Elita clericală ortodoxă din România comunistă.
Studiu de caz: ierarhul Sebastian Rusan
GABRIEL CATALAN
Sunt bine cunoscute relaţiile de colaborare dintre puterea laică şi cea religioasă în istoria românească, în ţarãa noastră - la fel ca în toată lumea ortodoxă - existând o tradiţie seculară de supunere a ierarhiei ortodoxe faţă de puterea de stat şi chiar o confuzie, intenţionat cultivată, între stat şi biserică sau între naţional, etnic şi confesional.
Epoca comunistă, însă, a însemnat apogeul acestui tip de raporturi de sorginte bizantină, comuniştii români începând acţiunile de epurare a clerului, inclusiv a unor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române (BOR), încă de la preluarea puterii politice la 6 martie 1945.
De exemplu, au fost forţaţi să se retragă: mitropolitul Olteniei - Nifon Criveanu - la 20 aprilie 1945, mitropolitul Bucovinei - Tit Simedrea - la 30 iunie 1945, mitropolitul Moldovei - Irineu Mihălcescu - la 16 august 1947, episcopul Dunării de Jos (Galaţi) - Cosma Petrovici - şi episcopul de Roman - Lucian Triteanu - în august 1947, episcopul Armatei - Partenie Ciopron - în august 1948, prin desfiinţarea Episcopiei Armatei, episcopul de Huşi - Grigorie Leu - prin desfiinţarea Eparhiei de Huşi şi contopirea ei cu cea de Roman, în februarie 1949, episcopul de Oradea - Nicolae Popoviciu - în octombrie 1950.[1]
Astfel, guvernul comunist condus de Petru Groza a impus înlocuirea unor înalţi clerici ortodocşi cu prelaţi de încredere, apropiaţi principalilor lideri comunişti (vezi, de exemplu, relaţia preotului Ioan Marina - viitorul patriarh - cu liderul PCR - Gheorghe Gheorghiu-Dej), cu scopul de a controla BOR şi de a o folosi în propaganda politico-ideologică, mai cu seamă pentru cucerirea şi menţinerea puterii prin controlarea şi influenţarea unor largi categorii de cetăţeni.
Din aceste motive, fie pentru a obţine o funcţie bisericească, fie pentru a o păstra, mulţi clerici au devenit delatori/securişti, colaborând ca informatori sau fiind chiar agenţi (surse, ofiţeri acoperiţi, agenţi de influenţă, gazde ale caselor conspirative, persoane de sprijin, rezidenţi) ai aparatului comunist de represiune şi dezinformare.
De altfel, promovarea în funcţii de răspundere a unor prelaţi simpli, chiar marginali (unii chiar fără să fi fost monahi, aşa cum cerea tradiţia, alţii având o pregătire teologică şi intelectuală extrem de modestă), dar foarte ataşaţi “noului regim democrat”(regimului comunist), deşi, uneori, aveau “un trecut politic pătat”[2] şi - deseori - legaţi prin relaţii de înrudire sau prietenie de nomenclatura partidului-stat, a reprezentat principala metodă de preluare a controlului asupra BOR de către PCR/PMR.
Trebuie precizat faptul că şi trecutul compromiţător (mai ales din punct de vedere politic) al unor prelaţi a fost folosit de comunişti pentru a-i şantaja şi manipula şi astfel a controla şi a conduce, de fapt, BOR. În acest sens, pot fi amintite cunoscutele simpatii şi activităţi legionare/de extremă dreapta ale multor ierarhi ortodocşi, printre care Nicolae Bălan - mitropolitul Ardealului (1920-1955), patriarhul Justinian Marina (1948-1977), Sebastian Rusan - mitropolitul Moldovei (1950-1956), Firmilian Marin - mitropolitul Olteniei (1947-1972), Iustin Moisescu – mitropolit al Ardealului (1955-1956), mitropolit al Moldovei (1957-1977) şi apoi patriarh (1977-1986), episcopii-vicari patriarhali Antim Nica „Târgovişteanu” (1950-1973) - ajuns apoi arhiereul Galaţiului (1973-1995) - şi Teoctist Arăpaşu “Botoşăneanu” (1950-1962) - care a ajuns în cele din urmă patriarh în 1986 [după ce a fost succesiv episcop de Arad (1962-1973), mitropolit al Olteniei (1973-1977), mitropolit al Moldovei (1977-1986)], episcopul de Oradea - Valerian Zaharia (1951-1969), Chesarie Păunescu - episcop al Tomisului (1944-1950) şi apoi al Dunării de Jos (1950-1973), Partenie Ciopron - episcop al Armatei (1937-1948), pensionat în august 1948, dar, ulterior, reciclat şi numit episcop de Roman (1961/1962-1978), Iosif Gafton - episcop de Argeş (1944-1949), devenit episcop al Argeşului şi Râmnicului (1949-1984), Antim Anghelescu – episcop de Buzău (1944-1979).[3]
De asemenea, foarte mulţi clerici din eşalonul secund împărtăşeau aceleaşi convingeri politice extremiste şi naţionaliste, fiind adesea recrutaţi şi promovaţi în importante funcţii ecleziastice, inclusiv în rândul chiriarhilor. Dintre aceştia îi amintim doar pe câţiva, ale căror nume sunt mai cunoscute: Antonie Plămădeală – mitropolit al Ardealului (1982-2005), Nestor Vornicescu – mitropolit al Olteniei (1978-2000), Nicolae Corneanu – mitropolit al Banatului din 1962, Bartolomeu Anania – arhiepiscop de Cluj din 1993 şi mitropolit al celei mai mari părţi din Ardeal din 2006, arhimandriţii Ghenadie Floare, Gherasim Bica, David Glăvan, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Sandu Tudor, Roman Braga, Felix Dubneac, Mina Dobzeu, Ioasaf Popa, Grigorie Băbuş, preoţii profesori Liviu Stan, Spiridon Cândea, Dumitru Fecioru, Teodor Bodogae, Constantin Galeriu, Dumitru Stăniloaie şi diaconul profesor Gheorghe Moisescu.[4]
S-a format, astfel, un sistem ecleziastic de tip clientelar, relaţiile dintre ierarhia comunistă şi cea ortodoxă unindu-i pe toţi protagoniştii într-un singur mare clan, nomenclatura, în pofida unor incidente sau neînţelegeri minore şi temporare ori a părerilor critice nemărturisite sau abia şoptite, în intimitate, de către unii ierarhi, cauzate exclusiv de interesele personale sau de grup intrate în divergenţă în unele momente, dar prezentate, în mod vădit exagerat, ca dovezi ale rezistenţei ori ale colaborării raţionale, limitate, negociate a ierarhilor BOR cu regimul comunist, de către unii istorici (ortodocşi) de astăzi care fie adoptă tonul evaziv, aparent neutru şi ultraprudent, sub pretextul „obiectivităţii”, fie fac apologia făţişă a ierarhiei de ieri şi de azi a BOR.[5]
Cel mai bun exemplu îl constituie însuşi “patriarhul roşu” - cum a fost supranumit Justinian Marina - cel care din simplu preot de mir în Râmnicu Vâlcea a devenit patriarh în 1948, prin voinţa regimului comunist[6], după ce Gheorghiu-Dej avusese grijă ca Ioan Marina să avanseze rapid în ierarhia BOR, fiind succesiv ales episcop-vicar mitropolitan de Iaşi (1945) şi mitropolit al Moldovei (1947), în urma unei campanii de acuzaţii şi persecuţii la adresa ierarhului ieşean Irineu Mihălcescu, care a fost forţat să se retragă din scaunul mitropolitan în august 1947. “La 30 iulie 1945, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei. Tuns în monahism la mănăstirea Cetăţuia sub numele de Justinian, la 12 august 1945 a fost hirotonit arhiereu în catedrala mitropolitană din Iaşi, cu titlul de Vasluianul. În calitate de arhiereu-vicar a organizat asistenţa socială în cuprinsul Arhiepiscopiei Iaşilor, necesară în împrejurările grele de după război şi în cursul secetei ce bântuia atunci în Moldova. În august 1947, în urma retragerii din scaun a mitropolitului Irineu Mihălcescu, s-a încredinţat arhiereului Justinian conducerea Arhiepiscopiei Iaşilor, ca locţiitor de arhiepiscop şi mitropolit, iar în noiembrie 1947 a fost ales mitropolit al Moldovei, fiind investit şi înscăunat în decembrie 1947, în cadrul festivităţilor tradiţionale. În urma morţii patriarhului Nicodim Munteanu (27 februarie 1948), mitropolitul Justinian a devenit locţiitor de patriarh. La 24 mai 1948, Colegiul electoral l-a ales în scaunul de Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind înscăunat la 6 iunie 1948”.[7]
Un traseu similar a avut preotul Sebastian Rusan, care a urcat şi el foarte repede treptele ierarhiei ecleziastice, ajungând, rând pe rând, protopop de Satu Mare (iulie 1945), locţiitor de episcop al Maramureşului (octombrie 1946), episcop de Sighet/Maramureş (noiembrie-decembrie 1947) şi concomitent, pentru scurtă vreme, locotenent de episcop la Râmnicu Vâlcea (1948-1949)[8], iar în final mitropolit al Moldovei (martie 1950).[9]
Să detaliem modul în care Sebastian Rusan a devenit din episcop de Maramureş, mitropolit de Iaşi, ascensiunea sa anterioară fiind relatată în autobiografia pe care o reproducem mai jos. În septembrie 1948 Sebastian Rusan devenea arhiepiscop al Sucevei şi Maramureşului prin desfiinţarea Episcopiei de Maramureş şi unificarea ei cu Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor (cum se numea din mai 1947 fosta Mitropolie a Bucovinei, cu sediul la Suceava), iar la 25 martie 1950 a fost investit şi înscăunat mitropolit al Moldovei, după ce Adunarea Naţională Bisericească hotărâse la 26 februarie 1950 desfiinţarea Arhiepiscopiei Sucevei şi Maramureşului şi contopirea ei cu Arhiepiscopia Iaşilor.[10] El l-a înlocuit la Iaşi pe Justinian, care a fost adus în mai-iunie 1948 pe scaunul patriarhal de la Bucureşti[11] , dar care a continuat să asigure şi conducerea Mitropoliei Moldovei prin intermediul vicarului Teoctist Arăpaşu (1948-1950) rămas la Iaşi[12], după moartea patriarhului Nicodim Munteanu (27 februarie 1948) şi a mitropolitului de drept al Moldovei - Irineu Mihălcescu (3 aprilie 1948).[13]
Există voci care acuză faptul că aceste două personalităţi bisericeşti - patriarhul Nicodim şi mitropolitul Irineu (care i-ar fi urmat, după tradiţie, lui Nicodim în scaunul patriarhal) - au murit în condiţii cel puţin suspecte[14] , tocmai pentru a putea fi instalaţi în fruntea BOR aceşti clerici colaboraţionişti ai comuniştilor: Justinian Marina şi Sebastian Rusan, ambii având ca protectori pe Gheorghiu-Dej şi Petru Groza.[15]
Sebastian Rusan, ca şi Ioan Marina, a fost călugărit cu puţin timp înainte de a primi arhieria, el fiind doar preot de mir, devenit văduv prin decesul soţiei - ca şi în cazul lui I. Marina - dar având nu mai puţin de 17 (şaptesprezece) copii, spre deosebire de cei numai doi ai lui Justinian (Ioan) Marina.[16]
Cum s-a ajuns în situaţia ca BOR să fie condusă de astfel de clerici?! Documentul pe care-l prezentăm în continuarea acestui articol va lămuri această întrebare oarecum retorică. S. Rusan a devenit numărul doi în ierarhia ortodoxă datorită calităţii sale de fin al lui P. Groza[17] , iar I. Marina a ajuns patriarh tocmai din pricina relaţiilor sale personale de amiciţie cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe care l-a şi găzduit în 1944, după evadarea lui din lagărul de la Târgu Jiu, în casa sa din Râmnicu Vâlcea, pe când era parohul bisericii Sfântul Gheorghe din acel oraş.[18]
Chiar şi mitropolitul Ardealului - Nicolae Bălan - în ciuda unor mici divergenţe (inerente, de altfel, în mai toate cazurile) a colaborat foarte strâns cu regimul comunist, un rol important în această privinţă avându-l înrudirea sa cu premierul comunist Petru Groza, a cărui nepoată (fata fratelui său din Târgu Mureş – dr. Victor Groza) se căsătorise în noiembrie 1948 cu nepotul mitropolitului.[19]
De asemenea, episcopii vicari patriarhali ai lui Justinian Marina aveau prieteni şi protectori printre nomenclaturiştii momentului: Antim Nica “Târgovişteanu”, fost episcop de Ismail şi Cetatea Albă în timpul lui Antonescu şi director al Institutului Teologic Ortodox din Bucureşti, apoi secretarul Sfântului Sinod, era protejatul lui Radu Roşculeţ, fost ministru al cultelor şi al lui Costică Ignat, fost prefect tătărescian de Galaţi, prietenul lui Miron Constantinescu şi naşul de hirotonisire a lui Justinian Marina[20], iar Teoctist Arăpaşu “Botoşăneanu”, “cunoscut pentru sentimentele sale democratice” şi “un element cu pregatire şi încadrat încă din anul 1945 în partidul claselor muncitoare” era susţinut de prietenii săi, dr. Vasile Mârza, lider al PCR/PMR – Iaşi şi ministru al sănătăţii, şi generalul Răşcanu de la Iaşi, fiind “un colaborator intim al patriarhului Justinian încă de pe vremea când era la Iaşi”[21].
Dar aceste promovări nu erau datorate numai unor astfel de “capricii ale sorţii”[22] - cum încercau să ne convingă unii comentatori ai istoriei relativ recente a BOR, care probabil resimt încă nostalgia vremurilor apuse (oare?!), când guvernul şi Sfântul Sinod erau aproape mereu în consens, conlucrând la distrugerea societăţii civile româneşti, inclusiv a celorlalte culte şi mai ales a catolicismului.
O explicaţie mult mai completă constă în cultivarea oportunismului, lichelismului şi carierismului de către puterea comunistă, precum şi în lipsa unei minime demnităţi morale, a unei rezistenţe anticomuniste reale şi, în ultimă instanţă, a unei atitudini creştine veritabile a ierarhilor ortodocşi.
Acestea sunt principalele cauze ale colaborării cvasi-permanente şi cvasi-totale a ierarhiei ortodoxe române cu regimul comunist, pe fondul relaţiilor simfonice tradiţionale ale ortodoxiei cu statul şi al supremaţiei incontestabile a URSS în Europa de Est, fenomene istorice magistral expuse şi demonstrate de istoricul belgian Olivier Gillet în a sa teză doctorală din 1995 (L’Église orthodoxe et l’État communiste roumain (1948-1949). Étude de l’idéologie de l’Église orthodoxe: entre traditions byzantines et national-communisme), publicată în 1997, tot sub egida Universităţii Libere din Bruxelles, sub titlul Religion et Nationalisme. L’idéologie de l’Église orthodoxe roumaine sous le régime communiste.
Cazul Sebastian Rusan este emblematic pentru întreaga ierarhie ortodoxă. Activitatea sa, ca a oricărui ierarh ortodox al epocii, a fost permanent concentrată asupra priorităţilor politico-propagandistice ale regimului comunist. Astfel, în pastoralele, predicile şi cuvântările sale[23] a elogiat neîncetat politica internă şi externă a guvernului comunist, insistând mai ales asupra politicii agrare (îndemnurile repetate către ţărani pentru predarea cotelor de produse agricole şi alimentare la stat şi pentru executarea la timp a lucrărilor agricole)[24] şi a alianţei RPR cu URSS – “ţara păcii”. Iată, de exemplu, viziunea mitropolitului Rusan despre 23 August 1944: „piatra de hotar ce desparte lumea veche a exploatării omului de către om, de lumea cea nouă a cuceririlor şi marilor realizări ale poporului muncitor”, „ziua în care poporul muncitor şi-a făurit independenţa şi suveranitatea naţională”, „marea sărbătoare a omului nou”, „ziua eliberării patriei de sub jugul fascisto-hitlerist de către armatele victorioase ale marii noastre prietene, Uniunea Sovietică” şi despre regimul comunist şi rolul BOR: „Statul nostru, al regimului de democraţie populară garantează libertatea exercitării cultelor religioase, dînd posibilitatea ca fiecare cult, în locaşurile lui de închinare, să-şi exercite cultul respectiv, în deplină libertate. […] Preoţimea îşi cunoaşte rolul ei social şi conlucrează armonios cu reprezentanţii puterii de stat la întărirea şi înfrumuseţarea Patriei noastre, a RPR. Preoţii sînt purtători de har în faţa sfintelor Altare, dar şi cetăţeni loiali ai Statului nostru. În lupta pentru apărarea păcii ei se află în primele rînduri, conduşi de ierarhia superioară bisericească. Pilda dată de Î. P. S. Patriarh Justinian şi de toţi membrii Sfîntului Sinod este grăitoare în această privinţă. Decoraţiile ce stau pe pieptul unora dintre ierarhi, ca o răsplătire morală şi concretă din partea conducătorilor Patriei noastre, ilustrează meritul preoţimei în lupta pentru apărarea păcii. Iar apărarea păcii cuprinde toate manifestările de viaţă socială: pe tărâm cultural, administrativ şi economic. Asigurînd bună starea, munca şi ordinea în ţara noastră, contribuim la cauza păcii în lume. […] toate acestea dovedesc că în regimul de democraţie populară BOR are cele mai prielnice condiţii de dezvoltare şi misionarism. […] Pentru toate aceste motive de ordin patriotic şi bisericesc, Biserica Ortodoxă din Moldova, prin glasul smereniei mele, aduce cuvînt de slăvire zilei de 23 august 1954, cînd se împlineşte un deceniu de la eliberarea Patriei noastre…”[25]
S. Rusan a fost unul dintre agenţii propagandistici de marcă ai regimului comunist, participând activ la întruniri naţionale şi internaţionale organizate în “apărarea păcii”: Mişcarea pentru Apărarea Păcii din RPR, Congresul Partizanilor Păcii din RPR, Congresul Mondial al Partizanilor Păcii, Consiliul Mondial al Partizanilor Păcii, conferinţele pan-ortodoxe şi interconfesionale de la Moscova şi din RPR etc.[26] În acest sens prezentăm câteva mostre din gândirea sa: „Ca păstor duhovnicesc al dreptcredincioşilor din Moldova care au fost atît de greu loviţi în cursul ultimului război dezlănţuit de imperialiştii germani – ca ierarh al Bisericii Ortodoxe care osîndeşte agresiunea şi jaful şi binecuvîntează pacea şi munca, protestez cu hotărîre împotriva reînarmării Germaniei occidentale şi pregătirii unui nou război. Totodată salut cu bucurie şi cu încredere Declaraţia guvernelor europene care au participat la conferinţa de la Moscova – declaraţie care arată singura cale dreaptă spre înlăturarea primejdiei unui nou război şi asigurarea păcii în Europa şi în lumea întreagă. Socotesc de a mea datorie să arăt că orice fiu al bisericii ortodoxe care urmează întru totul învăţăturile Mîntuitorului – are datoria sfîntă de a sprijini hotărîrile conferinţei statelor europene pentru asigurarea păcii şi securităţii în Europa, deoarece însuşi Hristos a poruncit urmaşilor săi să fie ziditori ai păcii. Învăţătura Bisericii Ortodoxe osîndeşte războiul de cotropire, dar recunoaşte sfinţenia şi dreptatea luptei pentru apărare. […] De aceea, duşmanii păcii trebuie înfrînţi atunci cînd ar încerca să dezlănţuie furtuna. Şi uriaşele forţe ale păcii pot s-o facă dacă toţi cei ce iubim pacea vom fi strînţi uniţi în jurul steagului păcii, înălţat şi purtat cu cinste şi vrednicie de Uniunea Sovietică. Aceasta este credinţa mea nezdruncinată şi acesta este îndemnul părintesc pe care-l fac tuturor clericilor şi credincioşilor mei.”[27] Acest discurs nu era singular, ci se încadra în tipologia limbii de lemn uzitată de toată ierarhia BOR: „Dar nu putem să nu ridicăm glas de împotrivire faţă de uneltirile conducătorilor acelor neamuri care pun la cale reînvierea militarismului german, fie ei englezi, americani sau francezi. […] Ideea liniştei, păcii şi securităţii colective în Europa va birui, căci forţa morală care însufleţeşte jumătate din populaţia planetei noastre nu poate fi cu nimic înfrântă. […] Sub faldurile uriaşei Mişcări pentru pace, în care s-a înrolat şi poporul nostru, alături de popoarele celor mai mari ţări din lume – China şi Rusia – nu se ascunde nici teama, nici laşitatea, ci dragostea omului pentru semenii săi, pentru fericirea şi bunăstarea lor. Acestea trebuie apărate împotriva oricăror silnicii. Precum în trecut, aşa şi mâine de va fi nevoie, poporul nostru va şti să-şi apere mormintele strămoşilor, ogoarele roditoare ale patriei, munţii şi pădurile, atelierele şi uzinele, aşezămintele de cultură şi sfintele biserici străbune. Domnul puterilor va fi cu noi. Încrederea noastră în biruinţa păcii este neclintită.”[28]; „… în aceste zile în care unii cârmuitori de state din Apusul Europei şi America – prin uneltirile lor împotriva păcii dăruită de Dumnezeu – slujesc vrăjmaşului neamului omenesc, voi aţi fugit de rău şi v-aţi alipit de bine…”[29]; „Ne întristează mult – mai ales în aceste slăvite zile ale Învierii Domnului – cînd vedem pe unii conducători de popoare din Apusul Europei şi din cele două Americi, că plănuesc să topească vieţile omeneşti şi bunurile adunate cu străduinţe de veacuri, prin focul armelor atomice.”[30]
Toată această „mişcare mondială pentru apărarea păcii” era, de fapt, creaţia şi instrumentul KGB-ului, la care colaborau autorităţile civile, militare şi bisericeşti din toate „ţările de democraţie populară”.[31] Colaboraţionismul clerului BOR în această problemă primordială a propagandei comuniste interne şi externe rezultă şi din declaraţia dată la 16 iulie 1951 de preşedintele Sfântului Sinod – patriarhul Justinian: „Mai mult de 80% din clerul BOR s-a încadrat în Comitetele de Luptă pentru Pace, activând cu toată sinceritatea şi conştiinciozitatea pentru întărirea frontului păcii, iar Noi urmărim cu atenţie această acţiune importantă, încurajând şi evidenţiind pe cei harnici şi de bună credinţă.”[32] Lăudând activitatea propagandistică clericală în aceeaşi chestiune, Petre Constantinescu-Iaşi, vicepreşedinte al Comitetului Permanent pentru Apărarea Păcii din RPR, declara în 1954: „Din totalul de 2135 de preoţi din Arhiepiscopia Bucureştilor, sînt: în Comitetul Permanent 1 preot, în Comitetul Capitalei 1 preot, în comitetele regionale 3 preoţi, în comitetele raionale 37, în comitetele locale 2093. Din aceşti 2093 sînt 31 preşedinţi, 41 vicepreşedinţi, 119 secretari.”[33]
În acest context, mitropolitul Rusan, al doilea în rang în ierarhia BOR, a fost, ca toţi ceilalţi arhierei, un promotor al cultului personalităţii în interiorul BOR. Cu ocazia aniversării a cinci ani de la întronizarea lui Justinian ca patriarh, el îl elogia, în numele său şi în numele Sfântului Sinod, astfel: „În climatul acesta al luptei împotriva primejdiei unui nou război a fost sortit să-şi încordeze puterea de vâslaş al BOR, către limanul liniştitor al păcii omenirii şi Î.P.S. Patriarh Justinian. În epoca noastră de mari prefaceri sociale, BOR a fost trezită din rosturile ei liniştite ale ritualisticii cultice şi dinamizată spre un apostolat social, având ca ţel central apărarea păcii. Trezitorul, veghetorul şi îndrumătorul comunităţii religioase ortodoxe române la acţiunea de apărare a păcii este Înalt Prea Fericitul Patriarh Justinian.”[34]; „Vorbirea, scrisul şi fapta Patriarhului nostru se împlinesc zilnic cu cauza păcii, Înalt Prea Sfinţia Sa devenind nu numai promotor, dar şi pilduitor în lupta pentru pace. […] La marile realizări spirituale şi materiale pe care Patriarhul sărbătorit le-a dăruit Bisericii strămoşeşti, în răstimpul celor cinci ani de patriarhat, acţiunea de apărare a păcii îi aureolează întreaga activitate ca o cunună de lauri pusă pe capul unui. […] Noi cei de azi, căutăm să urmăm calea cea dreaptă deschisă de Patriarhul nostru, să-i ascultăm îndrumările şi să ne dăm contribuţia la înălţarea prestigiului Bisericii şi la întărirea şi înflorirea Patriei noastre scumpe, R.P.R., după exemplul de dăruire dat de Înalt Prea Sfinţia Sa. […] Biserica strămoşească să fie slăvită, iar numele Înalt Prea Sfinţiei Voastre să rămână peste veacuri şi milenii legat de epoca prosperităţii, culturii, artei, belşugului, dreptăţii şi păcii în ţară şi în întreaga lume. Întru mulţi ani, Înalt Prea Fericite Părinte Justinian, Patriarhul nostru iubit şi venerat.”[35] Totodată, mitropolitul Rusan s-a bucurat, la rândul său, de beneficiile cultului personalităţii, similare pentru toată ierarhia BOR.[36]
Problemele pastorale interne cele mai importante pentru mitropolitul Rusan, ca de altfel pentru întreaga ierarhie a BOR, au fost combaterea catolicismului şi a stiliştilor, în regiunile Maramureş, Bucovina şi Moldova existând numeroase comunităţi catolice şi ortodoxe de rit/stil vechi.[37] În Moldova şi Bucovina (Suceava) se înregistrau multe convertiri ale ortodocşilor la stilişti[38], iar populaţia catolică (atât de rit latin, cât şi de rit grec) era deosebit de numeroasă şi dinamică, în Maramureş existând cel mai mare procent de clerici şi laici greco-catolici/uniţi, care refuzaseră să treacă la ortodoxie sau retractaseră “revenirea” la BOR.[39]
Conferinţele în care erau înfieraţi catolicii şi stiliştii de arhiereul Rusan erau organizate de acesta împreună cu autorităţile centrale şi locale (prefecţii, deputaţii, primarii şi secretarii de partid ai judeţelor, regiunilor şi oraşelor respective)[40] şi erau însoţite de măsuri de persecuţie (supraveghere informativă, arestări, anchete, caterisiri) luate îndeosebi asupra clericilor catolici nereveniţi (sau care retractaseră revenirea) la ortodoxie şi a preoţilor stilişti, consideraţi schismatici şi eretici[41]. De exemplu, caterisirea[42] şi arestarea arhiereului pensionar ortodox Galaction Cordun, fostul vicar episcopal de Constanţa („Silistreanu”), care a revenit la stilul vechi şi a devenit şeful spiritual al Bisericii Ortodoxe de stil vechi, cu rang de mitropolit, în 1955[43] ori persecutarea clericilor catolici de ambele rituri din Bucovina/Suceava, Maramureş şi Moldova au fost în mare măsură datorate zelului pe care-l manifesta Sebastian Rusan, mitropolitul ortodox al Moldovei, în slujirea intereselor partidului şi statului comunist.
Trebuie amintit şi rolul pe care l-a jucat Rusan în pregătirea politico-spirituală a lui Andrei Moldovan, arhimandrit din Akron-Ohio/SUA, rămas văduv, care a fost chemat în ţară, tuns în monahism la mănăstirea Neamţ, hirotonit episcop la Sibiu şi trimis, după ce a fost reciclat câteva luni, să preia conducerea Episcopiei Misionare Ortodoxe Române în America, pe care a păstorit-o între anii 1950 şi 1963 (fostul episcop Policarp Moruşca, numit în 1935 şi aflat în ţară din 1939, fiind pensionat forţat în 1948), având ca obiectiv principal reunirea tuturor parohiilor ortodoxe române şi a tuturor emigranţilor români în cadrul acestei episcopii, subordonate BOR, dar şi serviciilor de spionaj comuniste române şi sovietice, pentru care lucra sub acoperire, desfăşurând, totodată, acţiuni de propagandă şi dezinformare.[44]
“Pentru merite deosebite dobîndite în activitatea desfăşurată în acţiunile legate de problema păcii”, S. Rusan a primit cea mai înaltă distincţie comunistă românească: Ordinul Steaua RPR, mai întâi clasa a II-a în iunie 1953 şi apoi clasa I în septembrie 1954 - cu prilejul împlinirii a 70 de ani.[45] Cu aceleaşi ocazii, „pentru merite în activitatea patriotică şi pentru contribuţia adusă cauzei păcii”, erau decoraţi cu acelaşi ordin şi alţi ierarhi ortodocşi: patriarhul Justinian (clasa I), mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan (clasa a II-a) şi episcopul Oradei, Valerian Zaharia (clasa a III-a) la 6 iunie 1953, iar la 3 septembrie 1954, mitropolitul Olteniei, Firmilian Marin (clasa a II-a), mitropolitul Banatului, Vasile Lăzărescu (clasa a III-a), episcopul Romanului şi Huşilor, fost greco-catolic, Teofil Herineanu şi episcopul vicar patriarhal Teoctist Arăpaşu „Botoşăneanu” (clasa a IV-a).[46] Pentru a sublinia cauzele, consecinţele şi importanţa acordată acestor evenimente de către cei decoraţi, redăm un pasaj din declaraţia unuia dintre ei pe această temă: ”Acord decorării mele semnificaţia adânc grăitoare de preţuire a contribuţiei adusă pe tărâm bisericesc la întărirea unităţii poporului nostru, prin consecvenţa cu care am militat o viaţă întreagă pentru eliberarea din cătuşele Vaticanului a credincioşilor şi clerului din Ardeal, căzuţi în mrejele papalităţii acum un sfert de mileniu. Puţine acte vor fi trezit un răsunet mai viu în sufletele credincioşilor şi clerului din Ardeal, ca acesta, care chezăşuieşte şi confirmă, în acelaşi timp, bunele raporturi dintre Biserică şi Stat, menite să sporească încrederea în viitorul patriei şi dragostea faţă de conducătorii fireşti ai poporului nostru. Voi împărtăşi clerului şi credincioşilor ortodocşi din Ardeal sentimentele mele de nespusă bucurie, prin declaraţiile pe care le voi răspândi prin presa bisericească şi prin viu grai, arătând semnificaţia acestui act pentru întărirea dragostei de patrie şi a hotărîrii de a lupta pentru apărarea păcii. De asemenea, socotesc, ca o datorie de onoare a mea, să sprijin, orice acţiune menită să promoveze bunăstarea şi propăşirea patriei noastre scumpe, Republica Populară Romînă.”[47]
După doi ani de la acordarea ultimei decoraţii, prin care i se recunoşteau înaltele merite în edificarea socialismului şi în propaganda externă (marea majoritate a ierarhilor ortodocşi din România comunistă erau colaboratori sau chiar agenţi ai Departamentului de Informaţii Externe/DIE - serviciul de spionaj al regimului comunist românesc, care era subordonat direct şi total celui sovietic)[48], la 15 septembrie 1956, mitropolitul Sebastian Rusan, în vârstă de 72 de ani, a murit.[49]
Putem afirma, deplin întemeiaţi pe documente de felul celor utilizate în acest studiu, că relaţia dintre BOR şi comunism nu a fost doar una de faţadă, de circumstanţă, ci a reprezentat o strânsă colaborare, reciproc avantajoasă pentru cele două nomenclaturi, cea laică şi atee a partidului unic şi cea clericală, a Bisericii dominante „strămoşeşti”.
O asemenea relaţie ne îndreptăţeşte să vorbim de trădarea naţiunii române de către ierarhia BOR şi despre o ortodoxie comunistă, totalitară, ale cărei reminiscenţe există şi astăzi în România, nicidecum de rezistenţa ei anticomunistă, aşa cum o face, chiar în ceea ce îl priveşte pe Sebastian Rusan, unul dintre tinerii istorici de curte ai Patriarhiei Ortodoxe Române[50], al cărui stil hagiografic, pe alocuri chiar penibil, îl discreditează complet, în opinia noastră.
De altfel, ierarhii ortodocşi (şi foarte mulţi preoţi) au fost nu doar colaboratorii regimului comunist (inclusiv ai Securităţii), patriarhul Justinian fiind, fără discuţie, un membru al nomenclaturii statului comunist (ori asimilat acestui statut) şi încă unul cu o foarte mare putere, aşa cum erau şi alţi ierarhi ortodocşi: mitropoliţi, arhiepiscopi, episcopi şi episcopi vicari (printre care chiar vicarul său, azi patriarh, Teoctist Botoşăneanul), ci, cu siguranţă, membri ai PCR, lucru confirmat de documente ale Securităţii pe care le-am publicat sau despre care am scris („Evenimentul zilei”, 19 I 2001, „Mesagerul Sfântului Anton”, nr. 47/iul.-aug. 2001, „Dorul”, nr.164/oct. 2003, nr.165/nov. 2003 şi nr.179/feb. 2005), dar şi de mărturiile unor ieromonahi care au trăit acele timpuri, precum părintele Ilarion Argatu, cunoscutul duhovnic, exorcist şi stareţ de la Mănăstirea Cernica, trecut în lumea drepţilor în 1999, care a fost „singurul dintre cei 175 de preoţi [ortodocşi] din judeţul Iaşi” care „a refuzat cu demnitate înscrierea în PCR”, fiind permanent persecutat, din 1948 fiind urmărit de Securitate ca un fugar pe capul căruia se pusese o recompensă consistentă şi căruia i se expropriase averea, apoi, în 1953, fiind condamnat la închisoare pe viaţă şi abia în 1964 amnistiat, şi care a declarat net că toţi clericii ortodocşi din Iaşi erau comunişti cu carnet de pe vremea lui Justinian[51].
Textul pe care-l reproducem fidel, în continuare, demonstrează din plin aceste afirmaţii, asemănarea sa cu autobiografia unui important activist comunist sau chiar cu cea a unui membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român fiind frapantă.
„Prefectura Judeţului Maramureş. Cabinetul Prefectului
doc. nr. 233 / din 29 Sept. 1947
Domnule Ministru,
Alăturat avem onoarea a Vă înainta hotărârea Consiliului B.P.D. din Maramureş, prin care în unanimitate se hotăreşte sprijinirea candidaturei la scaunul Episcopesc al Maramureşului a P.C. Sale Protopop Sebastian Rusan, actualul Locotenent de Episcop.
Din partea administraţiei judeţului recomandăm şi noi călduros sprijinului Dvs. la alegerea P.C. Sale în scaunul de Episcop al Maramureşului.
Anexăm şi o auto-biografie a candidatului nostru.
Prefectul Judeţului Maramureş,
Nicolae Vancea
D-lui Ministru de Interne Teohari Georgescu”
(înregistrat la MAI/DAS la 9 X 1947; pe 29 XI 1947 trimis la dosar - n.n.)
„Dovada”
doc. nr. 226 / din 24 Sept. 1947: Hotărârea Consiliului BPD Maramureş din şedinţa ţinută la 23 Sept. 1947: “...luând în discuţie problema reîntregirii scaunului de Episcop al Eparhiei Ortodoxe Române a Mamureşului şi cunoscând sentimentele democrate a P.C. Sale protopop Sebastian Rusan de Satu-Mare şi lupta democrată pe care P.C. Sa a dus-o în protopopiatul Satu-Mare şi în cuprinsul Eparhiei Maramureş (Consiliul BPD - n.n.), cu unanimitate de voturi a hotărât să recomande şi să susţină alegerea de episcop al Maramureşului în persoana P.C. Sale protopop Sebastian Rusan, actualul locotenent de episcop al Maramureşului”.
Prefect Secretar PCR
indescifrabil indescifrabil
(Nicolae Vancea - n.n.)
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), Fond Ministerul Afacerilor Interne. Direcţia Administraţiei de Stat (MAI/DAS), dos. 57/1947, f. 46 şi 47.
******************************
„Autobiografia Protopopului Sebastian din Satu-Mare, actual
Locotenent de Episcop al Maramureşului în Sighet
M-am născut la 22 Septemvrie 1884 în comuna Secaşel, judeţul Târnava Mică, din părinţi ţărani. Clasele primare şi Liceul, le-am făcut la Blaj. Am la bază 8 clase, Liceu, Bacalaureat şi Academia Teologică din Sibiu.
În 1 Decembrie 1907 am fost instalat în parohia Crăciuneşti, lângă Băiţa, judeţul Hunedoara. Aci am păstorit până în Octomvrie 1912. În scurtul interval de timp, în o comună de oameni săraci, dar cinstiţi, am făcut o biserică şi am refăcut şcoala, pe acea vreme confesională. Am păstorit acest popor de Moţi necăjiţi cu dragoste şi devotament, legându-ne sufleteşte unii de alţii în aşa fel, că şi astăzi susţin corespondenţe cu oameni de seamă din sat.
În 6 Octomvrie 1912, am fost instalat în puternica Parohie Vulcan din Valea Jiului, ca paroh al muncitorilor minieri de acolo. Aci am avut frumos teren de activitate şi am obţinut frumoase realizări. Vulcanul era o parohie din cele mai mari în Ardeal, dar absolut desorganizată, fără biserică şi fără casă parohială. Până la această dată muncitorii erau foarte neglijaţi sub raport cultural. Am înfiinţat organizaţii culturale-morale, pe cari le-am şi prezidat. Am ţinut conferinţe pentru muncitori şi intelectuali. Am zidit o biserică frumoasă, bine înzestrată, am cumpărat teren pentru zidirea casei parohiale şi am contribuit în mare măsură la zidirea unei şcoli primare monumentale, în Parcul cărei şcoli cu strădania mea s-a ridicat un monument din Bronz al unui Dorobanţ Român.
În 15 August 1916, cu prilejul intrării României în războiu prim mondial, am fost deţinut de autorităţile ungureşti, apoi după ce am fost pus în libertate, am fost înrolat ca preot militar şi trimis la frontul din Bucovina, de unde, în Aprilie 1917 am fost trimis la Aziago în Italia. După terminarea războiului şi după Adunarea Naţională din Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, am reocupat parohia Vulcan, unde mi-am continuat activitatea întreruptă în 1916.
În 1 Martie 1929, am fost numit administrator protopopesc în Haţeg judeţul Hunedoara.
În iunie 1931, am trecut paroh la Ocna Sibiului.
În Octomvrie 1933, am ocupat parohia şi protopopiatul Odorhei din Secuime. Parohia centrală protopopească era fără biserică şi fără casă parohială. Am început organizarea parohiei centrale şi a celorlalte parohii din cuprinsul judeţului. În 1934, am început zidirea casei parohiale, care şi astăzi este o podoabă a oraşului Odorhei. În 1935 am pus piatra fundamentală la o măreaţă Catedrală, care în 1938, a fost binecuvântată şi predată destinaţiunii. Am partea mea de merit la zidirea celor 9 Biserici de pe raza judeţului Odorhei. În August 1940, am fost ales şi confirmat protopop titular definitiv al Satmarului. După nedreptul verdict de la Viena din 30 august 1940, m-am refugiat în Ardealul liber.
Ca refugiat am fost utilizat în parohia Vistea de jos-Făgăraş, unde am desvoltat o frumoasă activitate culturală. Ziua de 23 August 1944 mă găseşte la Vistea.
În 25 Septemvrie 1944, am plecat în misiune la Odorhei, pentru a reorganiza protopopiatul, apoi a trece să ocup protopopiatul SATU-MARE. La Odorhei, datorită politicei eronate a Guvernului de atunci, am stat numai până în 14 Noemvrie 1944, când am fost nevoiţi să părăsim Ardealul de Nord, unde am revenit abia la 13 Martie 1945, datorită simţului practic şi înţelepciunei D-lui Prim Ministru Dr. Petru Groza şi a devotaţilor săi colaboratori.
În 26 Februarie 1945, am plecat în misiune la Maramureş, unde am activat pentru democratizarea vieţii româneşti, chiar în Sighet.
În Iulie 1945, am fost instalat protopop la Satu-Mare. Am fost cel dintâi care am îînţeles şi apreciat ritmul vieţii şi M-am încadrat în viaţa democratică a poporului, intrând ca luptător printre primii exponenţi ai democraţiei.
În August 1945, am fost ales preşedinte Activ al Apărării Patriotice din Satu-Mare, în care calitate m-am bucurat şi mă bucur până în ziua de astăzi de cea mai frumoasă consideraţie şi apreciere din partea tuturor cetăţenilor şi organizaţiilor politice din Satu-Mare, fără deosebire de rasă sau credinţă religioasă. Această demnitate o deţin până în ziua de astăzi. În calitatea mea de preşedinte al Apărării Patriotice, am activat cu mult tact şi cât se poate de serios pentru înfrăţirea şi buna înţelegere între popoarele conlocuitoare, am întemeiat şi susţinut mai multe cămine de zi, în cari se adăposteau şi se hrăneau cca. 350 copii, în marea lor majoritate orfani de războiu.
Am organizat o colonie de vară în comuna Livada, tot pentru îngrijirea şi buna îndrumare a orfanilor de războiu. Am înfiinţat, în cadrele Apărării Patriotice, o secţie I.O.V.R. şi am purtat deosebită grijă de soarta acestor victime a războiului Hortisto-fascist. Ori de câte ori oficialitatea Statului a ţinut a se manifesta, pentru lămurirea cetăţenilor în sens democratic, eu am ţinut conferinţe în limba română şi când a fost nevoie şi în limba maghiară. În toate împrejurările, în Adunări publice binecercetate şi chiar în Sfânta Biserică, am prezentat Guvernul de largă concentrare democratică prezidat de Dl. Dr. Petru Groza, ca de Dumnezeu trimis şi singurul salvator din situaţia dezastruoasă în care se găsea ţara, după războiul fascist de exterminare. Am propovăduit în public, cu curajul cuvenit, dar în mod cuviincios şi convingător, că toţi cetăţenii trebuie să sprijinească activ tânăra democraţie românească. Tot în cadrele Apărării Patriotice am organizat şedinţe literare, pe cari le-am prezidat. La una din aceste şedinţe, ne-am ocupat cu lucrarea scrisă de Dl. Dr. Petru Groza - în umbra celulei, la alta cu opera poetului ungur Ady Endre ş.a.m.d. Am organizat ceaiuri, baluri şi alte conveniri, bine cercetate de public, tocmai ca să împrietenim poporul cu acţiunea de democratizare a Guvernului. Am propovăduit respect şi recunoştinţă faţă de puterea noastră aliată şi protectoara de la răsărit, Rusia Sovietică, cu Genialul ei conducător - Generalisimul Iosif Visarionovici Stalin. Am activat cu multă putere şi frumos rezultat pentru adâncirea legăturilor de prietenie între poporul român şi cel Rusesc, în cadrele asociaţiei A.R.L.U.S.
Cu un cuvânt, de la August 1945, până în Octomvrie 1946, când am fost numit Locotenent de Episcop al Maramureşului şi am trecut la Sighet nu a existat o mişcare de ordin democratic la Satu-Mare, la care eu să nu fi luat parte activă, însufleţind şi lămurind publicul asistent. La plecarea mea din Satu-Mare spre marea mea satisfacţie, am lăsat regrete unanime în sufletul tuturor cetăţenilor, atât a românilor cât şi a celor de alte neamuri. Am refăcut catedrala din Satu-Mare bombardată în decursul războiului, asemenea şi casa parohială.
În 1 Noemvrie 1946, m-am instalat ca Locotenent de Episcop la Sighet, unde din prima zi am început să colaborez frăţeşte cu Blocul Partidelor Democratice şi în special cu toate partidele şi organizaţiile politice. Cu autoritatea mea am contribuit efectiv la isbânda în alegerile din 19 Noemvrie 1946 a B.P.D.-ului. Am determinat, pe cale paşnică, pe colaboratorii mei să consimtă ca anumite imobile proprietatea Episcopiei, să fie puse în mod gratuit la dispoziţia Sindicatelor Unite Muncitoreşti, a Partidului Frontul Plugarilor şi a Armatei Sovietice, simţindu-mă mândru că am putut veni în ajutorul organizaţiilor politice şi a armatei Eliberatoare Ruseşti. Despre atitudinea mea corectă şi democratică pot mărturisi cei chemaţi din Sighet. Am înşirat momentele mai importante din viaţa mea, lucruri cari se pot constata prin fapte şi oameni de bună credinţă. Nu am fost om savant, dar însufleţit de ataşamentul şi dragostea care mă leagă de popor, am activat pe teren practic, numai pentru înălţarea Sfintei Biserici şi pentru binele poporului. Am propovăduit pacea şi iubirea dintre oameni, spre care scop cu multă trudă, dar cu însufleţire cuvenită, am zidit trei biserici, una şcoală şi una casă parohială, aşa că rezultatul activităţii mele pastorale-culturale şi sociale, este vizibil şi controlabil. Mulţumesc lui Dumnezeu şi celor ce m-au ajutat în această lungă şi istovitoare muncă. Am activat creştineşte şi pronunţat democrat.
Protopop Sebastian Rusan Locotenent de Episcop
Sighet la 22 Septemvrie 1947”
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), Fond Ministerul Afacerilor Interne. Direcţia Administraţiei de Stat (MAI/DAS), dos. 57/1947, f. 48.
[1] Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu, The Imprisoned Church. Romania 1944-1989, Bucharest, The National Institute for the Study of Totalitarianism, 1999, pp. 26-33.
[2] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), Fond Ministerul Afacerilor Interne. Direcţia Generală a Poliţiei (MAI/DGP), dos. 75/1946, f. 379/416; dos. 78/1946, f.232; dos. 88/1947, f. 87.
[3] Arhiva SRI (ASRI), Fond Documentar (D), dos. 909, f. 510-513; D 2310, f. 284-285; D 2488, f. 166-167, 172-175; D 7755, vol. 3, f. 61, 99, 103, 211, 239; D 7755, vol. 7, f. 28-29, 45; ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 75/1946, f. 34, 91, 161/162, 222, 311, 345, 379/416, 415, 426; dos. 76/1946, f. 11,19, 80/81; dos. 77/1946, f. 14, 63, 110, 167; dos. 78/1946, f. 1, 34, 121, 154, 190/191, 232; dos. 88/1947, f. 3, 27/30/41, 43, 53-54, 71; Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Bucureşti, Edit. Fundaţiei Culturale Române, 1995, p. 310; Cristina Păiuşan, Politica patriarhilor României şi „colaboraţionismul” cu organele statului, în Analele Sighet, vol. 7 - Anii 1949-1953: Mecanismele terorii, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, pp. 115-116; Gabriel Catalan, Aspecte ale rebeliunii legionare în cartierul Antim din Bucureşti, în vol. Despre Holocaust şi comunism, “Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă”, vol. I, 2002, Iaşi, Edit. Polirom, 2003, pp. 144, 146, 149 şi 151.
[4] ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 75/1946, f. 153-154, 165-166, 209, 269, 311, 401/407, 430; dos. 76/1946, f. 177, 246, 263; dos. 77/1946, f. 6, 206, 389; dos. 78/1946, f. 1, 103, 119, 154, 167; dos. 88/1947, f. 72, 73; ASRI, Fond D, dos. 2488, f. 692, 696-697; dos. 7755, vol. 7, f. 28-29, 34-35, 37-41, 43-45, 86-88, 94-96, 98-101.
[5] Radu Ciuceanu şi Cristina Păiuşan, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, vol. I (1945-1958), Bucureşti, 2001; Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Bucureşti, Curtea Veche, 2005; Idem, Rezistenţa ierarhiei ortodoxe în faţa presiunilor politice în anii 1946-1948, în „Arhivele totalitarismului”, nr.3-4/2004, p.18-27; George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană. Studii şi eseuri, Bucureşti, Nemira, 2005, p.15-296: Ierarhia ortodoxă şi puterea comunistă, îndeosebi studiile Patriarhul Justinian şi „apostolatul social”, p.15-156 şi Episcopul Antim Nica şi poziţia sa faţă de relaţiile stat-Biserică în România comunistă, p.280-296; Idem, Amestecul puterii politice în alegerea ierarhilor BOR, în „Arhivele totalitarismului”, nr.1-2/2004, p.7-32; Idem, Puterea politică şi Biserica Ortodoxă Română. Consideraţii istorice, în „Rost”, an I, nr.8, oct. 2003, p. 25-30 şi nr.9, nov. 2003, p.27-32; Idem, Statul şi Biserica Ortodoxă Română în anii „democraţiei populare”, în „Dosarele istoriei”, nr.9/2003, p.11-21; Adrian Nicolae Petcu, Securitatea şi cultele în 1949, în vol. Partidul, Securitatea şi cultele. 1945-1989, Bucureşti, Nemira, 2005, p.124-222; Idem, Biserica Ortodoxă Română în timpul Patriarhului Justinian, în „Dosarele istoriei”, nr.11/2002, p.38-48; Adrian Nicolae Petcu, Mitropolitul Sebastian Rusan, finul lui Petru Groza, dar şi duşmanul comuniştilor, în “Rost”, an I, 2003, nr.10-11, p.45-48; Adrian Gabor şi Adrian Nicolae Petcu, Biserica Ortodoxă Română şi puterea comunistă în timpul Patriarhului Justinian, în „Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii Bucureşti, an II, 2002, Bucureşti, 2003, p.93-154; George Enache şi Adrian Nicolae Petcu, Biserica Ortodoxă Română şi Securitatea. Note de lectură, în vol. Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune. Studii, Bucureşti, CNSAS, 2001, p.108-136; Mihai Pelin, Faţa necunoscută a Patriarhului Justinian Marina, în „Vestitorul ortodoxiei”, an XI, nr.221-222, 15 martie 1999, p.2; Gheorghe Vasilescu, Patriarhul Justinian Marina, un apostol al Bisericii şi neamului românesc, în „Vestitorul ortodoxiei”, an XII, nr.264-265, 15 martie 2001, p.3-5; nr.266-267, 15 aprilie 2001, p.4-5; nr.268-269, 15 mai 2001, p.8; nr.270, iunie 2001, p.7; nr.273-274, august 2001, p.6; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994; Idem, Şi-a făcut Biserica datoria?, în „Vestitorul ortodoxiei”, an II, nr.7-8, 1-30 aprilie 1990, p.5; Ioan Dură, Mărturii despre patriarhul Justin, în „Glasul Bisericii”, an XLV, 1990, nr.3-4, p.113-116; Idem, Din istoria Bisericii Ortodoxe Române a anilor 1945-1989. Evidenţe şi realităţi din viaţa acesteia, Bucureşti, Edit. Ramida, 1994; Idem, Monahismul românesc în anii 1948-1989, Bucureşti, Edit. Harisma, 1994; Idem, Pătimirea Bisericii Ortodoxe Române (1945-1989), Bucureşti, Edit. Ramida, 1994; Idem, Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtaţi din scaun şi trimişi în recluziune monastică de către autorităţile comuniste în anii 1944-1981, în „Altarul Banatului”, serie nouă, an XIII, 2002, nr.10-12, p.34-56; Constantin Buchet, Bisericile naţionale şi procesul de comunizare în Europa de Est. 1944-1947, în „Arhivele totalitarismului”, nr.1/1998, p.22-29; Gheorghe Onişoru, Atitudini politice ale clerului din România. 1944-1948, în „Arhivele totalitarismului”, nr.2-3/1997, p.51-56; Dumitru Şandru, Biserica din România. 1944-1948, în „Arhivele totalitarismului”, nr.1/1998, p.210-228; Radu Preda, Rezistenţa anticomunistă, în “Renaşterea”, an VI, 1995, nr.11, p.5.
6 G. Catalan, Înscăunarea patriarhului Justinian, în Analele Sighet, vol. 6 - Anul 1948 - instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, pp. 706-711.
[7] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, manual pentru seminariile teologice, Bucureşti, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, pp. 399-400.
[8] ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 75/1946, f. 443.
[9] M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a doua, vol. 3 (secolele XIX şi XX), Bucureşti, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994, pp. 442, 492, 543, 548, 560.
[10] Ibidem, pp. 442, 548.
[11] G. Catalan, Înscăunarea…, pp. 706-707.
[12] Numit de patriarhul Justinian la sfârşitul anului 1948 în locul arhiereului Valerie Moglan, care a fost pensionat, Teoctist Arăpaşu era “omul de încredere al patriarhului” - vezi ASRI, Fond D, dos. 7755, vol. 3, f. 99; ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 77/1946, f. 11, 21, 140; dos. 78/1946, f. 64, 218; dos. 88/1947, f.109; C. Păiuşan, op. cit., p. 116; P. Caravia, V. Constantinescu, F. Stănescu, op. cit., p. 31.
[13] M. Păcurariu, Istoria BOR, vol. 3, pp. 485, 535, 543.
[14] Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Bucureşti, Edit. Curtea Veche, 2005, p.21, 120-129, 151, 156; Idem, Rezistenţa antisovietică în România (1944-1948). Clerici şi ierarhi, în “Destin românesc, Revistă de istorie şi cultură”, nr. 3/2000, p. 134; Idem, Politica religioasă a PCR, în “Ziarul de duminică”, supliment al cotidianului “Ziarul financiar”, nr. 24, vineri 3 noiembrie 2000, p. 4.
[15] Dan Ciachir, Groza şi Biserica, în “Cuvântul”, nr. 7 (255)/iul. 1998, p. 10; C. Păiuşan, op. cit., pp. 113, 115, 117.
[16] D. Ciachir, O farsă arhierească, în “Cuvântul”, nr. 8 (256)/aug. 1998, p. 10; ASRI, D 2488, f. 172-173.
[17] ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 78/1946, f. 217 şi 88/1947, f. 35; Sylvaine Guinle-Lorinet, Situaţia Bisericilor din România în anii ‘50 văzută de la Vatican, în “Mesagerul Sfântului Anton”, nr. 46 (mai-iunie 2001), p. 23; D. Ciachir, O farsă…; După unele surse, S. Rusan a fost susţinut şi de ministrul cultelor Radu Roşculeţ, fiind membru al PNL-Bejan – vezi ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 76/1946, f. 122.
[18] Bartolomeu Anania, arhiepiscop de Cluj, Atitudini, Cluj, Edit. Arhidiecezană, 1999, 124 p.; Idem, Amintiri despre patriarhul Justinian, conferinţă la simpozionul dedicat personalităţii patriarhului Justinian, organizat la 21 februarie 2001 în aula Palatului Patriarhiei Române; filmul documentar Memorie în alb şi negru, realizat în 1998-1999 de TVR (Redacţia “Viaţa Spirituală”) şi Biroul de presă al Patriarhiei Ortodoxe Române; C. Păiuşan, op. cit., pp. 113, 115, 117; M. Păcurariu, Istoria BOR, manual…, p. 399; Idem, Istoria BOR, vol. 3, pp. 433, 485.
[19] ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 78/1946, f. 28.
[20] ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 88/1947, f. 11; ASRI, Fond D, dos. 909, f. 510-513.
[21] ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 75/1946, f. 163, 272; dos. 78/1946, f. 217; dos. 88/1947, f. 35.
[22] cf. D. Ciachir, O farsă…
[23] Majoritatea reunite în Osteneli chiriarhale, Iaşi, Editura Centrului Mitropolitan, vol. I, 1954, XII + 468 p.
[24] Vezi Îndemnuri la împlinirea campaniei agricole, în Osteneli…, pp. 442-454; Pr. Gh. Burluşanu, O datorie patriotică de seamă: îndeplinirea la timp a muncilor agricole de toamnă, în “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 8/1954, pp. 875-880; Idem, Dezvoltarea agriculturii e o îndatorire a întregului popor. Clerul BOR sprijină măsurile luate de conducerea statului, în “BOR”, nr. 10/1954, pp. 1066-1077; Teodor N. Manolache, O îndatorire de mare cinste pentru preoţii bisericii noastre: sprijinirea muncilor agricole de primăvară, în “BOR”, nr. 3-4/1955, pp. 325-329.
[25] Sebastian Rusan, Un deceniu de eră nouă. 23 August 1944-23 August 1954, în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 7-8/1954, pp.1-4.
[26] Vezi Osteneli…, pp. 124-205 şi colecţia revistelor bisericeşti “BOR” (1948-1956), “Ortodoxia” (1949-1956) şi „MMS” (1950-1956), din care exemplificăm doar cu articolul scris de Pr. Scarlat Porcescu, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Sebastian, crainic al Bisericii Ortodoxe Române peste hotare, în „MMS”, nr. 9-10/1954, pp. 10-17.
[27] S. Rusan, Poporul nostru vrea Pace, dar va şti la nevoe să-şi apere marile sale cuceriri! DUŞMANII PĂCII TREBUIE ÎNFRÎNŢI, în “România liberă”, nr. 3170, 12 decembrie 1954, apud. “MMS”, nr. 12/1954, pp. 53-54.
[28] Pastorala de Crăciun din 1954 a lui Justinian, apud. T. N. Manolache, Înfăptuiri în lupta pentru pace în anul 1954, în “BOR”, nr. 1-2/1955, p. 36.
[29] Cuvîntul Sfîntului Sinod al BOR către clerul şi credincioşii din RPR, în “BOR”, nr. 3-4/1955, pp. 195-196.
[30] Scrisoarea irenică trimisă de Î.P.S. Patriarh Justinian cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Învierii Domnului din 1955, în “BOR”, nr. 5/1955, p. 376.
[31] Olivier Gillet, Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, Bucureşti, Edit. Compania, 2001, p. 122.
[32] S. Rusan, Îndrumător al strădaniei Bisericii Ortodoxe Române în slujba păcii, în “BOR”, nr. 5-6/1953, p. 473.
[33] T. N. Manolache, Înfăptuiri…, p. 35.
[34] S. Rusan, Îndrumător..., p. 464.
[35] Clerul şi credincioşii ortodocşi au datoria să sporească neîncetat contribuţia lor în lupta pentru apărarea păcii – Hotărîrile Sfîntului Sinod şi ale Adunării Naţionale Bisericeşti, în “BOR”, nr. 5-6/1953, pp. 579-580.
[36] Vezi “MMS”, nr. 9-10/1954, cu dedicaţia.
[37] Vezi Osteneli…, pp. 399-422 şi colecţia revistelor bisericeşti “BOR” (1948-1956), “Ort.” (1949-1956) şi “MMS” (1950-1956).
[38] cf. S. Rusan, Cuvânt de îndrumare către credincioşii care s-au lăsat amăgiţi de înşelători, în “MMS”, nr. 9/1955, pp. 489-495 şi Arhimandrit Ilie Cleopa (Mănăstirea Slatina), Cuvînt de lămurire în legătură cu rătăcirile stiliştilor, în „BOR”, nr. 3-4/1955, pp. 251-294 (sau tipărită sub formă de broşură).
[39] Ion Zubaşcu, Desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, în documentele Securităţii, în Analele Sighet, vol. 6, pp. 689-690; Cristian Vasile, Biserica Română Unită (Greco-Catolică) în primul an după desfiinţare, în Analele Sighet, vol. 7, p. 126; cf. Osteneli …, pp. 399-416.
[40] ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 75/1946, f. 177, 188; dos. 76/1946, f. 122, 255.
[41] Vezi Lucrările Sinodului Permanent. Spicuiri din procesul verbal al şedinţei din 23 mai 1955, în „BOR”, nr. 5/1955, p. 474.
[42] În urma scrisorii din 5 aprilie 1955 trimise, prin Tribunalul Capitalei RPR, Sfântului Sinod al BOR, prin care anunţa acceptarea propunerii şi alegerii sale ca mitropolit al Bisericii Ortodoxe de stil vechi (vezi Caterisirea arhiereului pensionar Galaction Cordun, în “BOR”, nr. 3-4/1955, pp. 214-216), arhiereul Galaction Cordun a fost scos definitiv din treapta episcopală la 14 aprilie 1955 (vezi Circulara Nr. 5956 din 12 mai 1955 adresată Protopopiatelor şi mănăstirilor din cuprinsul Sfintei Arhiepiscopii a Iaşilor, în “MMS”, nr. 5-6/1955, pp. 367-368).
[43] 65 de ani de persecuţie a Bisericii Ortodoxe Române de Stil Vechi. Octombrie 1924 - Decembrie 1989, Mănăstirea Slătioara, Edit. „Schimbarea la Faţă”, 1999, pp. 88-103 (pentru întreaga prigoană împotriva acestui cult - vezi pp. 78-136); Liviu Grigorescu, Politica de laicizare a slujitorilor Bisericii şi a credincioşilor, în Analele Sighet, vol. 7, pp. 109-110.
[44] Cf. M. Păcurariu, Istoria BOR, vol. 3, pp. 497, 566 şi Osteneli….
[45] Vezi Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Justinian şi alţi reprezentanţi ai clerului ortodox au fost decoraţi cu ordine ale R.P.R., în “BOR”, nr. 5-6/1953, pp. 423-431; Clerul şi credincioşii ortodocşi…, pp. 568-586; Sărbătorirea Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Sebastian cu prilejul împlinirii a 70 de ani, în “BOR”, nr. 9/1954, pp. 946-947; T. N. Manolache, Înfăptuiri…, p. 35; Pr. Vasile Flondor-Iaşi, Festivitatea dela Catedrala Mitropolitană din Iaşi în urma decorării Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Sebastian cu Ordinul „Steaua R.P.R.” clasa a II-a, în “MMS”, nr. 6/1953, pp. 35-42; Pr. Sc. Porcescu, Sărbătorirea Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Sebastian în ziua de 22 Septembrie a.c., cu ocazia celei de a 70-a aniversări a zilei sale de naştere, în “MMS”, nr. 9-10/1954, pp. 18-38; Teofil Herineanu (episcopul Romanului şi Huşilor), „Un om la locul lui”. Cuvinte la un popas, în “MMS”, nr. 3/1955, pp. 81-83 + foto; colaboratori, Prinos Înalt Prea Sfinţitului Sebastian cu prilejul împlinirii a cinci ani de la înscăunarea ca mitropolit al Moldovei şi Sucevei, în “MMS”, nr. 3/1955, pp. 84-112.
[46] Vezi Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Justinian …, pp. 423-425; Clerul şi credincioşii ortodocşi …, pp. 568-586 şi T. N. Manolache, Înfăptuiri…, p. 35.
[47] Declaraţia lui Nicolae Bălan, publicată în “Universul”, nr. 24, 15 iunie 1953, apud. Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Justinian…, pp. 427-428.
[48] Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roşii. Amintirile unui general de Securitate, Bucureşti, Ed. Venus, 1992, pp. 7, 326, 328-332; Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, a recunoscut, în anul 1997, că a colaborat cu Securitatea – vezi I. Zubaşcu, Înalt Prea Sfinţitul Nicolae Corneanu mărturiseşte că a colaborat cu Securitatea, în „România liberă”, 10 martie 1997, p. 1 şi 11. Mărturisirea sa nu a fost spontană, ci a fost făcută sub presiunea dezvăluirilor acuzatoare ale unor preoţi ortodocşi bănăţeni pe care i-a persecutat şi caterisit din motive politice sub regimul Ceauşescu – vezi cotidianul timişorean „Renaşterea” din 8-10 ianuarie 1997, săptămânalul „Academia Caţavencu”, nr. 10/1997 şi volumul lui Liviu Negoiţă, Biserica şi Puterea. document, Timişoara, Edit. Eurostampa, 1998. După acelaşi model de pseudo-mărturisire a colaborării cu Securitatea, arhiepiscopul Andrei Andreicuţ de Alba-Iulia a declarat, tot în 1997, că a fost forţat prin presiuni psihice şi şantaj să semneze un angajament de informator – vezi Florian Bichir, Arhiepiscopul de Alba-Iulia, Andrei Andreicuţ, a recunoscut, încă din 1997, că a colaborat cu Securitatea: <>, în „Evenimentul zilei”, 31 martie/1 aprilie 2001, p. 1 şi 3. Totuşi, aceste „ mărturisiri” au rămas unicele de acest fel în toată ierarhia ortodoxă română, toţi ceilalţi arhierei păstrând o tăcere strictă în această chestiune.
[49] M. Păcurariu, Istoria BOR, vol. 3, p. 543.
[50] Adrian Nicolae Petcu, Mitropolitul Sebastian Rusan, finul lui Petru Groza, dar şi duşmanul comuniştilor, în “Rost”, an I, 2003, nr.10-11, p.45-48.
[51] Gabriel Mateescu (secretar de redacţie), „Războiul nevăzut” al părintelui Ilarion Argatu, în "Lumea credinţei” (fosta revistă lunară „Credinţa ilustrată”), ianuarie 2004, p.43; cf. Ion Zubaşcu, Sub patriarhul Justinian Marina, toţi preoţii regiunii Iaşi au fost membri PCR, în „România liberă”, 10.01.2004.
GABRIEL CATALAN
Sunt bine cunoscute relaţiile de colaborare dintre puterea laică şi cea religioasă în istoria românească, în ţarãa noastră - la fel ca în toată lumea ortodoxă - existând o tradiţie seculară de supunere a ierarhiei ortodoxe faţă de puterea de stat şi chiar o confuzie, intenţionat cultivată, între stat şi biserică sau între naţional, etnic şi confesional.
Epoca comunistă, însă, a însemnat apogeul acestui tip de raporturi de sorginte bizantină, comuniştii români începând acţiunile de epurare a clerului, inclusiv a unor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române (BOR), încă de la preluarea puterii politice la 6 martie 1945.
De exemplu, au fost forţaţi să se retragă: mitropolitul Olteniei - Nifon Criveanu - la 20 aprilie 1945, mitropolitul Bucovinei - Tit Simedrea - la 30 iunie 1945, mitropolitul Moldovei - Irineu Mihălcescu - la 16 august 1947, episcopul Dunării de Jos (Galaţi) - Cosma Petrovici - şi episcopul de Roman - Lucian Triteanu - în august 1947, episcopul Armatei - Partenie Ciopron - în august 1948, prin desfiinţarea Episcopiei Armatei, episcopul de Huşi - Grigorie Leu - prin desfiinţarea Eparhiei de Huşi şi contopirea ei cu cea de Roman, în februarie 1949, episcopul de Oradea - Nicolae Popoviciu - în octombrie 1950.[1]
Astfel, guvernul comunist condus de Petru Groza a impus înlocuirea unor înalţi clerici ortodocşi cu prelaţi de încredere, apropiaţi principalilor lideri comunişti (vezi, de exemplu, relaţia preotului Ioan Marina - viitorul patriarh - cu liderul PCR - Gheorghe Gheorghiu-Dej), cu scopul de a controla BOR şi de a o folosi în propaganda politico-ideologică, mai cu seamă pentru cucerirea şi menţinerea puterii prin controlarea şi influenţarea unor largi categorii de cetăţeni.
Din aceste motive, fie pentru a obţine o funcţie bisericească, fie pentru a o păstra, mulţi clerici au devenit delatori/securişti, colaborând ca informatori sau fiind chiar agenţi (surse, ofiţeri acoperiţi, agenţi de influenţă, gazde ale caselor conspirative, persoane de sprijin, rezidenţi) ai aparatului comunist de represiune şi dezinformare.
De altfel, promovarea în funcţii de răspundere a unor prelaţi simpli, chiar marginali (unii chiar fără să fi fost monahi, aşa cum cerea tradiţia, alţii având o pregătire teologică şi intelectuală extrem de modestă), dar foarte ataşaţi “noului regim democrat”(regimului comunist), deşi, uneori, aveau “un trecut politic pătat”[2] şi - deseori - legaţi prin relaţii de înrudire sau prietenie de nomenclatura partidului-stat, a reprezentat principala metodă de preluare a controlului asupra BOR de către PCR/PMR.
Trebuie precizat faptul că şi trecutul compromiţător (mai ales din punct de vedere politic) al unor prelaţi a fost folosit de comunişti pentru a-i şantaja şi manipula şi astfel a controla şi a conduce, de fapt, BOR. În acest sens, pot fi amintite cunoscutele simpatii şi activităţi legionare/de extremă dreapta ale multor ierarhi ortodocşi, printre care Nicolae Bălan - mitropolitul Ardealului (1920-1955), patriarhul Justinian Marina (1948-1977), Sebastian Rusan - mitropolitul Moldovei (1950-1956), Firmilian Marin - mitropolitul Olteniei (1947-1972), Iustin Moisescu – mitropolit al Ardealului (1955-1956), mitropolit al Moldovei (1957-1977) şi apoi patriarh (1977-1986), episcopii-vicari patriarhali Antim Nica „Târgovişteanu” (1950-1973) - ajuns apoi arhiereul Galaţiului (1973-1995) - şi Teoctist Arăpaşu “Botoşăneanu” (1950-1962) - care a ajuns în cele din urmă patriarh în 1986 [după ce a fost succesiv episcop de Arad (1962-1973), mitropolit al Olteniei (1973-1977), mitropolit al Moldovei (1977-1986)], episcopul de Oradea - Valerian Zaharia (1951-1969), Chesarie Păunescu - episcop al Tomisului (1944-1950) şi apoi al Dunării de Jos (1950-1973), Partenie Ciopron - episcop al Armatei (1937-1948), pensionat în august 1948, dar, ulterior, reciclat şi numit episcop de Roman (1961/1962-1978), Iosif Gafton - episcop de Argeş (1944-1949), devenit episcop al Argeşului şi Râmnicului (1949-1984), Antim Anghelescu – episcop de Buzău (1944-1979).[3]
De asemenea, foarte mulţi clerici din eşalonul secund împărtăşeau aceleaşi convingeri politice extremiste şi naţionaliste, fiind adesea recrutaţi şi promovaţi în importante funcţii ecleziastice, inclusiv în rândul chiriarhilor. Dintre aceştia îi amintim doar pe câţiva, ale căror nume sunt mai cunoscute: Antonie Plămădeală – mitropolit al Ardealului (1982-2005), Nestor Vornicescu – mitropolit al Olteniei (1978-2000), Nicolae Corneanu – mitropolit al Banatului din 1962, Bartolomeu Anania – arhiepiscop de Cluj din 1993 şi mitropolit al celei mai mari părţi din Ardeal din 2006, arhimandriţii Ghenadie Floare, Gherasim Bica, David Glăvan, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Sandu Tudor, Roman Braga, Felix Dubneac, Mina Dobzeu, Ioasaf Popa, Grigorie Băbuş, preoţii profesori Liviu Stan, Spiridon Cândea, Dumitru Fecioru, Teodor Bodogae, Constantin Galeriu, Dumitru Stăniloaie şi diaconul profesor Gheorghe Moisescu.[4]
S-a format, astfel, un sistem ecleziastic de tip clientelar, relaţiile dintre ierarhia comunistă şi cea ortodoxă unindu-i pe toţi protagoniştii într-un singur mare clan, nomenclatura, în pofida unor incidente sau neînţelegeri minore şi temporare ori a părerilor critice nemărturisite sau abia şoptite, în intimitate, de către unii ierarhi, cauzate exclusiv de interesele personale sau de grup intrate în divergenţă în unele momente, dar prezentate, în mod vădit exagerat, ca dovezi ale rezistenţei ori ale colaborării raţionale, limitate, negociate a ierarhilor BOR cu regimul comunist, de către unii istorici (ortodocşi) de astăzi care fie adoptă tonul evaziv, aparent neutru şi ultraprudent, sub pretextul „obiectivităţii”, fie fac apologia făţişă a ierarhiei de ieri şi de azi a BOR.[5]
Cel mai bun exemplu îl constituie însuşi “patriarhul roşu” - cum a fost supranumit Justinian Marina - cel care din simplu preot de mir în Râmnicu Vâlcea a devenit patriarh în 1948, prin voinţa regimului comunist[6], după ce Gheorghiu-Dej avusese grijă ca Ioan Marina să avanseze rapid în ierarhia BOR, fiind succesiv ales episcop-vicar mitropolitan de Iaşi (1945) şi mitropolit al Moldovei (1947), în urma unei campanii de acuzaţii şi persecuţii la adresa ierarhului ieşean Irineu Mihălcescu, care a fost forţat să se retragă din scaunul mitropolitan în august 1947. “La 30 iulie 1945, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei. Tuns în monahism la mănăstirea Cetăţuia sub numele de Justinian, la 12 august 1945 a fost hirotonit arhiereu în catedrala mitropolitană din Iaşi, cu titlul de Vasluianul. În calitate de arhiereu-vicar a organizat asistenţa socială în cuprinsul Arhiepiscopiei Iaşilor, necesară în împrejurările grele de după război şi în cursul secetei ce bântuia atunci în Moldova. În august 1947, în urma retragerii din scaun a mitropolitului Irineu Mihălcescu, s-a încredinţat arhiereului Justinian conducerea Arhiepiscopiei Iaşilor, ca locţiitor de arhiepiscop şi mitropolit, iar în noiembrie 1947 a fost ales mitropolit al Moldovei, fiind investit şi înscăunat în decembrie 1947, în cadrul festivităţilor tradiţionale. În urma morţii patriarhului Nicodim Munteanu (27 februarie 1948), mitropolitul Justinian a devenit locţiitor de patriarh. La 24 mai 1948, Colegiul electoral l-a ales în scaunul de Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind înscăunat la 6 iunie 1948”.[7]
Un traseu similar a avut preotul Sebastian Rusan, care a urcat şi el foarte repede treptele ierarhiei ecleziastice, ajungând, rând pe rând, protopop de Satu Mare (iulie 1945), locţiitor de episcop al Maramureşului (octombrie 1946), episcop de Sighet/Maramureş (noiembrie-decembrie 1947) şi concomitent, pentru scurtă vreme, locotenent de episcop la Râmnicu Vâlcea (1948-1949)[8], iar în final mitropolit al Moldovei (martie 1950).[9]
Să detaliem modul în care Sebastian Rusan a devenit din episcop de Maramureş, mitropolit de Iaşi, ascensiunea sa anterioară fiind relatată în autobiografia pe care o reproducem mai jos. În septembrie 1948 Sebastian Rusan devenea arhiepiscop al Sucevei şi Maramureşului prin desfiinţarea Episcopiei de Maramureş şi unificarea ei cu Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor (cum se numea din mai 1947 fosta Mitropolie a Bucovinei, cu sediul la Suceava), iar la 25 martie 1950 a fost investit şi înscăunat mitropolit al Moldovei, după ce Adunarea Naţională Bisericească hotărâse la 26 februarie 1950 desfiinţarea Arhiepiscopiei Sucevei şi Maramureşului şi contopirea ei cu Arhiepiscopia Iaşilor.[10] El l-a înlocuit la Iaşi pe Justinian, care a fost adus în mai-iunie 1948 pe scaunul patriarhal de la Bucureşti[11] , dar care a continuat să asigure şi conducerea Mitropoliei Moldovei prin intermediul vicarului Teoctist Arăpaşu (1948-1950) rămas la Iaşi[12], după moartea patriarhului Nicodim Munteanu (27 februarie 1948) şi a mitropolitului de drept al Moldovei - Irineu Mihălcescu (3 aprilie 1948).[13]
Există voci care acuză faptul că aceste două personalităţi bisericeşti - patriarhul Nicodim şi mitropolitul Irineu (care i-ar fi urmat, după tradiţie, lui Nicodim în scaunul patriarhal) - au murit în condiţii cel puţin suspecte[14] , tocmai pentru a putea fi instalaţi în fruntea BOR aceşti clerici colaboraţionişti ai comuniştilor: Justinian Marina şi Sebastian Rusan, ambii având ca protectori pe Gheorghiu-Dej şi Petru Groza.[15]
Sebastian Rusan, ca şi Ioan Marina, a fost călugărit cu puţin timp înainte de a primi arhieria, el fiind doar preot de mir, devenit văduv prin decesul soţiei - ca şi în cazul lui I. Marina - dar având nu mai puţin de 17 (şaptesprezece) copii, spre deosebire de cei numai doi ai lui Justinian (Ioan) Marina.[16]
Cum s-a ajuns în situaţia ca BOR să fie condusă de astfel de clerici?! Documentul pe care-l prezentăm în continuarea acestui articol va lămuri această întrebare oarecum retorică. S. Rusan a devenit numărul doi în ierarhia ortodoxă datorită calităţii sale de fin al lui P. Groza[17] , iar I. Marina a ajuns patriarh tocmai din pricina relaţiilor sale personale de amiciţie cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe care l-a şi găzduit în 1944, după evadarea lui din lagărul de la Târgu Jiu, în casa sa din Râmnicu Vâlcea, pe când era parohul bisericii Sfântul Gheorghe din acel oraş.[18]
Chiar şi mitropolitul Ardealului - Nicolae Bălan - în ciuda unor mici divergenţe (inerente, de altfel, în mai toate cazurile) a colaborat foarte strâns cu regimul comunist, un rol important în această privinţă avându-l înrudirea sa cu premierul comunist Petru Groza, a cărui nepoată (fata fratelui său din Târgu Mureş – dr. Victor Groza) se căsătorise în noiembrie 1948 cu nepotul mitropolitului.[19]
De asemenea, episcopii vicari patriarhali ai lui Justinian Marina aveau prieteni şi protectori printre nomenclaturiştii momentului: Antim Nica “Târgovişteanu”, fost episcop de Ismail şi Cetatea Albă în timpul lui Antonescu şi director al Institutului Teologic Ortodox din Bucureşti, apoi secretarul Sfântului Sinod, era protejatul lui Radu Roşculeţ, fost ministru al cultelor şi al lui Costică Ignat, fost prefect tătărescian de Galaţi, prietenul lui Miron Constantinescu şi naşul de hirotonisire a lui Justinian Marina[20], iar Teoctist Arăpaşu “Botoşăneanu”, “cunoscut pentru sentimentele sale democratice” şi “un element cu pregatire şi încadrat încă din anul 1945 în partidul claselor muncitoare” era susţinut de prietenii săi, dr. Vasile Mârza, lider al PCR/PMR – Iaşi şi ministru al sănătăţii, şi generalul Răşcanu de la Iaşi, fiind “un colaborator intim al patriarhului Justinian încă de pe vremea când era la Iaşi”[21].
Dar aceste promovări nu erau datorate numai unor astfel de “capricii ale sorţii”[22] - cum încercau să ne convingă unii comentatori ai istoriei relativ recente a BOR, care probabil resimt încă nostalgia vremurilor apuse (oare?!), când guvernul şi Sfântul Sinod erau aproape mereu în consens, conlucrând la distrugerea societăţii civile româneşti, inclusiv a celorlalte culte şi mai ales a catolicismului.
O explicaţie mult mai completă constă în cultivarea oportunismului, lichelismului şi carierismului de către puterea comunistă, precum şi în lipsa unei minime demnităţi morale, a unei rezistenţe anticomuniste reale şi, în ultimă instanţă, a unei atitudini creştine veritabile a ierarhilor ortodocşi.
Acestea sunt principalele cauze ale colaborării cvasi-permanente şi cvasi-totale a ierarhiei ortodoxe române cu regimul comunist, pe fondul relaţiilor simfonice tradiţionale ale ortodoxiei cu statul şi al supremaţiei incontestabile a URSS în Europa de Est, fenomene istorice magistral expuse şi demonstrate de istoricul belgian Olivier Gillet în a sa teză doctorală din 1995 (L’Église orthodoxe et l’État communiste roumain (1948-1949). Étude de l’idéologie de l’Église orthodoxe: entre traditions byzantines et national-communisme), publicată în 1997, tot sub egida Universităţii Libere din Bruxelles, sub titlul Religion et Nationalisme. L’idéologie de l’Église orthodoxe roumaine sous le régime communiste.
Cazul Sebastian Rusan este emblematic pentru întreaga ierarhie ortodoxă. Activitatea sa, ca a oricărui ierarh ortodox al epocii, a fost permanent concentrată asupra priorităţilor politico-propagandistice ale regimului comunist. Astfel, în pastoralele, predicile şi cuvântările sale[23] a elogiat neîncetat politica internă şi externă a guvernului comunist, insistând mai ales asupra politicii agrare (îndemnurile repetate către ţărani pentru predarea cotelor de produse agricole şi alimentare la stat şi pentru executarea la timp a lucrărilor agricole)[24] şi a alianţei RPR cu URSS – “ţara păcii”. Iată, de exemplu, viziunea mitropolitului Rusan despre 23 August 1944: „piatra de hotar ce desparte lumea veche a exploatării omului de către om, de lumea cea nouă a cuceririlor şi marilor realizări ale poporului muncitor”, „ziua în care poporul muncitor şi-a făurit independenţa şi suveranitatea naţională”, „marea sărbătoare a omului nou”, „ziua eliberării patriei de sub jugul fascisto-hitlerist de către armatele victorioase ale marii noastre prietene, Uniunea Sovietică” şi despre regimul comunist şi rolul BOR: „Statul nostru, al regimului de democraţie populară garantează libertatea exercitării cultelor religioase, dînd posibilitatea ca fiecare cult, în locaşurile lui de închinare, să-şi exercite cultul respectiv, în deplină libertate. […] Preoţimea îşi cunoaşte rolul ei social şi conlucrează armonios cu reprezentanţii puterii de stat la întărirea şi înfrumuseţarea Patriei noastre, a RPR. Preoţii sînt purtători de har în faţa sfintelor Altare, dar şi cetăţeni loiali ai Statului nostru. În lupta pentru apărarea păcii ei se află în primele rînduri, conduşi de ierarhia superioară bisericească. Pilda dată de Î. P. S. Patriarh Justinian şi de toţi membrii Sfîntului Sinod este grăitoare în această privinţă. Decoraţiile ce stau pe pieptul unora dintre ierarhi, ca o răsplătire morală şi concretă din partea conducătorilor Patriei noastre, ilustrează meritul preoţimei în lupta pentru apărarea păcii. Iar apărarea păcii cuprinde toate manifestările de viaţă socială: pe tărâm cultural, administrativ şi economic. Asigurînd bună starea, munca şi ordinea în ţara noastră, contribuim la cauza păcii în lume. […] toate acestea dovedesc că în regimul de democraţie populară BOR are cele mai prielnice condiţii de dezvoltare şi misionarism. […] Pentru toate aceste motive de ordin patriotic şi bisericesc, Biserica Ortodoxă din Moldova, prin glasul smereniei mele, aduce cuvînt de slăvire zilei de 23 august 1954, cînd se împlineşte un deceniu de la eliberarea Patriei noastre…”[25]
S. Rusan a fost unul dintre agenţii propagandistici de marcă ai regimului comunist, participând activ la întruniri naţionale şi internaţionale organizate în “apărarea păcii”: Mişcarea pentru Apărarea Păcii din RPR, Congresul Partizanilor Păcii din RPR, Congresul Mondial al Partizanilor Păcii, Consiliul Mondial al Partizanilor Păcii, conferinţele pan-ortodoxe şi interconfesionale de la Moscova şi din RPR etc.[26] În acest sens prezentăm câteva mostre din gândirea sa: „Ca păstor duhovnicesc al dreptcredincioşilor din Moldova care au fost atît de greu loviţi în cursul ultimului război dezlănţuit de imperialiştii germani – ca ierarh al Bisericii Ortodoxe care osîndeşte agresiunea şi jaful şi binecuvîntează pacea şi munca, protestez cu hotărîre împotriva reînarmării Germaniei occidentale şi pregătirii unui nou război. Totodată salut cu bucurie şi cu încredere Declaraţia guvernelor europene care au participat la conferinţa de la Moscova – declaraţie care arată singura cale dreaptă spre înlăturarea primejdiei unui nou război şi asigurarea păcii în Europa şi în lumea întreagă. Socotesc de a mea datorie să arăt că orice fiu al bisericii ortodoxe care urmează întru totul învăţăturile Mîntuitorului – are datoria sfîntă de a sprijini hotărîrile conferinţei statelor europene pentru asigurarea păcii şi securităţii în Europa, deoarece însuşi Hristos a poruncit urmaşilor săi să fie ziditori ai păcii. Învăţătura Bisericii Ortodoxe osîndeşte războiul de cotropire, dar recunoaşte sfinţenia şi dreptatea luptei pentru apărare. […] De aceea, duşmanii păcii trebuie înfrînţi atunci cînd ar încerca să dezlănţuie furtuna. Şi uriaşele forţe ale păcii pot s-o facă dacă toţi cei ce iubim pacea vom fi strînţi uniţi în jurul steagului păcii, înălţat şi purtat cu cinste şi vrednicie de Uniunea Sovietică. Aceasta este credinţa mea nezdruncinată şi acesta este îndemnul părintesc pe care-l fac tuturor clericilor şi credincioşilor mei.”[27] Acest discurs nu era singular, ci se încadra în tipologia limbii de lemn uzitată de toată ierarhia BOR: „Dar nu putem să nu ridicăm glas de împotrivire faţă de uneltirile conducătorilor acelor neamuri care pun la cale reînvierea militarismului german, fie ei englezi, americani sau francezi. […] Ideea liniştei, păcii şi securităţii colective în Europa va birui, căci forţa morală care însufleţeşte jumătate din populaţia planetei noastre nu poate fi cu nimic înfrântă. […] Sub faldurile uriaşei Mişcări pentru pace, în care s-a înrolat şi poporul nostru, alături de popoarele celor mai mari ţări din lume – China şi Rusia – nu se ascunde nici teama, nici laşitatea, ci dragostea omului pentru semenii săi, pentru fericirea şi bunăstarea lor. Acestea trebuie apărate împotriva oricăror silnicii. Precum în trecut, aşa şi mâine de va fi nevoie, poporul nostru va şti să-şi apere mormintele strămoşilor, ogoarele roditoare ale patriei, munţii şi pădurile, atelierele şi uzinele, aşezămintele de cultură şi sfintele biserici străbune. Domnul puterilor va fi cu noi. Încrederea noastră în biruinţa păcii este neclintită.”[28]; „… în aceste zile în care unii cârmuitori de state din Apusul Europei şi America – prin uneltirile lor împotriva păcii dăruită de Dumnezeu – slujesc vrăjmaşului neamului omenesc, voi aţi fugit de rău şi v-aţi alipit de bine…”[29]; „Ne întristează mult – mai ales în aceste slăvite zile ale Învierii Domnului – cînd vedem pe unii conducători de popoare din Apusul Europei şi din cele două Americi, că plănuesc să topească vieţile omeneşti şi bunurile adunate cu străduinţe de veacuri, prin focul armelor atomice.”[30]
Toată această „mişcare mondială pentru apărarea păcii” era, de fapt, creaţia şi instrumentul KGB-ului, la care colaborau autorităţile civile, militare şi bisericeşti din toate „ţările de democraţie populară”.[31] Colaboraţionismul clerului BOR în această problemă primordială a propagandei comuniste interne şi externe rezultă şi din declaraţia dată la 16 iulie 1951 de preşedintele Sfântului Sinod – patriarhul Justinian: „Mai mult de 80% din clerul BOR s-a încadrat în Comitetele de Luptă pentru Pace, activând cu toată sinceritatea şi conştiinciozitatea pentru întărirea frontului păcii, iar Noi urmărim cu atenţie această acţiune importantă, încurajând şi evidenţiind pe cei harnici şi de bună credinţă.”[32] Lăudând activitatea propagandistică clericală în aceeaşi chestiune, Petre Constantinescu-Iaşi, vicepreşedinte al Comitetului Permanent pentru Apărarea Păcii din RPR, declara în 1954: „Din totalul de 2135 de preoţi din Arhiepiscopia Bucureştilor, sînt: în Comitetul Permanent 1 preot, în Comitetul Capitalei 1 preot, în comitetele regionale 3 preoţi, în comitetele raionale 37, în comitetele locale 2093. Din aceşti 2093 sînt 31 preşedinţi, 41 vicepreşedinţi, 119 secretari.”[33]
În acest context, mitropolitul Rusan, al doilea în rang în ierarhia BOR, a fost, ca toţi ceilalţi arhierei, un promotor al cultului personalităţii în interiorul BOR. Cu ocazia aniversării a cinci ani de la întronizarea lui Justinian ca patriarh, el îl elogia, în numele său şi în numele Sfântului Sinod, astfel: „În climatul acesta al luptei împotriva primejdiei unui nou război a fost sortit să-şi încordeze puterea de vâslaş al BOR, către limanul liniştitor al păcii omenirii şi Î.P.S. Patriarh Justinian. În epoca noastră de mari prefaceri sociale, BOR a fost trezită din rosturile ei liniştite ale ritualisticii cultice şi dinamizată spre un apostolat social, având ca ţel central apărarea păcii. Trezitorul, veghetorul şi îndrumătorul comunităţii religioase ortodoxe române la acţiunea de apărare a păcii este Înalt Prea Fericitul Patriarh Justinian.”[34]; „Vorbirea, scrisul şi fapta Patriarhului nostru se împlinesc zilnic cu cauza păcii, Înalt Prea Sfinţia Sa devenind nu numai promotor, dar şi pilduitor în lupta pentru pace. […] La marile realizări spirituale şi materiale pe care Patriarhul sărbătorit le-a dăruit Bisericii strămoşeşti, în răstimpul celor cinci ani de patriarhat, acţiunea de apărare a păcii îi aureolează întreaga activitate ca o cunună de lauri pusă pe capul unui
Problemele pastorale interne cele mai importante pentru mitropolitul Rusan, ca de altfel pentru întreaga ierarhie a BOR, au fost combaterea catolicismului şi a stiliştilor, în regiunile Maramureş, Bucovina şi Moldova existând numeroase comunităţi catolice şi ortodoxe de rit/stil vechi.[37] În Moldova şi Bucovina (Suceava) se înregistrau multe convertiri ale ortodocşilor la stilişti[38], iar populaţia catolică (atât de rit latin, cât şi de rit grec) era deosebit de numeroasă şi dinamică, în Maramureş existând cel mai mare procent de clerici şi laici greco-catolici/uniţi, care refuzaseră să treacă la ortodoxie sau retractaseră “revenirea” la BOR.[39]
Conferinţele în care erau înfieraţi catolicii şi stiliştii de arhiereul Rusan erau organizate de acesta împreună cu autorităţile centrale şi locale (prefecţii, deputaţii, primarii şi secretarii de partid ai judeţelor, regiunilor şi oraşelor respective)[40] şi erau însoţite de măsuri de persecuţie (supraveghere informativă, arestări, anchete, caterisiri) luate îndeosebi asupra clericilor catolici nereveniţi (sau care retractaseră revenirea) la ortodoxie şi a preoţilor stilişti, consideraţi schismatici şi eretici[41]. De exemplu, caterisirea[42] şi arestarea arhiereului pensionar ortodox Galaction Cordun, fostul vicar episcopal de Constanţa („Silistreanu”), care a revenit la stilul vechi şi a devenit şeful spiritual al Bisericii Ortodoxe de stil vechi, cu rang de mitropolit, în 1955[43] ori persecutarea clericilor catolici de ambele rituri din Bucovina/Suceava, Maramureş şi Moldova au fost în mare măsură datorate zelului pe care-l manifesta Sebastian Rusan, mitropolitul ortodox al Moldovei, în slujirea intereselor partidului şi statului comunist.
Trebuie amintit şi rolul pe care l-a jucat Rusan în pregătirea politico-spirituală a lui Andrei Moldovan, arhimandrit din Akron-Ohio/SUA, rămas văduv, care a fost chemat în ţară, tuns în monahism la mănăstirea Neamţ, hirotonit episcop la Sibiu şi trimis, după ce a fost reciclat câteva luni, să preia conducerea Episcopiei Misionare Ortodoxe Române în America, pe care a păstorit-o între anii 1950 şi 1963 (fostul episcop Policarp Moruşca, numit în 1935 şi aflat în ţară din 1939, fiind pensionat forţat în 1948), având ca obiectiv principal reunirea tuturor parohiilor ortodoxe române şi a tuturor emigranţilor români în cadrul acestei episcopii, subordonate BOR, dar şi serviciilor de spionaj comuniste române şi sovietice, pentru care lucra sub acoperire, desfăşurând, totodată, acţiuni de propagandă şi dezinformare.[44]
“Pentru merite deosebite dobîndite în activitatea desfăşurată în acţiunile legate de problema păcii”, S. Rusan a primit cea mai înaltă distincţie comunistă românească: Ordinul Steaua RPR, mai întâi clasa a II-a în iunie 1953 şi apoi clasa I în septembrie 1954 - cu prilejul împlinirii a 70 de ani.[45] Cu aceleaşi ocazii, „pentru merite în activitatea patriotică şi pentru contribuţia adusă cauzei păcii”, erau decoraţi cu acelaşi ordin şi alţi ierarhi ortodocşi: patriarhul Justinian (clasa I), mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan (clasa a II-a) şi episcopul Oradei, Valerian Zaharia (clasa a III-a) la 6 iunie 1953, iar la 3 septembrie 1954, mitropolitul Olteniei, Firmilian Marin (clasa a II-a), mitropolitul Banatului, Vasile Lăzărescu (clasa a III-a), episcopul Romanului şi Huşilor, fost greco-catolic, Teofil Herineanu şi episcopul vicar patriarhal Teoctist Arăpaşu „Botoşăneanu” (clasa a IV-a).[46] Pentru a sublinia cauzele, consecinţele şi importanţa acordată acestor evenimente de către cei decoraţi, redăm un pasaj din declaraţia unuia dintre ei pe această temă: ”Acord decorării mele semnificaţia adânc grăitoare de preţuire a contribuţiei adusă pe tărâm bisericesc la întărirea unităţii poporului nostru, prin consecvenţa cu care am militat o viaţă întreagă pentru eliberarea din cătuşele Vaticanului a credincioşilor şi clerului din Ardeal, căzuţi în mrejele papalităţii acum un sfert de mileniu. Puţine acte vor fi trezit un răsunet mai viu în sufletele credincioşilor şi clerului din Ardeal, ca acesta, care chezăşuieşte şi confirmă, în acelaşi timp, bunele raporturi dintre Biserică şi Stat, menite să sporească încrederea în viitorul patriei şi dragostea faţă de conducătorii fireşti ai poporului nostru. Voi împărtăşi clerului şi credincioşilor ortodocşi din Ardeal sentimentele mele de nespusă bucurie, prin declaraţiile pe care le voi răspândi prin presa bisericească şi prin viu grai, arătând semnificaţia acestui act pentru întărirea dragostei de patrie şi a hotărîrii de a lupta pentru apărarea păcii. De asemenea, socotesc, ca o datorie de onoare a mea, să sprijin, orice acţiune menită să promoveze bunăstarea şi propăşirea patriei noastre scumpe, Republica Populară Romînă.”[47]
După doi ani de la acordarea ultimei decoraţii, prin care i se recunoşteau înaltele merite în edificarea socialismului şi în propaganda externă (marea majoritate a ierarhilor ortodocşi din România comunistă erau colaboratori sau chiar agenţi ai Departamentului de Informaţii Externe/DIE - serviciul de spionaj al regimului comunist românesc, care era subordonat direct şi total celui sovietic)[48], la 15 septembrie 1956, mitropolitul Sebastian Rusan, în vârstă de 72 de ani, a murit.[49]
Putem afirma, deplin întemeiaţi pe documente de felul celor utilizate în acest studiu, că relaţia dintre BOR şi comunism nu a fost doar una de faţadă, de circumstanţă, ci a reprezentat o strânsă colaborare, reciproc avantajoasă pentru cele două nomenclaturi, cea laică şi atee a partidului unic şi cea clericală, a Bisericii dominante „strămoşeşti”.
O asemenea relaţie ne îndreptăţeşte să vorbim de trădarea naţiunii române de către ierarhia BOR şi despre o ortodoxie comunistă, totalitară, ale cărei reminiscenţe există şi astăzi în România, nicidecum de rezistenţa ei anticomunistă, aşa cum o face, chiar în ceea ce îl priveşte pe Sebastian Rusan, unul dintre tinerii istorici de curte ai Patriarhiei Ortodoxe Române[50], al cărui stil hagiografic, pe alocuri chiar penibil, îl discreditează complet, în opinia noastră.
De altfel, ierarhii ortodocşi (şi foarte mulţi preoţi) au fost nu doar colaboratorii regimului comunist (inclusiv ai Securităţii), patriarhul Justinian fiind, fără discuţie, un membru al nomenclaturii statului comunist (ori asimilat acestui statut) şi încă unul cu o foarte mare putere, aşa cum erau şi alţi ierarhi ortodocşi: mitropoliţi, arhiepiscopi, episcopi şi episcopi vicari (printre care chiar vicarul său, azi patriarh, Teoctist Botoşăneanul), ci, cu siguranţă, membri ai PCR, lucru confirmat de documente ale Securităţii pe care le-am publicat sau despre care am scris („Evenimentul zilei”, 19 I 2001, „Mesagerul Sfântului Anton”, nr. 47/iul.-aug. 2001, „Dorul”, nr.164/oct. 2003, nr.165/nov. 2003 şi nr.179/feb. 2005), dar şi de mărturiile unor ieromonahi care au trăit acele timpuri, precum părintele Ilarion Argatu, cunoscutul duhovnic, exorcist şi stareţ de la Mănăstirea Cernica, trecut în lumea drepţilor în 1999, care a fost „singurul dintre cei 175 de preoţi [ortodocşi] din judeţul Iaşi” care „a refuzat cu demnitate înscrierea în PCR”, fiind permanent persecutat, din 1948 fiind urmărit de Securitate ca un fugar pe capul căruia se pusese o recompensă consistentă şi căruia i se expropriase averea, apoi, în 1953, fiind condamnat la închisoare pe viaţă şi abia în 1964 amnistiat, şi care a declarat net că toţi clericii ortodocşi din Iaşi erau comunişti cu carnet de pe vremea lui Justinian[51].
Textul pe care-l reproducem fidel, în continuare, demonstrează din plin aceste afirmaţii, asemănarea sa cu autobiografia unui important activist comunist sau chiar cu cea a unui membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român fiind frapantă.
„Prefectura Judeţului Maramureş. Cabinetul Prefectului
doc. nr. 233 / din 29 Sept. 1947
Domnule Ministru,
Alăturat avem onoarea a Vă înainta hotărârea Consiliului B.P.D. din Maramureş, prin care în unanimitate se hotăreşte sprijinirea candidaturei la scaunul Episcopesc al Maramureşului a P.C. Sale Protopop Sebastian Rusan, actualul Locotenent de Episcop.
Din partea administraţiei judeţului recomandăm şi noi călduros sprijinului Dvs. la alegerea P.C. Sale în scaunul de Episcop al Maramureşului.
Anexăm şi o auto-biografie a candidatului nostru.
Prefectul Judeţului Maramureş,
Nicolae Vancea
D-lui Ministru de Interne Teohari Georgescu”
(înregistrat la MAI/DAS la 9 X 1947; pe 29 XI 1947 trimis la dosar - n.n.)
„Dovada”
doc. nr. 226 / din 24 Sept. 1947: Hotărârea Consiliului BPD Maramureş din şedinţa ţinută la 23 Sept. 1947: “...luând în discuţie problema reîntregirii scaunului de Episcop al Eparhiei Ortodoxe Române a Mamureşului şi cunoscând sentimentele democrate a P.C. Sale protopop Sebastian Rusan de Satu-Mare şi lupta democrată pe care P.C. Sa a dus-o în protopopiatul Satu-Mare şi în cuprinsul Eparhiei Maramureş (Consiliul BPD - n.n.), cu unanimitate de voturi a hotărât să recomande şi să susţină alegerea de episcop al Maramureşului în persoana P.C. Sale protopop Sebastian Rusan, actualul locotenent de episcop al Maramureşului”.
Prefect Secretar PCR
indescifrabil indescifrabil
(Nicolae Vancea - n.n.)
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), Fond Ministerul Afacerilor Interne. Direcţia Administraţiei de Stat (MAI/DAS), dos. 57/1947, f. 46 şi 47.
******************************
„Autobiografia Protopopului Sebastian din Satu-Mare, actual
Locotenent de Episcop al Maramureşului în Sighet
M-am născut la 22 Septemvrie 1884 în comuna Secaşel, judeţul Târnava Mică, din părinţi ţărani. Clasele primare şi Liceul, le-am făcut la Blaj. Am la bază 8 clase, Liceu, Bacalaureat şi Academia Teologică din Sibiu.
În 1 Decembrie 1907 am fost instalat în parohia Crăciuneşti, lângă Băiţa, judeţul Hunedoara. Aci am păstorit până în Octomvrie 1912. În scurtul interval de timp, în o comună de oameni săraci, dar cinstiţi, am făcut o biserică şi am refăcut şcoala, pe acea vreme confesională. Am păstorit acest popor de Moţi necăjiţi cu dragoste şi devotament, legându-ne sufleteşte unii de alţii în aşa fel, că şi astăzi susţin corespondenţe cu oameni de seamă din sat.
În 6 Octomvrie 1912, am fost instalat în puternica Parohie Vulcan din Valea Jiului, ca paroh al muncitorilor minieri de acolo. Aci am avut frumos teren de activitate şi am obţinut frumoase realizări. Vulcanul era o parohie din cele mai mari în Ardeal, dar absolut desorganizată, fără biserică şi fără casă parohială. Până la această dată muncitorii erau foarte neglijaţi sub raport cultural. Am înfiinţat organizaţii culturale-morale, pe cari le-am şi prezidat. Am ţinut conferinţe pentru muncitori şi intelectuali. Am zidit o biserică frumoasă, bine înzestrată, am cumpărat teren pentru zidirea casei parohiale şi am contribuit în mare măsură la zidirea unei şcoli primare monumentale, în Parcul cărei şcoli cu strădania mea s-a ridicat un monument din Bronz al unui Dorobanţ Român.
În 15 August 1916, cu prilejul intrării României în războiu prim mondial, am fost deţinut de autorităţile ungureşti, apoi după ce am fost pus în libertate, am fost înrolat ca preot militar şi trimis la frontul din Bucovina, de unde, în Aprilie 1917 am fost trimis la Aziago în Italia. După terminarea războiului şi după Adunarea Naţională din Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, am reocupat parohia Vulcan, unde mi-am continuat activitatea întreruptă în 1916.
În 1 Martie 1929, am fost numit administrator protopopesc în Haţeg judeţul Hunedoara.
În iunie 1931, am trecut paroh la Ocna Sibiului.
În Octomvrie 1933, am ocupat parohia şi protopopiatul Odorhei din Secuime. Parohia centrală protopopească era fără biserică şi fără casă parohială. Am început organizarea parohiei centrale şi a celorlalte parohii din cuprinsul judeţului. În 1934, am început zidirea casei parohiale, care şi astăzi este o podoabă a oraşului Odorhei. În 1935 am pus piatra fundamentală la o măreaţă Catedrală, care în 1938, a fost binecuvântată şi predată destinaţiunii. Am partea mea de merit la zidirea celor 9 Biserici de pe raza judeţului Odorhei. În August 1940, am fost ales şi confirmat protopop titular definitiv al Satmarului. După nedreptul verdict de la Viena din 30 august 1940, m-am refugiat în Ardealul liber.
Ca refugiat am fost utilizat în parohia Vistea de jos-Făgăraş, unde am desvoltat o frumoasă activitate culturală. Ziua de 23 August 1944 mă găseşte la Vistea.
În 25 Septemvrie 1944, am plecat în misiune la Odorhei, pentru a reorganiza protopopiatul, apoi a trece să ocup protopopiatul SATU-MARE. La Odorhei, datorită politicei eronate a Guvernului de atunci, am stat numai până în 14 Noemvrie 1944, când am fost nevoiţi să părăsim Ardealul de Nord, unde am revenit abia la 13 Martie 1945, datorită simţului practic şi înţelepciunei D-lui Prim Ministru Dr. Petru Groza şi a devotaţilor săi colaboratori.
În 26 Februarie 1945, am plecat în misiune la Maramureş, unde am activat pentru democratizarea vieţii româneşti, chiar în Sighet.
În Iulie 1945, am fost instalat protopop la Satu-Mare. Am fost cel dintâi care am îînţeles şi apreciat ritmul vieţii şi M-am încadrat în viaţa democratică a poporului, intrând ca luptător printre primii exponenţi ai democraţiei.
În August 1945, am fost ales preşedinte Activ al Apărării Patriotice din Satu-Mare, în care calitate m-am bucurat şi mă bucur până în ziua de astăzi de cea mai frumoasă consideraţie şi apreciere din partea tuturor cetăţenilor şi organizaţiilor politice din Satu-Mare, fără deosebire de rasă sau credinţă religioasă. Această demnitate o deţin până în ziua de astăzi. În calitatea mea de preşedinte al Apărării Patriotice, am activat cu mult tact şi cât se poate de serios pentru înfrăţirea şi buna înţelegere între popoarele conlocuitoare, am întemeiat şi susţinut mai multe cămine de zi, în cari se adăposteau şi se hrăneau cca. 350 copii, în marea lor majoritate orfani de războiu.
Am organizat o colonie de vară în comuna Livada, tot pentru îngrijirea şi buna îndrumare a orfanilor de războiu. Am înfiinţat, în cadrele Apărării Patriotice, o secţie I.O.V.R. şi am purtat deosebită grijă de soarta acestor victime a războiului Hortisto-fascist. Ori de câte ori oficialitatea Statului a ţinut a se manifesta, pentru lămurirea cetăţenilor în sens democratic, eu am ţinut conferinţe în limba română şi când a fost nevoie şi în limba maghiară. În toate împrejurările, în Adunări publice binecercetate şi chiar în Sfânta Biserică, am prezentat Guvernul de largă concentrare democratică prezidat de Dl. Dr. Petru Groza, ca de Dumnezeu trimis şi singurul salvator din situaţia dezastruoasă în care se găsea ţara, după războiul fascist de exterminare. Am propovăduit în public, cu curajul cuvenit, dar în mod cuviincios şi convingător, că toţi cetăţenii trebuie să sprijinească activ tânăra democraţie românească. Tot în cadrele Apărării Patriotice am organizat şedinţe literare, pe cari le-am prezidat. La una din aceste şedinţe, ne-am ocupat cu lucrarea scrisă de Dl. Dr. Petru Groza - în umbra celulei, la alta cu opera poetului ungur Ady Endre ş.a.m.d. Am organizat ceaiuri, baluri şi alte conveniri, bine cercetate de public, tocmai ca să împrietenim poporul cu acţiunea de democratizare a Guvernului. Am propovăduit respect şi recunoştinţă faţă de puterea noastră aliată şi protectoara de la răsărit, Rusia Sovietică, cu Genialul ei conducător - Generalisimul Iosif Visarionovici Stalin. Am activat cu multă putere şi frumos rezultat pentru adâncirea legăturilor de prietenie între poporul român şi cel Rusesc, în cadrele asociaţiei A.R.L.U.S.
Cu un cuvânt, de la August 1945, până în Octomvrie 1946, când am fost numit Locotenent de Episcop al Maramureşului şi am trecut la Sighet nu a existat o mişcare de ordin democratic la Satu-Mare, la care eu să nu fi luat parte activă, însufleţind şi lămurind publicul asistent. La plecarea mea din Satu-Mare spre marea mea satisfacţie, am lăsat regrete unanime în sufletul tuturor cetăţenilor, atât a românilor cât şi a celor de alte neamuri. Am refăcut catedrala din Satu-Mare bombardată în decursul războiului, asemenea şi casa parohială.
În 1 Noemvrie 1946, m-am instalat ca Locotenent de Episcop la Sighet, unde din prima zi am început să colaborez frăţeşte cu Blocul Partidelor Democratice şi în special cu toate partidele şi organizaţiile politice. Cu autoritatea mea am contribuit efectiv la isbânda în alegerile din 19 Noemvrie 1946 a B.P.D.-ului. Am determinat, pe cale paşnică, pe colaboratorii mei să consimtă ca anumite imobile proprietatea Episcopiei, să fie puse în mod gratuit la dispoziţia Sindicatelor Unite Muncitoreşti, a Partidului Frontul Plugarilor şi a Armatei Sovietice, simţindu-mă mândru că am putut veni în ajutorul organizaţiilor politice şi a armatei Eliberatoare Ruseşti. Despre atitudinea mea corectă şi democratică pot mărturisi cei chemaţi din Sighet. Am înşirat momentele mai importante din viaţa mea, lucruri cari se pot constata prin fapte şi oameni de bună credinţă. Nu am fost om savant, dar însufleţit de ataşamentul şi dragostea care mă leagă de popor, am activat pe teren practic, numai pentru înălţarea Sfintei Biserici şi pentru binele poporului. Am propovăduit pacea şi iubirea dintre oameni, spre care scop cu multă trudă, dar cu însufleţire cuvenită, am zidit trei biserici, una şcoală şi una casă parohială, aşa că rezultatul activităţii mele pastorale-culturale şi sociale, este vizibil şi controlabil. Mulţumesc lui Dumnezeu şi celor ce m-au ajutat în această lungă şi istovitoare muncă. Am activat creştineşte şi pronunţat democrat.
Protopop Sebastian Rusan Locotenent de Episcop
Sighet la 22 Septemvrie 1947”
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), Fond Ministerul Afacerilor Interne. Direcţia Administraţiei de Stat (MAI/DAS), dos. 57/1947, f. 48.
[1] Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu, The Imprisoned Church. Romania 1944-1989, Bucharest, The National Institute for the Study of Totalitarianism, 1999, pp. 26-33.
[2] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), Fond Ministerul Afacerilor Interne. Direcţia Generală a Poliţiei (MAI/DGP), dos. 75/1946, f. 379/416; dos. 78/1946, f.232; dos. 88/1947, f. 87.
[3] Arhiva SRI (ASRI), Fond Documentar (D), dos. 909, f. 510-513; D 2310, f. 284-285; D 2488, f. 166-167, 172-175; D 7755, vol. 3, f. 61, 99, 103, 211, 239; D 7755, vol. 7, f. 28-29, 45; ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 75/1946, f. 34, 91, 161/162, 222, 311, 345, 379/416, 415, 426; dos. 76/1946, f. 11,19, 80/81; dos. 77/1946, f. 14, 63, 110, 167; dos. 78/1946, f. 1, 34, 121, 154, 190/191, 232; dos. 88/1947, f. 3, 27/30/41, 43, 53-54, 71; Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Bucureşti, Edit. Fundaţiei Culturale Române, 1995, p. 310; Cristina Păiuşan, Politica patriarhilor României şi „colaboraţionismul” cu organele statului, în Analele Sighet, vol. 7 - Anii 1949-1953: Mecanismele terorii, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, pp. 115-116; Gabriel Catalan, Aspecte ale rebeliunii legionare în cartierul Antim din Bucureşti, în vol. Despre Holocaust şi comunism, “Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă”, vol. I, 2002, Iaşi, Edit. Polirom, 2003, pp. 144, 146, 149 şi 151.
[4] ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 75/1946, f. 153-154, 165-166, 209, 269, 311, 401/407, 430; dos. 76/1946, f. 177, 246, 263; dos. 77/1946, f. 6, 206, 389; dos. 78/1946, f. 1, 103, 119, 154, 167; dos. 88/1947, f. 72, 73; ASRI, Fond D, dos. 2488, f. 692, 696-697; dos. 7755, vol. 7, f. 28-29, 34-35, 37-41, 43-45, 86-88, 94-96, 98-101.
[5] Radu Ciuceanu şi Cristina Păiuşan, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, vol. I (1945-1958), Bucureşti, 2001; Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Bucureşti, Curtea Veche, 2005; Idem, Rezistenţa ierarhiei ortodoxe în faţa presiunilor politice în anii 1946-1948, în „Arhivele totalitarismului”, nr.3-4/2004, p.18-27; George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană. Studii şi eseuri, Bucureşti, Nemira, 2005, p.15-296: Ierarhia ortodoxă şi puterea comunistă, îndeosebi studiile Patriarhul Justinian şi „apostolatul social”, p.15-156 şi Episcopul Antim Nica şi poziţia sa faţă de relaţiile stat-Biserică în România comunistă, p.280-296; Idem, Amestecul puterii politice în alegerea ierarhilor BOR, în „Arhivele totalitarismului”, nr.1-2/2004, p.7-32; Idem, Puterea politică şi Biserica Ortodoxă Română. Consideraţii istorice, în „Rost”, an I, nr.8, oct. 2003, p. 25-30 şi nr.9, nov. 2003, p.27-32; Idem, Statul şi Biserica Ortodoxă Română în anii „democraţiei populare”, în „Dosarele istoriei”, nr.9/2003, p.11-21; Adrian Nicolae Petcu, Securitatea şi cultele în 1949, în vol. Partidul, Securitatea şi cultele. 1945-1989, Bucureşti, Nemira, 2005, p.124-222; Idem, Biserica Ortodoxă Română în timpul Patriarhului Justinian, în „Dosarele istoriei”, nr.11/2002, p.38-48; Adrian Nicolae Petcu, Mitropolitul Sebastian Rusan, finul lui Petru Groza, dar şi duşmanul comuniştilor, în “Rost”, an I, 2003, nr.10-11, p.45-48; Adrian Gabor şi Adrian Nicolae Petcu, Biserica Ortodoxă Română şi puterea comunistă în timpul Patriarhului Justinian, în „Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii Bucureşti, an II, 2002, Bucureşti, 2003, p.93-154; George Enache şi Adrian Nicolae Petcu, Biserica Ortodoxă Română şi Securitatea. Note de lectură, în vol. Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune. Studii, Bucureşti, CNSAS, 2001, p.108-136; Mihai Pelin, Faţa necunoscută a Patriarhului Justinian Marina, în „Vestitorul ortodoxiei”, an XI, nr.221-222, 15 martie 1999, p.2; Gheorghe Vasilescu, Patriarhul Justinian Marina, un apostol al Bisericii şi neamului românesc, în „Vestitorul ortodoxiei”, an XII, nr.264-265, 15 martie 2001, p.3-5; nr.266-267, 15 aprilie 2001, p.4-5; nr.268-269, 15 mai 2001, p.8; nr.270, iunie 2001, p.7; nr.273-274, august 2001, p.6; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994; Idem, Şi-a făcut Biserica datoria?, în „Vestitorul ortodoxiei”, an II, nr.7-8, 1-30 aprilie 1990, p.5; Ioan Dură, Mărturii despre patriarhul Justin, în „Glasul Bisericii”, an XLV, 1990, nr.3-4, p.113-116; Idem, Din istoria Bisericii Ortodoxe Române a anilor 1945-1989. Evidenţe şi realităţi din viaţa acesteia, Bucureşti, Edit. Ramida, 1994; Idem, Monahismul românesc în anii 1948-1989, Bucureşti, Edit. Harisma, 1994; Idem, Pătimirea Bisericii Ortodoxe Române (1945-1989), Bucureşti, Edit. Ramida, 1994; Idem, Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtaţi din scaun şi trimişi în recluziune monastică de către autorităţile comuniste în anii 1944-1981, în „Altarul Banatului”, serie nouă, an XIII, 2002, nr.10-12, p.34-56; Constantin Buchet, Bisericile naţionale şi procesul de comunizare în Europa de Est. 1944-1947, în „Arhivele totalitarismului”, nr.1/1998, p.22-29; Gheorghe Onişoru, Atitudini politice ale clerului din România. 1944-1948, în „Arhivele totalitarismului”, nr.2-3/1997, p.51-56; Dumitru Şandru, Biserica din România. 1944-1948, în „Arhivele totalitarismului”, nr.1/1998, p.210-228; Radu Preda, Rezistenţa anticomunistă, în “Renaşterea”, an VI, 1995, nr.11, p.5.
6 G. Catalan, Înscăunarea patriarhului Justinian, în Analele Sighet, vol. 6 - Anul 1948 - instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, pp. 706-711.
[7] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, manual pentru seminariile teologice, Bucureşti, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, pp. 399-400.
[8] ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 75/1946, f. 443.
[9] M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a doua, vol. 3 (secolele XIX şi XX), Bucureşti, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994, pp. 442, 492, 543, 548, 560.
[10] Ibidem, pp. 442, 548.
[11] G. Catalan, Înscăunarea…, pp. 706-707.
[12] Numit de patriarhul Justinian la sfârşitul anului 1948 în locul arhiereului Valerie Moglan, care a fost pensionat, Teoctist Arăpaşu era “omul de încredere al patriarhului” - vezi ASRI, Fond D, dos. 7755, vol. 3, f. 99; ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 77/1946, f. 11, 21, 140; dos. 78/1946, f. 64, 218; dos. 88/1947, f.109; C. Păiuşan, op. cit., p. 116; P. Caravia, V. Constantinescu, F. Stănescu, op. cit., p. 31.
[13] M. Păcurariu, Istoria BOR, vol. 3, pp. 485, 535, 543.
[14] Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Bucureşti, Edit. Curtea Veche, 2005, p.21, 120-129, 151, 156; Idem, Rezistenţa antisovietică în România (1944-1948). Clerici şi ierarhi, în “Destin românesc, Revistă de istorie şi cultură”, nr. 3/2000, p. 134; Idem, Politica religioasă a PCR, în “Ziarul de duminică”, supliment al cotidianului “Ziarul financiar”, nr. 24, vineri 3 noiembrie 2000, p. 4.
[15] Dan Ciachir, Groza şi Biserica, în “Cuvântul”, nr. 7 (255)/iul. 1998, p. 10; C. Păiuşan, op. cit., pp. 113, 115, 117.
[16] D. Ciachir, O farsă arhierească, în “Cuvântul”, nr. 8 (256)/aug. 1998, p. 10; ASRI, D 2488, f. 172-173.
[17] ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 78/1946, f. 217 şi 88/1947, f. 35; Sylvaine Guinle-Lorinet, Situaţia Bisericilor din România în anii ‘50 văzută de la Vatican, în “Mesagerul Sfântului Anton”, nr. 46 (mai-iunie 2001), p. 23; D. Ciachir, O farsă…; După unele surse, S. Rusan a fost susţinut şi de ministrul cultelor Radu Roşculeţ, fiind membru al PNL-Bejan – vezi ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 76/1946, f. 122.
[18] Bartolomeu Anania, arhiepiscop de Cluj, Atitudini, Cluj, Edit. Arhidiecezană, 1999, 124 p.; Idem, Amintiri despre patriarhul Justinian, conferinţă la simpozionul dedicat personalităţii patriarhului Justinian, organizat la 21 februarie 2001 în aula Palatului Patriarhiei Române; filmul documentar Memorie în alb şi negru, realizat în 1998-1999 de TVR (Redacţia “Viaţa Spirituală”) şi Biroul de presă al Patriarhiei Ortodoxe Române; C. Păiuşan, op. cit., pp. 113, 115, 117; M. Păcurariu, Istoria BOR, manual…, p. 399; Idem, Istoria BOR, vol. 3, pp. 433, 485.
[19] ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 78/1946, f. 28.
[20] ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 88/1947, f. 11; ASRI, Fond D, dos. 909, f. 510-513.
[21] ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 75/1946, f. 163, 272; dos. 78/1946, f. 217; dos. 88/1947, f. 35.
[22] cf. D. Ciachir, O farsă…
[23] Majoritatea reunite în Osteneli chiriarhale, Iaşi, Editura Centrului Mitropolitan, vol. I, 1954, XII + 468 p.
[24] Vezi Îndemnuri la împlinirea campaniei agricole, în Osteneli…, pp. 442-454; Pr. Gh. Burluşanu, O datorie patriotică de seamă: îndeplinirea la timp a muncilor agricole de toamnă, în “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 8/1954, pp. 875-880; Idem, Dezvoltarea agriculturii e o îndatorire a întregului popor. Clerul BOR sprijină măsurile luate de conducerea statului, în “BOR”, nr. 10/1954, pp. 1066-1077; Teodor N. Manolache, O îndatorire de mare cinste pentru preoţii bisericii noastre: sprijinirea muncilor agricole de primăvară, în “BOR”, nr. 3-4/1955, pp. 325-329.
[25] Sebastian Rusan, Un deceniu de eră nouă. 23 August 1944-23 August 1954, în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 7-8/1954, pp.1-4.
[26] Vezi Osteneli…, pp. 124-205 şi colecţia revistelor bisericeşti “BOR” (1948-1956), “Ortodoxia” (1949-1956) şi „MMS” (1950-1956), din care exemplificăm doar cu articolul scris de Pr. Scarlat Porcescu, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Sebastian, crainic al Bisericii Ortodoxe Române peste hotare, în „MMS”, nr. 9-10/1954, pp. 10-17.
[27] S. Rusan, Poporul nostru vrea Pace, dar va şti la nevoe să-şi apere marile sale cuceriri! DUŞMANII PĂCII TREBUIE ÎNFRÎNŢI, în “România liberă”, nr. 3170, 12 decembrie 1954, apud. “MMS”, nr. 12/1954, pp. 53-54.
[28] Pastorala de Crăciun din 1954 a lui Justinian, apud. T. N. Manolache, Înfăptuiri în lupta pentru pace în anul 1954, în “BOR”, nr. 1-2/1955, p. 36.
[29] Cuvîntul Sfîntului Sinod al BOR către clerul şi credincioşii din RPR, în “BOR”, nr. 3-4/1955, pp. 195-196.
[30] Scrisoarea irenică trimisă de Î.P.S. Patriarh Justinian cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Învierii Domnului din 1955, în “BOR”, nr. 5/1955, p. 376.
[31] Olivier Gillet, Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, Bucureşti, Edit. Compania, 2001, p. 122.
[32] S. Rusan, Îndrumător al strădaniei Bisericii Ortodoxe Române în slujba păcii, în “BOR”, nr. 5-6/1953, p. 473.
[33] T. N. Manolache, Înfăptuiri…, p. 35.
[34] S. Rusan, Îndrumător..., p. 464.
[35] Clerul şi credincioşii ortodocşi au datoria să sporească neîncetat contribuţia lor în lupta pentru apărarea păcii – Hotărîrile Sfîntului Sinod şi ale Adunării Naţionale Bisericeşti, în “BOR”, nr. 5-6/1953, pp. 579-580.
[36] Vezi “MMS”, nr. 9-10/1954, cu dedicaţia
[37] Vezi Osteneli…, pp. 399-422 şi colecţia revistelor bisericeşti “BOR” (1948-1956), “Ort.” (1949-1956) şi “MMS” (1950-1956).
[38] cf. S. Rusan, Cuvânt de îndrumare către credincioşii care s-au lăsat amăgiţi de înşelători, în “MMS”, nr. 9/1955, pp. 489-495 şi Arhimandrit Ilie Cleopa (Mănăstirea Slatina), Cuvînt de lămurire în legătură cu rătăcirile stiliştilor, în „BOR”, nr. 3-4/1955, pp. 251-294 (sau tipărită sub formă de broşură).
[39] Ion Zubaşcu, Desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, în documentele Securităţii, în Analele Sighet, vol. 6, pp. 689-690; Cristian Vasile, Biserica Română Unită (Greco-Catolică) în primul an după desfiinţare, în Analele Sighet, vol. 7, p. 126; cf. Osteneli …, pp. 399-416.
[40] ANIC, Fond MAI/DGP, dos. 75/1946, f. 177, 188; dos. 76/1946, f. 122, 255.
[41] Vezi Lucrările Sinodului Permanent. Spicuiri din procesul verbal al şedinţei din 23 mai 1955, în „BOR”, nr. 5/1955, p. 474.
[42] În urma scrisorii din 5 aprilie 1955 trimise, prin Tribunalul Capitalei RPR, Sfântului Sinod al BOR, prin care anunţa acceptarea propunerii şi alegerii sale ca mitropolit al Bisericii Ortodoxe de stil vechi (vezi Caterisirea arhiereului pensionar Galaction Cordun, în “BOR”, nr. 3-4/1955, pp. 214-216), arhiereul Galaction Cordun a fost scos definitiv din treapta episcopală la 14 aprilie 1955 (vezi Circulara Nr. 5956 din 12 mai 1955 adresată Protopopiatelor şi mănăstirilor din cuprinsul Sfintei Arhiepiscopii a Iaşilor, în “MMS”, nr. 5-6/1955, pp. 367-368).
[43] 65 de ani de persecuţie a Bisericii Ortodoxe Române de Stil Vechi. Octombrie 1924 - Decembrie 1989, Mănăstirea Slătioara, Edit. „Schimbarea la Faţă”, 1999, pp. 88-103 (pentru întreaga prigoană împotriva acestui cult - vezi pp. 78-136); Liviu Grigorescu, Politica de laicizare a slujitorilor Bisericii şi a credincioşilor, în Analele Sighet, vol. 7, pp. 109-110.
[44] Cf. M. Păcurariu, Istoria BOR, vol. 3, pp. 497, 566 şi Osteneli….
[45] Vezi Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Justinian şi alţi reprezentanţi ai clerului ortodox au fost decoraţi cu ordine ale R.P.R., în “BOR”, nr. 5-6/1953, pp. 423-431; Clerul şi credincioşii ortodocşi…, pp. 568-586; Sărbătorirea Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Sebastian cu prilejul împlinirii a 70 de ani, în “BOR”, nr. 9/1954, pp. 946-947; T. N. Manolache, Înfăptuiri…, p. 35; Pr. Vasile Flondor-Iaşi, Festivitatea dela Catedrala Mitropolitană din Iaşi în urma decorării Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Sebastian cu Ordinul „Steaua R.P.R.” clasa a II-a, în “MMS”, nr. 6/1953, pp. 35-42; Pr. Sc. Porcescu, Sărbătorirea Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Sebastian în ziua de 22 Septembrie a.c., cu ocazia celei de a 70-a aniversări a zilei sale de naştere, în “MMS”, nr. 9-10/1954, pp. 18-38; Teofil Herineanu (episcopul Romanului şi Huşilor), „Un om la locul lui”. Cuvinte la un popas, în “MMS”, nr. 3/1955, pp. 81-83 + foto; colaboratori, Prinos Înalt Prea Sfinţitului Sebastian cu prilejul împlinirii a cinci ani de la înscăunarea ca mitropolit al Moldovei şi Sucevei, în “MMS”, nr. 3/1955, pp. 84-112.
[46] Vezi Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Justinian …, pp. 423-425; Clerul şi credincioşii ortodocşi …, pp. 568-586 şi T. N. Manolache, Înfăptuiri…, p. 35.
[47] Declaraţia lui Nicolae Bălan, publicată în “Universul”, nr. 24, 15 iunie 1953, apud. Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Justinian…, pp. 427-428.
[48] Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roşii. Amintirile unui general de Securitate, Bucureşti, Ed. Venus, 1992, pp. 7, 326, 328-332; Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, a recunoscut, în anul 1997, că a colaborat cu Securitatea – vezi I. Zubaşcu, Înalt Prea Sfinţitul Nicolae Corneanu mărturiseşte că a colaborat cu Securitatea, în „România liberă”, 10 martie 1997, p. 1 şi 11. Mărturisirea sa nu a fost spontană, ci a fost făcută sub presiunea dezvăluirilor acuzatoare ale unor preoţi ortodocşi bănăţeni pe care i-a persecutat şi caterisit din motive politice sub regimul Ceauşescu – vezi cotidianul timişorean „Renaşterea” din 8-10 ianuarie 1997, săptămânalul „Academia Caţavencu”, nr. 10/1997 şi volumul lui Liviu Negoiţă, Biserica şi Puterea. document, Timişoara, Edit. Eurostampa, 1998. După acelaşi model de pseudo-mărturisire a colaborării cu Securitatea, arhiepiscopul Andrei Andreicuţ de Alba-Iulia a declarat, tot în 1997, că a fost forţat prin presiuni psihice şi şantaj să semneze un angajament de informator – vezi Florian Bichir, Arhiepiscopul de Alba-Iulia, Andrei Andreicuţ, a recunoscut, încă din 1997, că a colaborat cu Securitatea: <
[49] M. Păcurariu, Istoria BOR, vol. 3, p. 543.
[50] Adrian Nicolae Petcu, Mitropolitul Sebastian Rusan, finul lui Petru Groza, dar şi duşmanul comuniştilor, în “Rost”, an I, 2003, nr.10-11, p.45-48.
[51] Gabriel Mateescu (secretar de redacţie), „Războiul nevăzut” al părintelui Ilarion Argatu, în "Lumea credinţei” (fosta revistă lunară „Credinţa ilustrată”), ianuarie 2004, p.43; cf. Ion Zubaşcu, Sub patriarhul Justinian Marina, toţi preoţii regiunii Iaşi au fost membri PCR, în „România liberă”, 10.01.2004.
No comments:
Post a Comment