare, diplome inedite din Maramureş, acţiunea catolică în Orient şi Ungaria. A realizat recenzii numeroase, atât ale unor lucrări maghiare (ale lui Deak Imre, Miko Imre, Veress Endre), cât şi ale unora scrise de germani (Eugen Horvath, Klima Helmut, Rolf Kutschera). Există multe recenzii dedicate şi istoricilor români: C. Bodea, Moise Nicoară; Ion Naghiu, Catechismele catolice româneşti sec. XVII-XVIII; Şt. Pascu, Despre Horia; Ion Stanciu, Istoricul Liceului “Gh. Lazăr” Sibiu; S. Dragomir, Revoluţia paşoptistă ardeleană; I. Moga, Voievodatul Transilvaniei; Vl. Ghidionescu, Învăţământul românesc din Ardeal; D. Prodan, Teoria imigraţiei românilor din Principate în Ardeal în sec. XVIII; D. Popovici, Literatura română în epoca Luminilor. Cea mai importantă, însă, este cea dedicată lucrării Ştiinţa istorică română în ultimii 25 de ani de A. Boldur. Concluzia lui Z. Pâclişanu, este că A. Boldur aduce acuzaţii false şi deci nedrepte pentru istoricii români şi că totul putea fi spus “cu excepţia cauzelor, în câteva rânduri, simplu, nu cu atâta aspect de erudiţie care poate impresiona numai pe naivi”. El mai considera că Boldur face confuzie între istorie şi diferite concepţii de filozofie a istoriei şi că “istoriografia română a realizat progrese remarcabile, despre care se va vorbi odată cu respect şi mândrie”.
[178] Nuţu Roşca, Închisoarea miniştrilor, în vol. Închisoarea din Sighet acuză, Baia Mare, 1991, p. 9-10.
[179] Doar lucrări în manuscris, poate, să fi lăsat.
[180] M. Berza a fost transferat în 1950 de la Şcoala de Arhivistică la Facultatea de Istorie Bucureşti (1950-1974) – predând cronologie şi genealogie, iar D.M. Pippidi de la catedra de literatură şi cultură greacă (1937-1948) la cea de istorie universală veche (1948) a amintitei facultăţi – vezi Enciclopedia Istoriografiei Române şi Ov. Bozgan, Din istoricul Fac. de Ist…., p. 99-101.
[181] Românii din Transilvania şi unirea cu biserica Romei în SMIM, t. 3, 1959, p. 329-339 şi Ibidem în B.O.R., 1962, nr. 9-10, p. 863-937 (există şi broşură separată).
[182] Eliminat în 1948 de la catedră, va reveni în 1963. Din 1956 până în 1963 a lucrat ca cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie al Academiei R.P.R. A devenit membru al Academiei R.S.R. în 1974, la Academia de Ştiinţe sociale şi politice fiind din 1970 (de la început). A primit premii: “Bălcescu” (Academia R.P.R. 1966), al Ministerului Învăţământului (1969). A fost onorat cu titlul de om de ştiinţă emerit (1971). A fost deseori raportor la manifestări internaţionale, a făcut multe vizite de studii în Occident. A rescris/reeditat parţial sinteza sa de Istoria Românilor, 2 vol., (1974 şi 1977), realizând şi un compendiu (în colaborare cu fiul său, Dinu) intitulat Istoria Românilor. Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Bucureşti, 1971, în care prezintă elogios şi dezvoltat era comunistă şi “epoca de aur” în special. De acelaşi păcat suferă volumul fiului său, Dinu C. Giurescu, Istoria ilustrată a românilor, Bucureşti, 1981. Feluritele traduceri ale sintezei, realizate tot în România ceauşistă, dovedesc caracterul oficial şi propagandistic al masivului volum.
[183] A.N.I.C., fond Min. Înv., dos. 676/1946, f. 56.
[184] Enciclopedia istoriografiei române şi Sudösteuropa – Bibliographie, Band I (1945-1959), herausgegeben von Fritz Valjavec; I, Teil: Slovakei, Rumanien, Bulgarien, München, 1956.
[185] Ibidem.
[186] Ibidem.
[187] Ibidem; Al. Zub, Despre discursul istoric în România, sub dictatură în “Viaţa Românească”, nr. 2/1994, p. 1-5. .
[188] A. Zub (coord.), Victor Slăvescu (1891-1977), Bucureşti, 1993 (îndeosebi A. Zub, O ipostază istoriografică: Victor Slăvescu, p. 51-57; L. Năstasă, Tabel cronologic, p. 9-10 şi Idem, Bibliografie, p. 11-33).
[189] La Mer Noire. Des origines ~a la conquette ottomane, München, 1969, 394 p. (cu o prefaţă de V. Laurent). Manuscrisul a fost scris în limba franceză. Traducerea românească de Mihaela Spinei în 1988 la editura Meridiane.
[190] Lucrarea a fost publicată la Evry, Compagnie française d’impression, 1976, în forma pregătită de autor pentru Academia Română (prefaţă – E. de Dampierre – Paris, 1975). Pe lângă acesta şi cele trei studii din A.A.R.M.S.I. au mai fost editate în exil alte trei: Les assemblées d’états en Europe orientale au Moyen Age et l’influence du regime politique byzantin, în Actes du sixième congres international d’états byzantines [Paris, 1948], I (1950), p. 35-56; Aux origines des assemblées d’états: a) l’exemple de l’Orient latin; b) au dela du regime feodal în R.E.R. 1977; Les assemblées d’états et les Roumains en Transylvanie în R.E.R., t. XIII/XIV-XV, 1974 şi 1975, p. 9-63 şi p. 113-143. Un alt studiu pe aceeaşi temă s-a pierdut; Sfatul domnesc şi adunarea stărilor. IV. Adunările de stări în ţările de Răsărit dunărene – vezi ediţia tipărită în România, Bucureşti, 1995, cuvânt înainte al editorului francez, p. 7.
[191] Din această cercetare s-au realizat un curs universitar şi o carte, “rămasă încă în cea mai mare parte inedită” (Ş. Papacostea, Cuvânt Înainte la ediţia din 1995, p. 5).
[192] Planul detaliat şi proiectul vol. I au fost publice în 1937. Lucrarea intitulată Histoire de l’Europe au Moyen Âge (293-1566) ar fi fost structurată astfel: vol. I. Sfârşitul lumii antice şi hegemonia Orientului (293-641); vol. II. Orient şi Occident, creştinătate şi islam (641-1095); vol. III. Formarea lumii moderne şi lupta statelor creştine împotriva Orientului turc şi mongol (1095-1566). Gh. Brătianu miza pe colaborări interne (D.M. Pippidi, M. Merza) şi externe (V. Grumel, A. Momigliano, Ch. Verlinden, H. Gregoire, R. Grousset, A.B. Duff etc.). Contramandarea celui de-al VI-lea Congres de studii bizantine de la Alger (1939) a dus la amânarea iniţiativei româneşti de scriere a unei sinteze de istorie europeană. Vitregiile războiului şi ale războiului rece au făcut ca totul să rămână un proiect îndrăzneţ. Vezi L. Boia, Evoluţia istoriografiei române, Bucureşti, 1976; R.I. 1993, nr. 1-2; V. Spinei (coord.), Confluenţe istoriografice româneşti şi europene. 90 de ani de la naşterea istoricului Gh. Brătianu, Iaşi, 1988.
[193] M. Niţescu, op.cit., p. 379-380.
[194] Despre limită, Bucureşti, 1994, p. 45-52.
[195] M. Niţescu, op.cit., p. 395.
[196] G. Liiceanu, op.cit., p. 89.
