Gheorghe Ursu - radiografia unui caz
emblematic şi simptomatic
Cazul Gheorghe Ursu este unul emblematic din mai multe puncte de vedere.
Mai întîi, el arată care era soarta ce îl aştepta pe intelectualul care în « epoca de aur » ar fi încercat să conteste sau să critice sub orice formă, prin scrisori adresate postului de radio Europa liberă sau chiar şi într-un jurnal intim, organizarea şi funcţionarea societăţii comuniste ori conducerea de partid şi de stat.
În urma unui denunţ al colegei sale de serviciu - Pârguţa Croitoru - de la Institutul de Cercetări, Proiectări, Sistematizare a Localităţilor şi Gospodărire Comunală din Bucureşti, în decembrie 1984, inginerul Gh.Ursu este anchetat de Securitate în stare de libertate între ianuarie şi mai 1985, este percheziţionat la serviciu şi la domiciliu, avertizat şi sancţionat pe linie administrativă şi politică. Dar teroarea nu se opreşte aici, Ursu fiind în mod insistent presat să toarne, securiştii dorind probabil să-şi demonstreze « patriotismul » şi « iubirea neţărmurită faţă de cel mai iubit fiu al poporului ».
Arestarea lui Ursu se produce abia la 21 septembrie 1985, după ce anchetatorii securişti, în frunte cu mr. Marin Pârvulescu, se lovesc de refuzul lui Ursu de a da declaraţii despre prietenii şi cunoştinţele sale (din rândul scriitorilor, mai ales). Sub pretextul unei infracţiuni de drept comun: « deţinere ilegală de valută » şi « operaţiuni cu mijloace de plată străine » (i se găsiseră la o percheziţie domiciliară câteva sume infime: 5$, 10DM, 40DK , 40 DDRM, 1 shekel, 3000 lire ital.) este arestat şi închis la Direcţia Cercetări Penale din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei din Calea Rahovei (arestul Direcţiei Cercetări Penale a Securităţii fiind lipit de cel al Miliţiei), unde este anchetat şi torturat atît de miliţieni (mr. Florea Popescu, lt.col. Mihail Creangă, lt.col. Stănică Tudor) cît şi de securişti (mr. Marin Pârvulescu, col. Gheorghe Vasile), precum şi de informatori şi colaboratori ai acestora aleşi dintre deţinuţii de drept comun, răsplătiţi cu pachete, bani şi reducere de pedeapsă (Radu Gheorghe, Marian Clită).
Toţi aceşti torţionari, în complicitate cu restul personalului de pază al arestului şi cu personalul medical din Calea Rahovei şi, în parte din Spitalul Penitenciar Jilava, sunt responsabilii morţii violente, la 17 noiembrie 1985, a lui Gheorghe Ursu, cauzată de peritonita generalizată, rezultată în urma spargerii intestinului subţire prin bătăile sălbatice şi repetate la care era supus atît în arest cît şi la anchete.
Este semnificativă şi muşamalizarea crimei, prin procedee la fel de tipice epocii, ca şi cele privind arestarea şi anchetarea. Familia este minţită, izolată, ameninţată, supravegheată, iar ancheta internă din cadrul arestului Miliţiei (şi Securităţii) din Calea Rahovei şi cea a Procuraturii militare, ambele obligatorii conform legii în astfel de împrejurări, sunt înlocuite cu un simulacru de anchetă, condusă de procurorul civil din Procuratura Bucureşti – Vasile Manea Drăgulin (ajuns, deloc întîmplător, procuror general între 1992 şi 1996). Mai mulţi procurori celebri au fost implicaţi în desfăşurarea acestui caz: Alexandru Ţuculeanu (azi în Colegiul Superior al Magistraturii, după eroica sa prestanţă din cazul Armaghedon-Mugur Ciuvică) a fost cel care, la ordinul Securităţii, a prelungit nemotivat arestarea preventivă a lui Gh. Ursu, iar Ilie Picioruş (azi tot în Colegiul Superior al Magistraturii şi tot după eroice prestanţe în cazurile Armaghedon, Lele, Panait) s-a dovedit atît de obedient încît a dispus trimiterea în judecată în stare de arest a lui Gh. Ursu în decembrie 1985, după ce acesta murise (dosar penal nr. 10639/ 1985 Judecătoria sectorului 6 Bucureşti), frizînd grotescul. Alt procuror, militar de această dată şi implicat în muşamalizarea anchetei de după 1990, timp de peste zece ani, inclusiv în prezent, este generalul Samoilă Joarză, actualul şef al secţiei Parchetelor militare din Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cel care a dat « NUP-uri » (neînceperea urmăririi penale) pe bandă rulantă pentru toţi ofiţerii implicaţi în cazul Ursu.
Alături de magistraţii amintiţi, trebuie spus că şi securiştii de ieri şi de azi (intitulaţi pompos ofiţeri de informaţii) au continuat să dezinformeze şi să manipuleze, încercînd, şi parţial reuşind, blocarea dosarului. Printre ei se numără Vasile Hodiş, fostul locotenent major implicat direct în cazul Ursu, care pînă în 1999 a fost colonel în SRI; colonelul Gheorghe Cotoman, adjunctul colonelului Gheorghe Vasile, şeful Direcţiei Cercetări Penale a Securităţii în anii ’80, care i-a şi succedat acestuia la conducerea direcţiei (redenumită Diviziunea Juridică) în anii ’90; generalul de brigadă în rezervă Eugen Grigorescu, adjunctul şefului Unităţii Speciale “S” a Securităţii în anii ’80 (devenită UM 05135 Bucureşti MapN –1990 şi apoi UM 0289 Bucureşti SRI în anii ’90), cel care a preluat jurnalul lui Gh. Ursu de la Securitate abia în 1987 şi din nou la 6 iunie 1990 sub semnătură, iar apoi l-a distrus sau l-a făcut de negăsit, faptă pentru care este judecat în prezent; Dorin Mihăiasa, fost ofiţer inferior la Direcţia Cercetări Penale din Miliţie în anii ’80, devenit locţiitor şef şi apoi şef al Direcţiei Cercetări Penale din Inspectoratul General al Poliţiei între 1991-1993, colonel din 1994, funcţionar superior MI în 1999, comisar şef IGP şi şeful Direcţiei de Cazier judiciar şi Evidenţă operativă în 2003; generalul Marius Brăteanu, secretar general al SRI (Securitatea de azi), care « a aburit » societatea civilă atît în regimul Constantinescu, cît şi în regimurile Iliescu.
Bineînţeles că nu trebuie uitaţi cei doi colonei de miliţie Mihail Creangă şi Stănică Tudor, condamnaţi la închisoare în 2003, după îndelungi tergiversări ale justiţiei româneşti, cei care cu mare greutate s-au predat autorităţilor (ce s-au dovedit neputincioase în privinţa prinderii lor) după ce instanţa supremă a dat sentinţa definitivă, dar fără să omită să arunce o ultimă diversiune presei, murdărind memoria victimei lor – Gh. Ursu – cu acuza nedovedită de colaboraţionism cu Securitatea.
Cercetarea de faţă, realizată pe baza studierii dosarelor judiciare despre Gheorghe Ursu, dovedeşte şi faptul că Securitatea în totalitatea ei a făcut poliţie politică, această instituţie fiind creată şi organizată exclusiv în acest scop: menţinerea la putere a nomenclaturii şi distrugerea oricăror potenţiali inamici ai statului comunist.
De asemenea, aceeaşi activitate de poliţie politică o aveau, prin fişa postului, toţi militarii, miliţienii, magistraţii şi activiştii de partid de orice rang. Cu atît mai mult demnitarii, ca miniştrii de interne şi de externe din acea vreme: Gheorghe Homoştean şi Ştefan Andrei, care au minţit chiar şi autorităţile americane, desigur, sub pretextul interesului naţional şi al siguranţei naţionale, atît de des invocate de omologii lor de azi, asigurîndu-i că Gheorghe Ursu nu este un deţinut politic, ci un simplu infractor de drept comun. Ca să nu mai vorbim de şefii Securităţii (generalii Iulian Vlad, Emil Macri, Gheorghe Vasile şi Gianu Bucurescu), Miliţiei şi Procuraturii sau de membrii Biroului Politic şi ai Comitetului Central al Partidului Comunist Român, partidul unic, care se identifica cu statul şi era, prin chiar legea de înfiinţare a Securităţii, comanditarul acesteia (după modelul sovietic din care s-a născut: PCUS comanda KGB).
Nu în ultimul rînd trebuie să arăt şi faptul că CNSAS nu are absolut nici un merit în realizarea acestei cercetări ori în succesul demersurilor judiciare ale familiei lui Gheorghe Ursu (mai ales ale fiului acestuia, Andrei Ursu) sau în legătură cu vreuna din acţiunile desfăşurate de Fundaţia Gheorghe Ursu, ci dimpotrivă s-a dovedit total insensibil şi inapt să-şi aducă vreo minimă contribuţie la elucidarea acestui tragic şi reprezentativ caz de poliţie politică, respectiv de protest anticeauşist, eşuînd lamentabil chiar înainte de a demara vreo cercetare în privinţa dosarelor de securitate ale lui Gheorghe Ursu. De altfel, mi se pare evident şi simptomatic, totodată, că CNSAS este o instituţie paravan a Securităţii, care acoperă şi spală Securitatea, şi că întreg Colegiul CNSAS s-a dovedit un apendice al conducerii SRI, falsul conflict dintre tabăra intelighenţilor « răsculativi » (rămaşi blocaţi în propriile dileme existenţiale şi mărginiţi la proteste publice de operetă) şi cea a trepăduşilor sicofanţi ai actualului regim, ascunzînd, de fapt, conflicte şi ambiţii personale, dar şi incompetenţe crase şi mari laşităţi. Deci, dragi cititori, vă sfătuiesc sincer să nu vă încredeţi în CNSAS şi nici în justiţia românească pentru că iată, după 14 ani, au fost condamnaţi, cu chiu cu vai, doar trei vinovaţi în cazul Gh. Ursu: informatorul Marian Clită şi coloneii miliţieni Mihail Creangă şi Stănică Tudor şi nici măcar aceştia nu şi-au primit cu adevărat pedeapsa meritată. Dar cum ar putea fi altfel, cînd România nu şi-a repudiat absolut deloc trecutul (recent) comunist/securist ?!
Bucureşti, 20 ianuarie 2004
GABRIEL CATALAN
P.S. Au trecut mai mult de 2 ani de cand am scris acest text si nimic semnificativ nu s-a schimbat cu toată tevatura propagandistică de la începutul anului 2005 legată de aşa-zisa predare a dosarelor Securităţii la CNSAS (de fapt mutarea parţială a celor mai puţin interesante, după o serioasă selectare şi cosmetizare a lor, dar fără evidenţele minime necesare: cartoteci, fişe pe support de hârtie sau electronic, casete audio şi video, benzi magnetice, fotografii, microfilme etc., în alt sediu aflat tot sub controlul Securităţii, însă la Popeşti-Leordeni, sediul nou al Arhivei CNSAS) şi în pofida spectacolului mediatic ieftin din martie-aprilie 2006 cu privire la alegerea conducerii Colegiului CNSAS, prilej de încheiere a unui pact secret al tăcerii şi cârdăşiei comune între partidele politice româneşti şi în principal între PD şi PNL referitor la tainele celor mai sensibile dosare.
Prevăd că nici noul Colegiu al CNSAS ales în martie 2006 nu va face nimic concret şi important în sensul deconspirării Securităţii în ansamblul ei, cu toate că legea a fost modificată de curând în sensul celor scrise de mine, incluzând şi alte categorii de organe represive şi de persoane fizice care au încălcat drepturile omului şi ale cetăţeanului, colaborând cu organele comuniste represive sau lucrând direct în acestea ca angajaţi.
Cei doi torţionari condamnaţi, Stănică şi Creangă (se pare, bolnavi de cancer) au încercat să scape din detenţie pe motive medicale, dar până la urmă instanţa le-a refuzat eliberarea înainte de termen; în schimb averile şi le-au pus la adăpost înainte de condamnare, trecându-le pe numele rudelor, astfel încât n-au pierdut practic nimic, neplătindu-şi datoriile privind daunele morale stabilite de judecătorii instanţei supreme, iar viaţa din închisoare nu le este prea grea din moment ce locuiesc la vechea lor reşedinţă de serviciu din Calea Rahovei, beneficiind de condiţii aproape luxoase (vizite, mâncare specială, pachete, vorbitor, televizor, presă scrisă, timp liber, convorbiri telefonice la discreţie) în raport cu alţi deţinuţi şi mai ales comparativ cu regimul suportat acolo de victimele lor în anii ceauşismului, ba chiar de ieşiri temporare repetate în oraş sub diverse pretexte, îndeosebi medicale şi judiciare.
Între timp, a fost condamnat cu deja cunoscuta blândeţe a instanţelor româneşti care se pronunţă în asemenea cazuri « sensibile » şi generalul de brigadă în rezervă Eugen Grigorescu, securistul fiind găsit vinovat doar pentru neglijenţă în serviciu în privinţa jurnalului lui Gh. Ursu, dispărut fără urmă de la Securitate în timpul în care el era şeful unităţii SRI care deţinea în custodie acest jurnal ce ar fi putut fi cheia descifrării multor mistere ale cazului în speţă şi poate chiar ale « epocii de aur » în general.
În ultimul rînd, dar nu în cele din urmă, opţiunea preşedintelui Traian Băsescu, care în mod evident a colaborat cu Securitatea, de a menaja şi chiar încuraja serviciile secrete moştenitoare ale Securităţii şi de a refuza cu încăpăţânare absurdă condamnarea regimului criminal comunist, îmi confirmă în mod nefericit afirmaţiile din finalul textului de mai sus de acum 2 ani şi 2 luni, ceea ce demonstrează cert că România nu s-a schimbat esenţial în bine nici după alegerile din finalul anului 2004 şi că nu dă semne că se va schimba politic prea curând (un indiciu sigur este şi tratamentul pe care-l suferă aşa-zisa lege a lustraţiei în Parlamentul României, amânată, contorsionată, cenzurată, redusă la o inutilitate legislativă cu scopul de a fi în final respinsă în plenul legislativului sau adoptată într-o formă lipsită de logică şi eficienţă aplicativă).
Tare mă tem că nu-mi va fi infirmată nici această din urmă prognoză în următorii 3-5 ani.
emblematic şi simptomatic
Cazul Gheorghe Ursu este unul emblematic din mai multe puncte de vedere.
Mai întîi, el arată care era soarta ce îl aştepta pe intelectualul care în « epoca de aur » ar fi încercat să conteste sau să critice sub orice formă, prin scrisori adresate postului de radio Europa liberă sau chiar şi într-un jurnal intim, organizarea şi funcţionarea societăţii comuniste ori conducerea de partid şi de stat.
În urma unui denunţ al colegei sale de serviciu - Pârguţa Croitoru - de la Institutul de Cercetări, Proiectări, Sistematizare a Localităţilor şi Gospodărire Comunală din Bucureşti, în decembrie 1984, inginerul Gh.Ursu este anchetat de Securitate în stare de libertate între ianuarie şi mai 1985, este percheziţionat la serviciu şi la domiciliu, avertizat şi sancţionat pe linie administrativă şi politică. Dar teroarea nu se opreşte aici, Ursu fiind în mod insistent presat să toarne, securiştii dorind probabil să-şi demonstreze « patriotismul » şi « iubirea neţărmurită faţă de cel mai iubit fiu al poporului ».
Arestarea lui Ursu se produce abia la 21 septembrie 1985, după ce anchetatorii securişti, în frunte cu mr. Marin Pârvulescu, se lovesc de refuzul lui Ursu de a da declaraţii despre prietenii şi cunoştinţele sale (din rândul scriitorilor, mai ales). Sub pretextul unei infracţiuni de drept comun: « deţinere ilegală de valută » şi « operaţiuni cu mijloace de plată străine » (i se găsiseră la o percheziţie domiciliară câteva sume infime: 5$, 10DM, 40DK , 40 DDRM, 1 shekel, 3000 lire ital.) este arestat şi închis la Direcţia Cercetări Penale din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei din Calea Rahovei (arestul Direcţiei Cercetări Penale a Securităţii fiind lipit de cel al Miliţiei), unde este anchetat şi torturat atît de miliţieni (mr. Florea Popescu, lt.col. Mihail Creangă, lt.col. Stănică Tudor) cît şi de securişti (mr. Marin Pârvulescu, col. Gheorghe Vasile), precum şi de informatori şi colaboratori ai acestora aleşi dintre deţinuţii de drept comun, răsplătiţi cu pachete, bani şi reducere de pedeapsă (Radu Gheorghe, Marian Clită).
Toţi aceşti torţionari, în complicitate cu restul personalului de pază al arestului şi cu personalul medical din Calea Rahovei şi, în parte din Spitalul Penitenciar Jilava, sunt responsabilii morţii violente, la 17 noiembrie 1985, a lui Gheorghe Ursu, cauzată de peritonita generalizată, rezultată în urma spargerii intestinului subţire prin bătăile sălbatice şi repetate la care era supus atît în arest cît şi la anchete.
Este semnificativă şi muşamalizarea crimei, prin procedee la fel de tipice epocii, ca şi cele privind arestarea şi anchetarea. Familia este minţită, izolată, ameninţată, supravegheată, iar ancheta internă din cadrul arestului Miliţiei (şi Securităţii) din Calea Rahovei şi cea a Procuraturii militare, ambele obligatorii conform legii în astfel de împrejurări, sunt înlocuite cu un simulacru de anchetă, condusă de procurorul civil din Procuratura Bucureşti – Vasile Manea Drăgulin (ajuns, deloc întîmplător, procuror general între 1992 şi 1996). Mai mulţi procurori celebri au fost implicaţi în desfăşurarea acestui caz: Alexandru Ţuculeanu (azi în Colegiul Superior al Magistraturii, după eroica sa prestanţă din cazul Armaghedon-Mugur Ciuvică) a fost cel care, la ordinul Securităţii, a prelungit nemotivat arestarea preventivă a lui Gh. Ursu, iar Ilie Picioruş (azi tot în Colegiul Superior al Magistraturii şi tot după eroice prestanţe în cazurile Armaghedon, Lele, Panait) s-a dovedit atît de obedient încît a dispus trimiterea în judecată în stare de arest a lui Gh. Ursu în decembrie 1985, după ce acesta murise (dosar penal nr. 10639/ 1985 Judecătoria sectorului 6 Bucureşti), frizînd grotescul. Alt procuror, militar de această dată şi implicat în muşamalizarea anchetei de după 1990, timp de peste zece ani, inclusiv în prezent, este generalul Samoilă Joarză, actualul şef al secţiei Parchetelor militare din Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cel care a dat « NUP-uri » (neînceperea urmăririi penale) pe bandă rulantă pentru toţi ofiţerii implicaţi în cazul Ursu.
Alături de magistraţii amintiţi, trebuie spus că şi securiştii de ieri şi de azi (intitulaţi pompos ofiţeri de informaţii) au continuat să dezinformeze şi să manipuleze, încercînd, şi parţial reuşind, blocarea dosarului. Printre ei se numără Vasile Hodiş, fostul locotenent major implicat direct în cazul Ursu, care pînă în 1999 a fost colonel în SRI; colonelul Gheorghe Cotoman, adjunctul colonelului Gheorghe Vasile, şeful Direcţiei Cercetări Penale a Securităţii în anii ’80, care i-a şi succedat acestuia la conducerea direcţiei (redenumită Diviziunea Juridică) în anii ’90; generalul de brigadă în rezervă Eugen Grigorescu, adjunctul şefului Unităţii Speciale “S” a Securităţii în anii ’80 (devenită UM 05135 Bucureşti MapN –1990 şi apoi UM 0289 Bucureşti SRI în anii ’90), cel care a preluat jurnalul lui Gh. Ursu de la Securitate abia în 1987 şi din nou la 6 iunie 1990 sub semnătură, iar apoi l-a distrus sau l-a făcut de negăsit, faptă pentru care este judecat în prezent; Dorin Mihăiasa, fost ofiţer inferior la Direcţia Cercetări Penale din Miliţie în anii ’80, devenit locţiitor şef şi apoi şef al Direcţiei Cercetări Penale din Inspectoratul General al Poliţiei între 1991-1993, colonel din 1994, funcţionar superior MI în 1999, comisar şef IGP şi şeful Direcţiei de Cazier judiciar şi Evidenţă operativă în 2003; generalul Marius Brăteanu, secretar general al SRI (Securitatea de azi), care « a aburit » societatea civilă atît în regimul Constantinescu, cît şi în regimurile Iliescu.
Bineînţeles că nu trebuie uitaţi cei doi colonei de miliţie Mihail Creangă şi Stănică Tudor, condamnaţi la închisoare în 2003, după îndelungi tergiversări ale justiţiei româneşti, cei care cu mare greutate s-au predat autorităţilor (ce s-au dovedit neputincioase în privinţa prinderii lor) după ce instanţa supremă a dat sentinţa definitivă, dar fără să omită să arunce o ultimă diversiune presei, murdărind memoria victimei lor – Gh. Ursu – cu acuza nedovedită de colaboraţionism cu Securitatea.
Cercetarea de faţă, realizată pe baza studierii dosarelor judiciare despre Gheorghe Ursu, dovedeşte şi faptul că Securitatea în totalitatea ei a făcut poliţie politică, această instituţie fiind creată şi organizată exclusiv în acest scop: menţinerea la putere a nomenclaturii şi distrugerea oricăror potenţiali inamici ai statului comunist.
De asemenea, aceeaşi activitate de poliţie politică o aveau, prin fişa postului, toţi militarii, miliţienii, magistraţii şi activiştii de partid de orice rang. Cu atît mai mult demnitarii, ca miniştrii de interne şi de externe din acea vreme: Gheorghe Homoştean şi Ştefan Andrei, care au minţit chiar şi autorităţile americane, desigur, sub pretextul interesului naţional şi al siguranţei naţionale, atît de des invocate de omologii lor de azi, asigurîndu-i că Gheorghe Ursu nu este un deţinut politic, ci un simplu infractor de drept comun. Ca să nu mai vorbim de şefii Securităţii (generalii Iulian Vlad, Emil Macri, Gheorghe Vasile şi Gianu Bucurescu), Miliţiei şi Procuraturii sau de membrii Biroului Politic şi ai Comitetului Central al Partidului Comunist Român, partidul unic, care se identifica cu statul şi era, prin chiar legea de înfiinţare a Securităţii, comanditarul acesteia (după modelul sovietic din care s-a născut: PCUS comanda KGB).
Nu în ultimul rînd trebuie să arăt şi faptul că CNSAS nu are absolut nici un merit în realizarea acestei cercetări ori în succesul demersurilor judiciare ale familiei lui Gheorghe Ursu (mai ales ale fiului acestuia, Andrei Ursu) sau în legătură cu vreuna din acţiunile desfăşurate de Fundaţia Gheorghe Ursu, ci dimpotrivă s-a dovedit total insensibil şi inapt să-şi aducă vreo minimă contribuţie la elucidarea acestui tragic şi reprezentativ caz de poliţie politică, respectiv de protest anticeauşist, eşuînd lamentabil chiar înainte de a demara vreo cercetare în privinţa dosarelor de securitate ale lui Gheorghe Ursu. De altfel, mi se pare evident şi simptomatic, totodată, că CNSAS este o instituţie paravan a Securităţii, care acoperă şi spală Securitatea, şi că întreg Colegiul CNSAS s-a dovedit un apendice al conducerii SRI, falsul conflict dintre tabăra intelighenţilor « răsculativi » (rămaşi blocaţi în propriile dileme existenţiale şi mărginiţi la proteste publice de operetă) şi cea a trepăduşilor sicofanţi ai actualului regim, ascunzînd, de fapt, conflicte şi ambiţii personale, dar şi incompetenţe crase şi mari laşităţi. Deci, dragi cititori, vă sfătuiesc sincer să nu vă încredeţi în CNSAS şi nici în justiţia românească pentru că iată, după 14 ani, au fost condamnaţi, cu chiu cu vai, doar trei vinovaţi în cazul Gh. Ursu: informatorul Marian Clită şi coloneii miliţieni Mihail Creangă şi Stănică Tudor şi nici măcar aceştia nu şi-au primit cu adevărat pedeapsa meritată. Dar cum ar putea fi altfel, cînd România nu şi-a repudiat absolut deloc trecutul (recent) comunist/securist ?!
Bucureşti, 20 ianuarie 2004
GABRIEL CATALAN
P.S. Au trecut mai mult de 2 ani de cand am scris acest text si nimic semnificativ nu s-a schimbat cu toată tevatura propagandistică de la începutul anului 2005 legată de aşa-zisa predare a dosarelor Securităţii la CNSAS (de fapt mutarea parţială a celor mai puţin interesante, după o serioasă selectare şi cosmetizare a lor, dar fără evidenţele minime necesare: cartoteci, fişe pe support de hârtie sau electronic, casete audio şi video, benzi magnetice, fotografii, microfilme etc., în alt sediu aflat tot sub controlul Securităţii, însă la Popeşti-Leordeni, sediul nou al Arhivei CNSAS) şi în pofida spectacolului mediatic ieftin din martie-aprilie 2006 cu privire la alegerea conducerii Colegiului CNSAS, prilej de încheiere a unui pact secret al tăcerii şi cârdăşiei comune între partidele politice româneşti şi în principal între PD şi PNL referitor la tainele celor mai sensibile dosare.
Prevăd că nici noul Colegiu al CNSAS ales în martie 2006 nu va face nimic concret şi important în sensul deconspirării Securităţii în ansamblul ei, cu toate că legea a fost modificată de curând în sensul celor scrise de mine, incluzând şi alte categorii de organe represive şi de persoane fizice care au încălcat drepturile omului şi ale cetăţeanului, colaborând cu organele comuniste represive sau lucrând direct în acestea ca angajaţi.
Cei doi torţionari condamnaţi, Stănică şi Creangă (se pare, bolnavi de cancer) au încercat să scape din detenţie pe motive medicale, dar până la urmă instanţa le-a refuzat eliberarea înainte de termen; în schimb averile şi le-au pus la adăpost înainte de condamnare, trecându-le pe numele rudelor, astfel încât n-au pierdut practic nimic, neplătindu-şi datoriile privind daunele morale stabilite de judecătorii instanţei supreme, iar viaţa din închisoare nu le este prea grea din moment ce locuiesc la vechea lor reşedinţă de serviciu din Calea Rahovei, beneficiind de condiţii aproape luxoase (vizite, mâncare specială, pachete, vorbitor, televizor, presă scrisă, timp liber, convorbiri telefonice la discreţie) în raport cu alţi deţinuţi şi mai ales comparativ cu regimul suportat acolo de victimele lor în anii ceauşismului, ba chiar de ieşiri temporare repetate în oraş sub diverse pretexte, îndeosebi medicale şi judiciare.
Între timp, a fost condamnat cu deja cunoscuta blândeţe a instanţelor româneşti care se pronunţă în asemenea cazuri « sensibile » şi generalul de brigadă în rezervă Eugen Grigorescu, securistul fiind găsit vinovat doar pentru neglijenţă în serviciu în privinţa jurnalului lui Gh. Ursu, dispărut fără urmă de la Securitate în timpul în care el era şeful unităţii SRI care deţinea în custodie acest jurnal ce ar fi putut fi cheia descifrării multor mistere ale cazului în speţă şi poate chiar ale « epocii de aur » în general.
În ultimul rînd, dar nu în cele din urmă, opţiunea preşedintelui Traian Băsescu, care în mod evident a colaborat cu Securitatea, de a menaja şi chiar încuraja serviciile secrete moştenitoare ale Securităţii şi de a refuza cu încăpăţânare absurdă condamnarea regimului criminal comunist, îmi confirmă în mod nefericit afirmaţiile din finalul textului de mai sus de acum 2 ani şi 2 luni, ceea ce demonstrează cert că România nu s-a schimbat esenţial în bine nici după alegerile din finalul anului 2004 şi că nu dă semne că se va schimba politic prea curând (un indiciu sigur este şi tratamentul pe care-l suferă aşa-zisa lege a lustraţiei în Parlamentul României, amânată, contorsionată, cenzurată, redusă la o inutilitate legislativă cu scopul de a fi în final respinsă în plenul legislativului sau adoptată într-o formă lipsită de logică şi eficienţă aplicativă).
Tare mă tem că nu-mi va fi infirmată nici această din urmă prognoză în următorii 3-5 ani.
No comments:
Post a Comment