O carte despre ortodoxia românească la începutul comunismului
Recenzie: Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2005, 290 [291] pp.
Autorul este un tânăr istoric, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti, de sub egida Academiei Române, care s-a specializat în istoria bisericească a României comuniste, publicând anterior mai multe studii şi articole în diverse reviste de specialitate româneşti şi din străinătate pe teme de istorie ecleziastică (unele fiind dedicate chiar unor subiecte ce sunt reluate în volumul de faţă, precum asociaţia „Rugul Aprins”) şi două volume despre istoria Bisericii Unite cu Roma (Greco-Catolice) în perioada comunistă, unul de documente şi interviuri, precedat de două studii introductive semnate de Marius Oprea şi Cristian Vasile (Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist. 1945-1989. Documente şi mărturii, Iaşi, Editura Polirom, 2003) şi celălalt de tip monografic (Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2003). Cristian Vasile a obţinut de curând titlul de doctor în istorie cu o teză despre Clerul ortodox şi greco-catolic în anii 1944-1948 (2004), teză din care, mai mult ca sigur, a selectat cea mai mare parte a materialelor ce formează osatura volumului pe care-l recenzăm.
Această carte este o încercare de reconstituire a evenimentelor principale din istoria cultului majoritar din România comunistă în anii 1945-1960, după cum însuşi autorul mărturiseşte în partea introductivă, la p.22. Deşi autorul foloseşte în titlu termenul de „primul deceniu comunist”, cu uşurinţă se poate observa că în conţinutul volumului se depăşesc limitele cronologice ale acestei perioade, fiind tratate teme referitoare la perioada cuprinsă între 23 August 1944 şi 1960, deci aproximativ 15 ani. Totodată, trebuie subliniat faptul că lucrarea nu analizează uniform şi complet aceşti ani, ci privilegiază epoca începuturilor comunismului, adică de până în anii 1948-1949, inclusiv, căreia îi sunt dedicate în totalitate 6 din cele 9 capitole ale cărţii, doar 3 capitole (5.Clerul monahal şi intelectualii. Asociaţia „Rugul Aprins”, 7.Politica religioasă a conducerii PMR în anii 1948-1953 şi 9.Autorităţile comuniste şi problema mănăstirilor ortodoxe în anii ’50) având unele elemente de informaţie care se referă şi la anii ’50.
Volumul este alcătuit din 11 mari părţi: 9 capitole, mai mult sau mai puţin autonome ca subiect principal, o introducere şi o încheiere, la care se adaugă o bibliografie destul de largă şi câteva indicaţii pur tehnice (abrevieri, cuprins). Din păcate, lipseşte un instrument important pentru o astfel de lucrare: indicele de nume, de locuri şi de materii, ceea ce îngreunează consultarea rapidă şi eficientă a cărţii.
Fiecare capitol este împărţit în paragrafe cu subtitluri mai mult sau mai puţin inspirate, care au rolul de a uşura lectura şi de a completa oarecum structura volumului, concepută deopotrivă cronologic şi tematic.
În opinia noastră, autorul exagerează importanţa unor subiecte, „Rugul Aprins” fiind principalul astfel de caz, căruia i se alocă un capitol întreg, al treilea ca mărime (pp.157-191), plus subcapitolul Ultimele pâlpâiri ale Rugului Aprins (pp.257-258) din ultimul capitol, în total 37 de pagini dedicate acestui fenomen supralicitat de mistică ortodoxă amestecată, în mod inevitabil, cu ideologie naţionalist-extremistă. De asemenea, considerăm că se acordă prea multă atenţie unor personaje cu totul secundare, ba chiar unor evenimente minore din acea epocă, cum ar fi Arestarea ieromonahului Arsenie Boca, subcapitol (pp.64-68) din capitolul 2.Situaţia clerului în timpul ministeriatului Burducea (6 martie 1945-9 martie 1946), care ni se pare că ar fi fost mai potrivit să fie plasat în capitolul 8.Arestările din rândul clerului.
Cele mai compacte, mai interesante şi mai reuşite capitole sunt 1.Ascensiunea comunistă şi tentativele de control şi influenţare a clerului (23 august 1944-6 martie 1945); 3. Clerul în anul electoral 1946; 4.Clerul superior şi presiunile puterii politice în anii 1946-1948 şi 6.Relaţiile dintre BOR şi Patriarhia Rusă în primii ani postbelici.
Printre punctele forte ale lucrării menţionăm utilizarea unei informaţii bogate, detaliate, a unui limbaj istoric adecvat, a multor documente inedite (reproduse integral sau parţial în acest volum), a unor jurnale, memorii şi amintiri şi valorificarea unor interviuri inedite de istorie orală (de pildă, amintirile nomenclaturistului Gh. Apostol, înregistrate la 23 iunie 2003, despre evadarea lui Gh. Gheorghiu-Dej şi relaţia de amiciţie foarte strânsă a acestuia cu preotul vâlcean Ioan Marina, pe care ulterior l-a propulsat pe scaunul patriarhal), o concepţie generală bine structurată, echilibrată, deşi puţin eclectică.
Există, însă, şi minusuri: omisiuni, tendinţe greşite, interpretări rigide, forţate sau excesiv de prudente, abuzuri de „obiectivitate” şi „neutralitate ştiinţifică”, în sensul evitării spunerii lucrurilor pe nume şi a divulgării în întregime a unor informaţii acuzatoare, a ocolirii unor subiecte fierbinţi privind culpele penale, sociale şi morale ale ierarhilor ortodocşi, a adevărurilor prea şocante din documente şi a concluziilor lor logice, afirmaţiile critice tranşante fiind rareori preferate acelora delicate, aluzive, discutabile, moderate şi insipide.
Astfel, sunt evidente încercările de a-i prezenta pe ierarhii ortodocşi români într-o lumină mai favorabilă, căutându-le cu orice preţ circumstanţe atenuante pentru colaborarea lor făţişă cu regimul comunist, dar şi pentru faptele lor de corupţie şi imoralitate, informaţiile şi documentele de acest gen fiind ignorate sau puse sub semnul întrebării, în timp ce este creditată orice mică notiţă critică a Securităţii despre atitudinile „rebele” conjuncturale ale unor chiriarhi, ale patriarhului Justinian Marina, de exemplu, acestea fiind subliniate, îngroşate şi transformate în adevărate acţiuni de opoziţie faţă de puterea atee comunistă, în ciuda evidentei şi constantei cârdăşii a conducerii BOR cu conducătorii statului comunist român. Motivaţiile autorului sunt subţiri şi ascund în fapt teamă şi conformism în raport cu tendinţele politico-bisericeşti şi istoriografice oficiale: „De multe ori materialele acestor organe amestecă adevărul cu minciuna, iar cercetătorul poate valida doar în parte acurateţea datelor. Tocmai din acest motiv am preluat în acest studiu numai acele informaţii care ni s-au părut credibile şi s-au putut verifica.” (p.9)
În cazul lui Justinian Marina, autorul se grăbeşte să comenteze spusele lui Gh. Apostol despre faptul că Gh. Gheorghiu-Dej „avea o admiraţie teribilă faţă de el” calificându-le în mod simplist şi fără argumente drept „afirmaţie discutabilă” (p.37, nota 42). Deşi este descris ca fiind „agreat şi impus de oficialităţile comuniste” (p.202), care mizau pe faptul că el „va facilita subordonarea deplină a BOR” (p.156), patriarhul Justinian este ulterior prezentat ca având unele reacţii contrare politicii generale a regimului comunist, fără să dezvolte şi să explice prea mult acest subiect, despre care noi susţinem că se referă exclusiv la poziţii de interes personal ale patriarhului, care întotdeauna avusese o înclinaţie exagerată pentru jocurile la două capete, aranjamentele de culise şi obţinerea de oportunităţi maxime chiar în condiţii aparent vitrege (vezi pp. 148-149, 239-240): „La mai puţin de un an de la intronizarea sa însă, notele informative ale Securităţii vădeau nemulţumirea faţă de măsurile adoptate de noul patriarh: dincolo de gravele concesii morale făcute guvernanţilor, Justinian nu era ierarhul care să fie atât de obedient pe cât îl dorea puterea politică.” (p.203)
Se trece foarte uşor peste datele privind corupţia, oportunismul politic şi imoralitatea patriarhului Nicodim Munteanu, prea repede considerat ca fiind „reticent” faţă de puterea politică, „izolat” şi chiar inamic al ei prin „refuzul înregimentării”, sprijinirea monarhiei şi desele contacte cu clericii şi diplomaţii catolici (pp.68-80, 96-99, 142-146).
Spre deosebire de C. Vasile, eu consider că incidentele în care a fost implicat patriarhul Nicodim, atât în relaţiile cu autorităţile comuniste româneşti cât şi cu cele statale şi bisericeşti sovietice, sunt de fapt manifestări ale orgoliului său personal şi gesturi minore de frondă (în parte cauzate probabil de bătrâneţe sau chiar de senilitate), fără efecte sensibile şi fără un scop concret şi consecvent urmărit, astfel încât se poate vorbi de un real „modus vivendi” între Nicodim şi regimul comunist (cf. p.12).
Chiar şi vizita la Moscova a patriarhului Nicodim din octombrie-noiembrie 1946 şi vizita în România a patriarhului Alexei din mai-iunie 1947 sunt prezentate ca fiind evenimente la care patriarhul Bisericii Ortodoxe Române ar fi fost obligat să participe, dar faţă de care ar fi manifestat rezerve în repetate rânduri, ba chiar ar fi avut unele ieşiri verbale şi atitudini negative, critice şi provocatoare la adresa părţii sovietice, deşi declaraţiile oficiale, acţiunile comune ale celor doi patriarhi şi faptele în sine demonstrează colaborarea strânsă dintre conducerile celor două biserici ortodoxe şi dintre conducerea Bisericii Ortodoxe Române şi statul român (pp.194-202).
Identitatea de scopuri pe termen lung dintre cele două biserici ortodoxe: română şi rusă a fost evidenţiată clar de istoricii ruşi, îndeosebi în chestiunea politicii anticatolice, lucru remarcat şi de autor, care îi menţionează pe Tatiana Volokitina şi Leonid Ghibianski, dar se distanţează de concluziile lor formulate şi la Bucureşti, la 25 octombrie 2000, cu ocazia celei de a V-a sesiuni a Comisiei bilaterale a istoricilor din România şi Federaţia Rusă, bazându-se exclusiv pe unele date şi note informative ale Siguranţei şi SSI care-l descriau în unele chestiuni concrete (de exemplu, pensionarea prelaţilor ortodocşi de peste 70 de ani, preferinţele diferite în privinţa candidaţilor la scaunele episcopale devenite vacante, susţinerea mai mult sau mai puţin subtilă a „vechii gărzi” clericale, deci probleme absolut subiective, de mare interes personal sau de grup) pe bătrânul patriarh ortodox român ca suspect de împotrivire la adresa autorităţilor statale.
Înalţii prelaţi Nicodim Munteanu şi Irineu Mihălcescu sunt priviţi cu prea multă simpatie, lucru parţial asumat în concluzii chiar de autor, care însă îl pune pe seama „atitudinii demne faţă de procesul de subordonare a Bisericii” (p.263-264), deşi admite cu jumătate de gură că „unele decizii ale patriarhului Nicodim au deschis calea unor ingerinţe în treburile Bisericii” (p.264), exemplificând exclusiv cu episodul desfiinţării Mitropoliei Olteniei şi pensionării lui Nifon Criveanu, rivalul patriarhului.
Şi Gala Galaction este aproape exonerat, deşi sunt strecurate şi menţiuni despre conformismul său, deplâns de Nichifor Crainic şi Petre Pandrea (p.13-14).
Ni se pare, totodată, că este diminuat, aproape bagatelizat, rolul secţiei religioase din ARLUS şi a UPDR în comunizarea BOR (vezi pp.191-194), atât patriarhul Nicodim Munteanu, cât şi mulţi episcopi şi alţi clerici foarte cunoscuţi, în cea mai mare parte foşti legionari (Constantin Burducea – ministrul cultelor, Gala Galaction = Grigore Pişculescu – deputat al BPD, Marin C. Ionescu, Liviu Stan, Spiridon Cândea, Ioan Vască, Dumitru Veştemeanu – înalţi funcţionari ministeriali şi lideri sindicali), fiind extremi de prezenţi şi activi, fie şi numai simbolic, ca patriarhul, prin acceptarea unor poziţii onorifice în cadrul unor instituţii, asociaţii, întruniri şi organisme create şi controlate de PCR. Credem că autorul, aşa cum parţial părea să fi început în primele două capitole (pp.51-52, 75-80), ar fi trebuit să insiste asupra rolului sindicatelor preoţilor şi a modului în care comuniştii au deţinut controlul, folosindu-se adesea chiar de foşti clerici legionari sau simpatizanţi ai liberalilor ori ţărăniştilor care nu doreau să-şi piardă influenţa şi avantajele şi de aceea au devenit acerbi apărători ai „democraţiei populare”.
Despre Iustin Moisescu, cel care a ajuns patriarh în 1977, după Justinian, nu se dă nici o informaţie în volum, cu excepţia menţionării sale între prelaţii ortodocşi care au avut „o purtare cinică şi lipsită de pocăinţă” faţă de episcopii uniţi (p.206-207).
Autorul arată o exagerată prudenţă în privinţa creditării informaţiilor legate de legionarismul sau corupţia unor ierarhi, punându-le permanent sub semnul îndoielii (vezi cazurile patriarhului Nicodim Munteanu, mitropoliţilor Nicolae Bălan şi Irineu Mihălcescu şi episcopului Cosma Petrovici – p.74, 94, 121, 135, 155), evitând citarea completă a datelor incriminatoare, deşi ele se repetă în documentele epocii şi chiar se verifică prin alte surse colaterale anterioare şi ulterioare sau chiar evitând cu obstinaţie să le menţioneze măcar imoralitatea (cazurile Nicodim Munteanu, Nicolae Bălan, Teoctist Arăpaşu sunt de notorietate astăzi pentru cei avizaţi, care au studiat dosarele ANIC şi ASRI, unde sunt evidenţiate cu argumente şi dovezi homosexualitatea lor, iar în cazul lui Justinian Marina şi a altor episcopi, ca Antim Nica, de pildă, este probată desfrânarea cu femei, unele chiar călugăriţe), eu însumi, dar şi alţii, publicând mai multe astfel de documente în presa scrisă internă („Evenimentul zilei”, nr.2609, 19 ianuarie 2001, p.3 şi nr.2663, 23 martie 2001, p.3; „Libertatea”, nr.3236, 22 martie 2001, p.1 şi 8-9; „România liberă”, 23 martie 2001, p.26 şi 10 noiembrie 2001, p.12; „Academia Caţavencu”, nr.27 (502), 10-16 iulie 2001, p.3 şi nr.33 (508), 21-27 august 2001, p.3; Cornel Ivanciuc, Notă informativă despre sexul Bisericii, în Sexul la români, „Almanahul Caţavencu”, 2003, p.102-104). Cristian Vasile ignoră aceste documente aproape în totalitate, doar în cazul patriarhului Nicodim amintind cu totul vag de astfel de chestiuni (cenzurând însă documentul în cauză), pe care însă se grăbeşte să le ridiculizeze şi să le dezmintă în mod cu totul neîntemeiat: „Urmau acuze grave, incredibile şi nedovedite, de imoralitate.” (p.74)
C. Vasile îl prezintă şi pe mitropolitul Moldovei, Irineu Mihălcescu (vezi Campania împotriva mitropolitului Irineu, pp.119-129), ca şi pe patriarhul Nicodim Munteanu, într-o imagine extrem de favorabilă, cei doi fiind „personajele luminoase ale cărţii”, după cum scrie pe spatele copertei volumului, însă cred că greşeşte atunci când îi pune în antiteză absolută cu Justinian Marina, cel pe care îl identifică în mod justificat drept delator al lui Irineu la Securitate în chestiunea relaţiilor acestuia cu mons. Vladimir Ghica (p.128), dar au fost cu siguranţă multe alte delaţiuni ale celui care a fost impus ca vicar lui Irineu de comunişti, cu acceptul Sfântului Sinod, cu scopul vădit de a-l anihila, compromite şi în final înlocui, după aceeaşi metodă brevetată la Iaşi fiind lucrat şi Nicodim ulterior. Totuşi, nu toate acuzele aduse lui Irineu sau lui Nicodim erau inventate, amândoi fiind cu mult înainte cunoscuţi atât de serviciile secrete cât şi în mediile clericale ca persoane favorabile naţionalismului extremist, corupte şi implicate în multe scandaluri. Deci exista o oarecare asemănare între Justinian şi adversarii săi: Irineu şi Nicodim, cel puţin sub aspectul preferinţelor politice extremiste, al oportunismului şi al imoralităţii sau corupţiei. Conflictele dintre aceşti chiriarhi nu erau de natură principială sau moral-teologică, ci exclusiv personale, bazate pe interesele diferite şi pe lupta pentru funcţii. Ar fi trebuit insistat şi pe rolul lui Teoctist Arăpaşu, mâna dreaptă a lui Justinian, atât ca exarh mitropolitan al mănăstirilor cât şi ca vicar şi locţiitor de mitropolit al Moldovei, apoi. Ambii au fost membri ai PCR, nu doar „elemente democratice” pro-comuniste.
O atitudine similară de neîncredere şi îndoială constantă nemotivată faţă de informaţiile furnizate de documentele serviciilor secrete româneşti privind simpatia sau apartenenţa legionară se întâlneşte în capitolul 5, care tratează despre „Rugul Aprins”, ca şi în cazurile privitoare la mitropolitul exilat Visarion Puiu, „a cărei (sic!) aderenţă la guvernul legionar de la Viena rămâne şi astăzi controversată” (p.235), după părerea ciudată a autorului, şi la ieromonahul Arsenie Boca de la mănăstirea „Brâncoveanu”-Sâmbăta de Sus, cunoscut refugiu al clericilor legionari, ca şi mănăstirile Cernica sau Bistriţa din Vâlcea (p.64-68).
C. Vasile nu face cu adevărat necesara comparaţie între situaţia cultelor din România şi nu atinge chestiunea privilegierii evidente şi bineînţeles interesate a BOR, cultul majoritar, de către statul român, denaturând prin această omisiune veridicitatea tabloului situaţiei confesionale şi al raporturilor stat-culte din perioada studiată în volum, astfel încât persecutarea catolicismului şi a cultelor evanghelice (neo-protestante) nu este înfăţişată la dimensiunile reale, iar responsabilitatea ierarhiei ortodoxe în aceste persecuţii este vag definită. El se limitează la o scurtă invocare a criteriilor folosite de Pedro Ramet în analizarea raporturilor statelor comuniste cu Biserica şi la menţionarea lapidară a situaţiei diferite a presei bisericeşti şi a temelor abordate în discursurile publice ale ierarhilor ortodocşi şi catolici (pp.261-262, 269-270). Ba chiar se ajunge ca premierul P. Groza să fie elogiat pentru bunăvoinţa sa faţă de cultele minoritare cărora le-ar fi susţinut deplina egalitate cu confesiunea ortodoxă majoritară (pp.82-83 şi 91), spre deosebire de pr. C. Burducea, ministrul cultelor în 1945-1946, deşi este cunoscut faptul că premierul primului guvern comunist era fiu de preot ortodox şi membru al colegiului electoral bisericesc al Mitropoliei Ardealului, precum şi rudă cu titularul acesteia, Nicolae Bălan.
Autorul alocă un spaţiu (prea) redus problemei desfiinţării Bisericii Unite cu Roma şi înglobării sale forţate în Biserica Ortodoxă Română (Ierarhia ortodoxă şi chestiunea greco-catolică, pp.203-207), considerând că patriarhul Nicodim „a fost reticent, se pare, faţă de o „revenire” în stil sovietic a uniţilor la ortodoxie” (p.205), în timp ce „noul patriarh [Justinian] a colaborat cu guvernanţii comunişti pentru lichidarea Bisericii Române Unite şi a adoptat o lamentabilă retorică antigreco-catolică” (p.203). Dincolo de rezervele pe care le ridică afirmaţia despre aşa zisa reticenţă a lui Nicodim Munteanu, ceea ce ne intrigă mult mai tare este relativizarea vinovăţiei ierarhiei ortodoxe în problema distrugerii Bisericii Unite cu Roma prin reducerea ei doar la aspectul moral şi culpabilizarea exclusivă a statului român comunist pentru acţiunea represivă propriu-zisă: „Ierarhia ortodoxă nu avea, în mod practic, cum să distrugă o altă Biserică: nu avea trupe de Securitate, de jandarmi sau alte autorităţi administrativ-represive la nivel local. Desfiinţarea BRU a fost pusă în practică de aparatul de stat. Evident, BOR are o responsabilitate morală imensă pentru decesul violent din 1948 al unei Biserici surori …” Pe lângă „rezolvarea” simplistă şi voit naivă a problemei, stupiditatea şi caracterul artificial al „explicaţiei” autorului ni se înfăţişează în toată splendoarea prin propriile sale cuvinte scrise în continuarea citatului reprodus mai sus: „… chiar dacă istoricii oficiali ai BOR nu admit acest lucru, momentul în care ierarhii şi clericii ortodocşi au intrat în catedralele/bisericile greco-catolice cu ajutorul trupelor de securitate (subl. n.) rămâne unul ruşinos” (p.206), ca să nu mai amintim delaţiunile, instigările, persecuţiile, propaganda agresivă şi acţiunile directe contra catolicilor ale clerului ortodox, mai ales ale ierarhilor, care au dovedit o mârşavă cârdăşie cu partidul şi statul comunist român. Cea mai clară probă în acest sens este detenţia ierarhilor greco-catolici în mănăstiri ortodoxe sub supravegherea combinată a Miliţiei şi Securităţii şi a colaboratorilor lor din rândul clericilor ortodocşi, inclusiv a ierarhilor BOR. Autorul evită să definească astfel pe acei ierarhi ortodocşi care-i terorizau pe episcopii uniţi, presându-i să apostazieze şi să treacă la ortodoxie şi, evident, astfel, să colaboreze cu regimul comunist, minimalizându-le rolul în angrenajul poliţiei politice comuniste. Deşi citează din cartea de mărturii a cardinalului Iuliu Hossu recent publicată (2003), C. Vasile încearcă să ascundă faptul că a cenzurat voluntar numele actualului patriarh Teoctist Arăpaşu şi a altor clerici ortodocşi torţionari ai episcopului Hossu şi ai celorlalţi episcopi greco-catolici întemniţaţi în mănăstirile ortodoxe într-un document publicat în volumul său editat de Polirom în 2003, afirmând în cel mai neruşinat mod cu putinţă că „numele episcopului vicar ortodox apare anonimizat”, deşi am demontat net respectivele aserţiuni şi procedee contrare deontologiei ştiinţei istorice în recenzia dedicată acestui volum pe care am publicat-o în revistele „Dorul” din Danemarca, nr.177, decembrie 2004 şi „Timpul” din Iaşi, nr.72-74, decembrie 2004-februarie 2005.
De asemenea, autorul se limitează în prezentarea „cazului Vladimireşti” (pp.251-257) să citeze în paralel din documentele Securităţii şi din memoriile lui Petre Pandrea (avocatul obştii monastice în procesele intentate mănăstirii de episcopul de Buzău, Antim Anghelescu, susţinut de întregul Sinod al BOR, care a decis desfiinţarea acestei mănăstiri şi persecutarea călugăriţelor şi a duhovnicului lor), fără să se pronunţe în mod clar şi fără echivoc asupra vinovăţiei ierarhiei BOR care, şi în acest caz, a contribuit substanţial la aplicarea planurilor represive ale PMR, Securităţii şi Miliţiei de terorizare a unor cetăţeni, chiar creştini ortodocşi de această dată. Deşi nu ignoră subiectul, precum Adrian Nicolae Petcu (p.256, nota 23), pe care-l şi critică pe drept din acest motiv, C. Vasile evită să concluzioneze şi să afirme ideea că ierarhia BOR a acţionat ca un instrument al statului comunist totalitar, aşa cum o spune direct P. Pandrea, ba chiar sugerează faptul că acesta ar fi fost mult prea subiectiv acuzându-i laolaltă pe patriarhul Justinian, mitropolitul Moldovei - Sebastian Rusan, episcopii vicari patriarhali Bogoiu, Teoctist Arăpaşu, Antim Nica, pe episcopul de Oradea - Valerian Zaharia, şi ceilalţi membri ai Sfântului Sinod, dar şi pe călugării ortodocşi români renumiţi în epocă, care şi-au dovedit laşitatea şi conivenţa cu regimul politic şi cu ierarhia, păstrând o tăcere vinovată asupra chestiunii: Andrei Scrima, Sandu (Daniel) Tudor, Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc (vezi pp.253 şi 256).
Foarte lapidar este autorul şi în problemele privind recrutările de informatori ai Securităţii din rândul clerului ortodox, dând doar câteva exemple de preoţi (Dumitru Veştemeanu, Marin Neamţu, Ion Iordache, Alexandru Popovici), dar ocolind iarăşi adevărata problemă: cea a colaborării ierarhiei BOR cu Securitatea, partidul şi statul comunist, deşi există documente şi mărturii evidente în acest sens pe care autorul le ştie, iar pe unele chiar le citează, deşi nu le acordă credit, se pare (cf. pp.242-244).
În problema participării clerului ortodox la rezistenţa armată anticomunistă (pp.244-246), autorul se rezumă la prezentarea unor cazuri minore şi izolate, lucru conform cu realitatea, dar ezită să concluzioneze în acest sens şi să arate că doar în unele locuri, îndeosebi în mănăstirile mai retrase şi în cazul clericilor cu simpatii legionare, au existat manifestări de veritabilă susţinere a rezistenţei armate anticomuniste, şi mai ales nu spune răspicat că ierarhia BOR nu a avut nici o contribuţie de acest gen, ci dimpotrivă, într-un subcapitol anterior: Intensificarea arestărilor în anul 1948 - mulţumindu-se doar să amintească răspunsul plin de viclenie, ironie şi sarcasm al patriarhului Justinian dat în cadrul audienţei acordate tatălui unui arhidiacon arestat pentru răspândirea unui manifest comunist (p.241) şi afirmând că „aparenta solicitudine a patriarhului Justinian faţă de cererile de eliberare, tot mai numeroase, venite din partea preoţilor ortodocşi arestaţi a produs iritare la nivelul organelor de securitate” (p.239).
Consider că ar fi fost utilă o evaluare mai detaliată a presei bisericeşti ortodoxe, subliniindu-se nu doar cenzura, ci mai ales conformismul politico-ideologic şi chiar teologic şi limbajul bisericesc de lemn folosit de toţi clericii semnatari în revistele ortodoxe din anii ’50, inclusiv prin exemplificări de titluri şi autori, precum şi explicarea apariţiei unor texte scrise de intelectuali laici de tradiţie interbelică în aceste reviste la finele perioadei menţionate prin politica de restituiri culturale şi naţionale iniţiate de propaganda comunistă chiar în acei ani şi nu doar printr-o toleranţă cu rol de intoxicare a străinătăţii în privinţa respectării libertăţii religioase din RPR (cf. pp.224-228). O analiză de acest gen ar fi dovedit similaritatea discursurilor publice ale ierarhilor BOR şi activiştilor CC al PMR, ceea ce de altfel am ilustrat deja în unele articole şi studii ignorate de autor şi în acest volum, deşi primul dintre ele chiar este trecut în bibliografia de la finalul cărţii, dar a fost folosit doar ca susţinere a unui detaliu neînsemnat despre activitatea din anii ’40 de protopop de Odorhei a lui Sebastian Rusan, viitorul mitropolit al Moldovei (Gabriel Catalan, Alegerea şi cariera unor arhierei, în ”Mesagerul Sfântului Anton”, nr.47/iul.-aug.2001, p.23-26 şi sub titlul Alegerea şi cariera unor arhierei ortodocşi în România comunistă, în „Dorul”. Revistă lunară de cultură şi politică editată în Danemarca, nr.164, oct.2003, p.35-38; Idem, Elita clericală ortodoxă din România comunistă. Studiu de caz: Ierarhul Sebastian Rusan, în „Dorul”. Revistă lunară de cultură şi politică editată în Danemarca, nr.179, feb.2005, p.30-34; Idem, Reacţii şi atitudini româneşti la moartea lui Stalin, în „Dorul”. Revistă lunară de cultură şi politică editată în Danemarca, nr.180, mar.2005, p.27-34).
Semnalez cu regret şi uimire faptul că autorul citează comunicarea mea prezentată la Simpozionul Memorialului de la Sighet din 1998 despre Înscăunarea patriarhului Justinian, publicată în nr.6 din seria Analele Sighet, doar pentru a o descrie ca fiind superfluă, radicală, lipsită de nuanţări şi excesiv polemică (pp.16-17; cf. p.202, nota 32), reproşându-mi şi faptul că „nu pomeneam nimic despre conflictele pe care le-a avut chiar Justinian, o dată ajuns patriarh, cu clericii agreaţi de puterea comunistă şi nici de intervenţiile sale în favoarea preoţilor ortodocşi, arestaţi în anii 1948-1949” (p.17), fără să ţină seama că studiul meu, limitat tematic şi cronologic, nu putea lua în discuţie asemenea aspecte minore, diversioniste, care fac obiectul principal al atenţiei istoricilor şi scriitorilor hagiografi de tipul celor agreaţi de BOR, CNSAS şi SRI (de exemplu, Gh. Vasilescu, Dan Ciachir, Adrian Gabor, Adrian Nicolae Petcu, George Enache, Mihai Pelin; unii dintre ei criticaţi chiar de C. Vasile pentru tezele lor penibile – vezi pp.19, 21, 204) şi asupra cărora, de altfel, m-am pronunţat, fie şi lapidar, în alte ocazii, ultima dată în recenzia dedicată volumului de documente şi mărturii editat la Polirom în 2003 de C. Vasile. Pe de altă parte, repet, ce fel de conflicte putea avea Justinian Marina „cu clericii agreaţi de puterea comunistă”? Oare el nu era la fel de agreat, ca să nu spun cel mai agreat de comunişti cleric ortodox? Şi încă timp de 30 de ani! Nu poate fi vorba decât de conflicte de interese personale, ceea ce relevă maliţiozitatea şi ridicolul criticii pe care mi-o aduce autorul.
Cât priveşte articolul Cristinei Păiuşan din 1999 care îmi era special dedicat, cu scopul de a-mi infirma cu orice preţ (inclusiv prin încălcarea normelor minime ale profesionalismului istoriografic: indicarea surselor citate) demonstraţia colaborării ierarhiei ortodoxe, mai ales a patriarhilor BOR, cu regimul comunist, C. Vasile se hazardează în mod absurd şi steril, prin alegaţia că pupila lui Radu Ciuceanu, directorul INST, mi-ar fi „contrazis punct cu punct tezele” (p.17).
Aceleaşi concluzii de respingere a pretenţiilor unor istorici români, confirmaţi şi de autor, de aşa-zisă contrazicere argumentată pe baza documentelor Securităţii (administrate de CNSAS) a tezei colaboraţionismului ierarhiei BOR cu regimul comunist se impun şi în privinţa cărţii lui Olivier Gillet, Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, care, în pofida criticilor, controverselor, „rezervelor şi nuanţărilor” pe care le-a provocat, inclusiv ale lui C. Vasile, rămâne momentan unica lucrare consistentă, de referinţă asupra subiectului (cf. pp.17-19).
În consideraţiile sale finale, autorul pare puţin mai clar decât în restul cărţii, explicând reuşita destul de facilă a planului comunist de supunere a BOR prin marea flexibilitate a conducerii comuniste în politica religioasă, manifestată şi prin racolarea clericilor cu trecut compromiţător, folosirea duşmăniilor şi dezbinărilor dintre clerici, inclusiv dintre ierarhi, a conflictelor dintre categoriile personalului de cult (de exemplu, dintre preoţi şi cântăreţii bisericeşti) sau a oportunismului cvasi-generalizat al prelaţilor, fenomen cu antecedente interbelice sau chiar mai vechi, ca şi tertipurile miniştrilor cultelor de manipulare politică a BOR, precum şi prin învrăjbirea confesională practicată constant (pp.262-267). Totuşi, autorul rămâne confuz şi superficial în aspecte importante cum ar fi critica anticomunistă şi discursul contestatar al slujitorilor altarelor care ar fi suplinit absenţa contestării radicale a regimului, ceea ce este foarte exagerat în privinţa preoţilor simpli, din sate şi oraşe (nu se dă nici un exemplu), şi total fals în cazul ierarhilor BOR, după cum însuşi autorul recunoaşte în paragraful următor, spre deosebire de ierarhii catolici (şi romano-catolici, nu doar greco-catolici) care „au subliniat în dese ocazii incompatibilitatea dintre creştinism şi comunism”. Se poate vorbi mai degrabă de o mentalitate generală ostilă sau neîncrezătoare faţă de comunism în rândul majorităţii clericilor şi credincioşilor, dar nu şi de manifestări majore sau generalizate de opoziţie în mediile ortodoxe. Mai mult, C. Vasile intenţionat vorbeşte la modul impersonal şi cu totul general sau teoretic despre „pledoaria pentru o democraţie de tip occidental” şi despre „analogia între cele două ideologii totalitare: nazismul şi comunismul” ca fiind elemente ale acestui discurs contestatar neilustrat, ştiind prea bine că nu există nici un caz de prelat ortodox care să fi făcut aşa ceva, ci doar de catolici, şi că cei mai mulţi clerici ai BOR erau adepţii naţionalismului şi ai autoritarismului politic, eventual ai simulacrului interbelic „democratic” românesc, nicidecum ai democraţiei vestice (p.269). Din aceleaşi motive partizane pro-ortodoxiste şi poate dintr-o labilitate logico-morală a interpretării istorice, se grăbeşte să nuanţeze, conform propriei expresii, „acomodarea cu guvernanţii comunişti” a patriarhului roşu, Justinian (Ioan) Marina, invocând neconvingătoare şi nesemnificative atitudini întâmplătoare, formale sau chiar iluzorii ca regretarea desfiinţarea cultului greco-catolic şi contracararea unor măsuri antimonastice ale puterii comuniste (pp.269-270, nota 22). De asemenea, în tentativa sa de disculpare a ierarhiei BOR, foloseşte frecvent „nuanţarea”, adică relativizarea şi dezincriminarea: „… mai mulţi dintre noii arhierei au făcut compromisuri mai mari sau mai mici cu puterea politică” (deci nu au colaborat toţi deplin şi făţiş mereu cu regimul comunist, ceea ce până la urmă transformă practic o timidă acuză într-o laudă) şi minimalizarea prin falsa comparaţie şi care induce şi dezvinovăţirea: „Însă Biserica Catolică a avut, la rândul ei, o atitudine ambiguă faţă de regimuri autoritare sau totalitare atunci când a încercat să-şi salveze credincioşii” (p.270). În seria de surogate de argumente logice, istorice şi politologice ale autorului se înscrie şi însuşirea de la Dragoş Petrescu a teoretizărilor globalizării de genul criticării „derivei de tip huntingtonian, care blamează exclusiv Biserica Ortodoxă pentru inabilitatea ei de a se mobiliza în faţa statului”, afirmaţie „nuanţată” bineînţeles prin adăugirea recunoaşterii „<> mai accentuat al Bisericii Catolice” (p.270).
Sunt salutare criticile aduse de autor limitării ori interzicerii accesului cercetătorilor în Arhiva Secretariatului de Stat pentru Culte (pp.8 şi 210) şi în Arhiva Sfântului Sinod (pp.7-8, 239, nota 20 şi 271-272), dar ne îngrijorează lipsa totală a criticii în cazul Arhivei CNSAS, unde autorul a avut accesul de asemenea limitat, condiţionat şi presărat de incidente neplăcute, ca şi dezincriminarea absolută a membrilor Colegiului CNSAS în chestiunile privind solicitarea, administrarea, cercetarea şi publicarea documentelor legate de colaboraţionismul ierarhiei ortodoxe (şi nu numai, ci a tuturor cultelor) cu Securitatea şi PCR (cf. pp.14-15, 19, 272). Deşi prezintă demersurile ierarhiei BOR contemporane pe lângă CNSAS, SRI şi alte autorităţi centrale de stat pentru blocarea cercetării istorice şi a deconspirării clericilor săi, C. Vasile rămâne excesiv de aluziv, de neutru şi de prudent în criticarea ei: „procesul de verificare a presupusei pactizări a unor oameni ai Bisericii cu organele de Securitate”, „acest gen de justificare nu are însă temelii foarte solide şi lasă impresia unei pretenţii de stat în stat”, „nu a făcut decât să amplifice suspiciunea că ierarhia ortodoxă are ceva de ascuns” (subl. n., p.15).
Cât despre comparaţia dintre condiţiile de cercetare în Arhivele Sfântului Scaun de la Vatican şi în Arhiva Sfântului Sinod al BOR de la Bucureşti (p.8), aceasta este cu totul deplasată fie şi numai pentru că ierarhia BOR nu a declasificat practic nici un document din propriile arhive, în timp ce Vaticanul a deschis o mare parte din arhivele sale, inclusiv contemporane (chiar şi după 1922), ca să nu mai vorbim de diferenţele enorme dintre dimensiunile cantitative şi de conţinut ale actelor din cele două arhive, inclusiv în privinţa implicaţiilor internaţionale şi a realelor motivaţii ale prelungirii caracterului lor secret.
De altfel, autorul identifică cu prudenţă principala cauză a blocării accesului la Arhiva Sfântului Sinod şi a stilului hagiografic, artificial şi evaziv al istoriografiei ecleziastice oficiale ortodoxe: „la nivelul diriguitorilor acestor arhive domneşte teama că, o dată declasificate, documente importante vor incrimina ierarhia care s-a aflat în fruntea BOR după 1948” datorită faptului că „numeroasele concesii făcute regimului au afectat grav autoritatea morală a ierarhiei ortodoxe, mai ales în exilul românesc, unde arhiereii din ţară erau percepuţi ca <>. Aceşti prelaţi au ajuns în Sinod fie datorită fidelităţii faţă de puterea politică (a fost cazul lui Valerian Zaharia), fie datorită loialităţii dovedite faţă de Justinian Marina; în multe cazuri ambele criterii erau îndeplinite.” (p.271). Singurele diferenţe de viziune pe care le susţin cu tărie în această chestiune sunt că, practic, toţi arhiereii, nu doar unii, au ajuns sau au rămas în Sinod (după 1948 există un singur caz de episcop ortodox care a fost forţat să renunţe la scaunul de ierarh şi să se retragă în mănăstire: Nicolae Popovici de Oradea în 1950, fiind înlocuit de Valerian Zaharia, fost legionar notoriu, ca mulţi alţi chiriarhi) graţie supunerii lor faţă de regimul politic şi faţă de patriarh, indiferent cine a fost acesta şi că întreg Sinodul BOR a colaborat permanent cu puterea comunistă şi nu doar a făcut concesii.
Este corectă observaţia făcută asupra fabulaţiei avansată de Lidia Ionescu Stăniloae că peste 10.000 de clerici ortodocşi au fost arestaţi de comunişti (p.13), dar ne miră faptul că despre tatăl ei, preotul profesor Dumitru Stăniloae nu se spune că a fost un naţionalist simpatizant legionar, un anticatolic extremist şi un oportunist până la urmă.
Ni se par nepotrivite exemplele alese pentru a ilustra refugiul unora în BOR şi apropierea de BOR a elitei intelectuale, ca efect paradoxal al propagandei ateist-comuniste (p.268), Tudor Arghezi, un fost călugăr ce renunţase din 1905 la rasa monahală, fiind unul din scriitorii colaboraţionişti de marcă ai regimului comunist (în ciuda unor atacuri în presă la adresa lui în 1948) şi un amic al tovarăşului patriarh Justinian, iar Sandu Tudor, un fost gazetar şantajist al clericilor, colaborator la „Gândirea”, „Criterion” şi „Credinţa”, discipol al lui Nae Ionescu, apropiat de ideologia legionară, intrat în monahism din motive amestecate, dubioase.
Totodată, în stilul autorului se resimte puternic exagerata elogiere şi admiraţie faţă de CNSAS şi mai ales faţă de „filozoful” Andrei Pleşu, citat ca un adevărat reper moral, în ciuda limbajului şi comportamentului său etern dilematic, inclusiv în problemele privitoare la BOR (v. pp.15 şi 272). O atitudine similară este vizibilă şi faţă de protosinghelul Iustin Marchiş, parohul de la Stavropoleos, modelul clericilor şi laicilor „obiectivi”, „moderaţi” în criticile lor la adresa BOR şi liderul civic al „conspiratorilor de salon”, aflaţi în permanentă vânătoare de oportunităţi politice şi ecleziastice (pp.271-272).
În genere, volumul nu prezintă greşeli majore de redactare sau tipărire, deşi am întâlnit totuşi ocazional unele, dintre care mai importantă ni se pare grafia eronată a prenumelui stareţei Lecca de la mănăstirea Agapia: Irimia, în loc de Irina (p.129), cum ar fi fost corect. O altă observaţie critică aş face în legătură cu alegerea neinspirată din punct de vedere cronologic a fotografiei de pe copertă, reprezentând o biserică aflată în curs de demolare (dacă nu mă înşel este chiar biserica mănăstirii Văcăreşti, care a fost demolată în anii ’80, deci sub regimul lui Nicolae Ceauşescu), o imagine identică fiind reprodusă pe coperta volumului Distrugerea trecutului românesc de Dinu C. Giurescu, publicat în anii ’90, având ca subiect demolările din anii dictaturii ceauşiste.
În concluzie, în acest volum al cărui principal merit este faptul că reprezintă prima istorie evenimenţială consistentă a BOR la începuturile comunismului scrisă de un laic român (ortodox), Cristian Vasile, deşi „atinge multe subiecte delicate, în răspăr cu modul de abordare al istoriografiei oficiale”, evită să le aprofundeze serios în totalitate şi mai ales să le interpreteze în mod tranşant, clar şi definitiv, preferând să „nuanţeze”, să relativizeze, să generalizeze, să se interogheze, să se eschiveze de la critica directă a ierarhiei actuale (v. p.272), să dilueze sau chiar să ignore ori să cenzureze unele subiecte şi documente considerate prea sensibile datorită „acuzaţiilor grave, incredibile şi nedovedite” (p.74) pe care le susţin, continuând stilul impersonal, „neutru”, evaziv-aluziv, super-obiectivist şi ultra-prudent cu care ne-a obişnuit de la debutul său istoriografic.
Gabriel CATALAN
Recenzie: Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2005, 290 [291] pp.
Autorul este un tânăr istoric, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti, de sub egida Academiei Române, care s-a specializat în istoria bisericească a României comuniste, publicând anterior mai multe studii şi articole în diverse reviste de specialitate româneşti şi din străinătate pe teme de istorie ecleziastică (unele fiind dedicate chiar unor subiecte ce sunt reluate în volumul de faţă, precum asociaţia „Rugul Aprins”) şi două volume despre istoria Bisericii Unite cu Roma (Greco-Catolice) în perioada comunistă, unul de documente şi interviuri, precedat de două studii introductive semnate de Marius Oprea şi Cristian Vasile (Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist. 1945-1989. Documente şi mărturii, Iaşi, Editura Polirom, 2003) şi celălalt de tip monografic (Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2003). Cristian Vasile a obţinut de curând titlul de doctor în istorie cu o teză despre Clerul ortodox şi greco-catolic în anii 1944-1948 (2004), teză din care, mai mult ca sigur, a selectat cea mai mare parte a materialelor ce formează osatura volumului pe care-l recenzăm.
Această carte este o încercare de reconstituire a evenimentelor principale din istoria cultului majoritar din România comunistă în anii 1945-1960, după cum însuşi autorul mărturiseşte în partea introductivă, la p.22. Deşi autorul foloseşte în titlu termenul de „primul deceniu comunist”, cu uşurinţă se poate observa că în conţinutul volumului se depăşesc limitele cronologice ale acestei perioade, fiind tratate teme referitoare la perioada cuprinsă între 23 August 1944 şi 1960, deci aproximativ 15 ani. Totodată, trebuie subliniat faptul că lucrarea nu analizează uniform şi complet aceşti ani, ci privilegiază epoca începuturilor comunismului, adică de până în anii 1948-1949, inclusiv, căreia îi sunt dedicate în totalitate 6 din cele 9 capitole ale cărţii, doar 3 capitole (5.Clerul monahal şi intelectualii. Asociaţia „Rugul Aprins”, 7.Politica religioasă a conducerii PMR în anii 1948-1953 şi 9.Autorităţile comuniste şi problema mănăstirilor ortodoxe în anii ’50) având unele elemente de informaţie care se referă şi la anii ’50.
Volumul este alcătuit din 11 mari părţi: 9 capitole, mai mult sau mai puţin autonome ca subiect principal, o introducere şi o încheiere, la care se adaugă o bibliografie destul de largă şi câteva indicaţii pur tehnice (abrevieri, cuprins). Din păcate, lipseşte un instrument important pentru o astfel de lucrare: indicele de nume, de locuri şi de materii, ceea ce îngreunează consultarea rapidă şi eficientă a cărţii.
Fiecare capitol este împărţit în paragrafe cu subtitluri mai mult sau mai puţin inspirate, care au rolul de a uşura lectura şi de a completa oarecum structura volumului, concepută deopotrivă cronologic şi tematic.
În opinia noastră, autorul exagerează importanţa unor subiecte, „Rugul Aprins” fiind principalul astfel de caz, căruia i se alocă un capitol întreg, al treilea ca mărime (pp.157-191), plus subcapitolul Ultimele pâlpâiri ale Rugului Aprins (pp.257-258) din ultimul capitol, în total 37 de pagini dedicate acestui fenomen supralicitat de mistică ortodoxă amestecată, în mod inevitabil, cu ideologie naţionalist-extremistă. De asemenea, considerăm că se acordă prea multă atenţie unor personaje cu totul secundare, ba chiar unor evenimente minore din acea epocă, cum ar fi Arestarea ieromonahului Arsenie Boca, subcapitol (pp.64-68) din capitolul 2.Situaţia clerului în timpul ministeriatului Burducea (6 martie 1945-9 martie 1946), care ni se pare că ar fi fost mai potrivit să fie plasat în capitolul 8.Arestările din rândul clerului.
Cele mai compacte, mai interesante şi mai reuşite capitole sunt 1.Ascensiunea comunistă şi tentativele de control şi influenţare a clerului (23 august 1944-6 martie 1945); 3. Clerul în anul electoral 1946; 4.Clerul superior şi presiunile puterii politice în anii 1946-1948 şi 6.Relaţiile dintre BOR şi Patriarhia Rusă în primii ani postbelici.
Printre punctele forte ale lucrării menţionăm utilizarea unei informaţii bogate, detaliate, a unui limbaj istoric adecvat, a multor documente inedite (reproduse integral sau parţial în acest volum), a unor jurnale, memorii şi amintiri şi valorificarea unor interviuri inedite de istorie orală (de pildă, amintirile nomenclaturistului Gh. Apostol, înregistrate la 23 iunie 2003, despre evadarea lui Gh. Gheorghiu-Dej şi relaţia de amiciţie foarte strânsă a acestuia cu preotul vâlcean Ioan Marina, pe care ulterior l-a propulsat pe scaunul patriarhal), o concepţie generală bine structurată, echilibrată, deşi puţin eclectică.
Există, însă, şi minusuri: omisiuni, tendinţe greşite, interpretări rigide, forţate sau excesiv de prudente, abuzuri de „obiectivitate” şi „neutralitate ştiinţifică”, în sensul evitării spunerii lucrurilor pe nume şi a divulgării în întregime a unor informaţii acuzatoare, a ocolirii unor subiecte fierbinţi privind culpele penale, sociale şi morale ale ierarhilor ortodocşi, a adevărurilor prea şocante din documente şi a concluziilor lor logice, afirmaţiile critice tranşante fiind rareori preferate acelora delicate, aluzive, discutabile, moderate şi insipide.
Astfel, sunt evidente încercările de a-i prezenta pe ierarhii ortodocşi români într-o lumină mai favorabilă, căutându-le cu orice preţ circumstanţe atenuante pentru colaborarea lor făţişă cu regimul comunist, dar şi pentru faptele lor de corupţie şi imoralitate, informaţiile şi documentele de acest gen fiind ignorate sau puse sub semnul întrebării, în timp ce este creditată orice mică notiţă critică a Securităţii despre atitudinile „rebele” conjuncturale ale unor chiriarhi, ale patriarhului Justinian Marina, de exemplu, acestea fiind subliniate, îngroşate şi transformate în adevărate acţiuni de opoziţie faţă de puterea atee comunistă, în ciuda evidentei şi constantei cârdăşii a conducerii BOR cu conducătorii statului comunist român. Motivaţiile autorului sunt subţiri şi ascund în fapt teamă şi conformism în raport cu tendinţele politico-bisericeşti şi istoriografice oficiale: „De multe ori materialele acestor organe amestecă adevărul cu minciuna, iar cercetătorul poate valida doar în parte acurateţea datelor. Tocmai din acest motiv am preluat în acest studiu numai acele informaţii care ni s-au părut credibile şi s-au putut verifica.” (p.9)
În cazul lui Justinian Marina, autorul se grăbeşte să comenteze spusele lui Gh. Apostol despre faptul că Gh. Gheorghiu-Dej „avea o admiraţie teribilă faţă de el” calificându-le în mod simplist şi fără argumente drept „afirmaţie discutabilă” (p.37, nota 42). Deşi este descris ca fiind „agreat şi impus de oficialităţile comuniste” (p.202), care mizau pe faptul că el „va facilita subordonarea deplină a BOR” (p.156), patriarhul Justinian este ulterior prezentat ca având unele reacţii contrare politicii generale a regimului comunist, fără să dezvolte şi să explice prea mult acest subiect, despre care noi susţinem că se referă exclusiv la poziţii de interes personal ale patriarhului, care întotdeauna avusese o înclinaţie exagerată pentru jocurile la două capete, aranjamentele de culise şi obţinerea de oportunităţi maxime chiar în condiţii aparent vitrege (vezi pp. 148-149, 239-240): „La mai puţin de un an de la intronizarea sa însă, notele informative ale Securităţii vădeau nemulţumirea faţă de măsurile adoptate de noul patriarh: dincolo de gravele concesii morale făcute guvernanţilor, Justinian nu era ierarhul care să fie atât de obedient pe cât îl dorea puterea politică.” (p.203)
Se trece foarte uşor peste datele privind corupţia, oportunismul politic şi imoralitatea patriarhului Nicodim Munteanu, prea repede considerat ca fiind „reticent” faţă de puterea politică, „izolat” şi chiar inamic al ei prin „refuzul înregimentării”, sprijinirea monarhiei şi desele contacte cu clericii şi diplomaţii catolici (pp.68-80, 96-99, 142-146).
Spre deosebire de C. Vasile, eu consider că incidentele în care a fost implicat patriarhul Nicodim, atât în relaţiile cu autorităţile comuniste româneşti cât şi cu cele statale şi bisericeşti sovietice, sunt de fapt manifestări ale orgoliului său personal şi gesturi minore de frondă (în parte cauzate probabil de bătrâneţe sau chiar de senilitate), fără efecte sensibile şi fără un scop concret şi consecvent urmărit, astfel încât se poate vorbi de un real „modus vivendi” între Nicodim şi regimul comunist (cf. p.12).
Chiar şi vizita la Moscova a patriarhului Nicodim din octombrie-noiembrie 1946 şi vizita în România a patriarhului Alexei din mai-iunie 1947 sunt prezentate ca fiind evenimente la care patriarhul Bisericii Ortodoxe Române ar fi fost obligat să participe, dar faţă de care ar fi manifestat rezerve în repetate rânduri, ba chiar ar fi avut unele ieşiri verbale şi atitudini negative, critice şi provocatoare la adresa părţii sovietice, deşi declaraţiile oficiale, acţiunile comune ale celor doi patriarhi şi faptele în sine demonstrează colaborarea strânsă dintre conducerile celor două biserici ortodoxe şi dintre conducerea Bisericii Ortodoxe Române şi statul român (pp.194-202).
Identitatea de scopuri pe termen lung dintre cele două biserici ortodoxe: română şi rusă a fost evidenţiată clar de istoricii ruşi, îndeosebi în chestiunea politicii anticatolice, lucru remarcat şi de autor, care îi menţionează pe Tatiana Volokitina şi Leonid Ghibianski, dar se distanţează de concluziile lor formulate şi la Bucureşti, la 25 octombrie 2000, cu ocazia celei de a V-a sesiuni a Comisiei bilaterale a istoricilor din România şi Federaţia Rusă, bazându-se exclusiv pe unele date şi note informative ale Siguranţei şi SSI care-l descriau în unele chestiuni concrete (de exemplu, pensionarea prelaţilor ortodocşi de peste 70 de ani, preferinţele diferite în privinţa candidaţilor la scaunele episcopale devenite vacante, susţinerea mai mult sau mai puţin subtilă a „vechii gărzi” clericale, deci probleme absolut subiective, de mare interes personal sau de grup) pe bătrânul patriarh ortodox român ca suspect de împotrivire la adresa autorităţilor statale.
Înalţii prelaţi Nicodim Munteanu şi Irineu Mihălcescu sunt priviţi cu prea multă simpatie, lucru parţial asumat în concluzii chiar de autor, care însă îl pune pe seama „atitudinii demne faţă de procesul de subordonare a Bisericii” (p.263-264), deşi admite cu jumătate de gură că „unele decizii ale patriarhului Nicodim au deschis calea unor ingerinţe în treburile Bisericii” (p.264), exemplificând exclusiv cu episodul desfiinţării Mitropoliei Olteniei şi pensionării lui Nifon Criveanu, rivalul patriarhului.
Şi Gala Galaction este aproape exonerat, deşi sunt strecurate şi menţiuni despre conformismul său, deplâns de Nichifor Crainic şi Petre Pandrea (p.13-14).
Ni se pare, totodată, că este diminuat, aproape bagatelizat, rolul secţiei religioase din ARLUS şi a UPDR în comunizarea BOR (vezi pp.191-194), atât patriarhul Nicodim Munteanu, cât şi mulţi episcopi şi alţi clerici foarte cunoscuţi, în cea mai mare parte foşti legionari (Constantin Burducea – ministrul cultelor, Gala Galaction = Grigore Pişculescu – deputat al BPD, Marin C. Ionescu, Liviu Stan, Spiridon Cândea, Ioan Vască, Dumitru Veştemeanu – înalţi funcţionari ministeriali şi lideri sindicali), fiind extremi de prezenţi şi activi, fie şi numai simbolic, ca patriarhul, prin acceptarea unor poziţii onorifice în cadrul unor instituţii, asociaţii, întruniri şi organisme create şi controlate de PCR. Credem că autorul, aşa cum parţial părea să fi început în primele două capitole (pp.51-52, 75-80), ar fi trebuit să insiste asupra rolului sindicatelor preoţilor şi a modului în care comuniştii au deţinut controlul, folosindu-se adesea chiar de foşti clerici legionari sau simpatizanţi ai liberalilor ori ţărăniştilor care nu doreau să-şi piardă influenţa şi avantajele şi de aceea au devenit acerbi apărători ai „democraţiei populare”.
Despre Iustin Moisescu, cel care a ajuns patriarh în 1977, după Justinian, nu se dă nici o informaţie în volum, cu excepţia menţionării sale între prelaţii ortodocşi care au avut „o purtare cinică şi lipsită de pocăinţă” faţă de episcopii uniţi (p.206-207).
Autorul arată o exagerată prudenţă în privinţa creditării informaţiilor legate de legionarismul sau corupţia unor ierarhi, punându-le permanent sub semnul îndoielii (vezi cazurile patriarhului Nicodim Munteanu, mitropoliţilor Nicolae Bălan şi Irineu Mihălcescu şi episcopului Cosma Petrovici – p.74, 94, 121, 135, 155), evitând citarea completă a datelor incriminatoare, deşi ele se repetă în documentele epocii şi chiar se verifică prin alte surse colaterale anterioare şi ulterioare sau chiar evitând cu obstinaţie să le menţioneze măcar imoralitatea (cazurile Nicodim Munteanu, Nicolae Bălan, Teoctist Arăpaşu sunt de notorietate astăzi pentru cei avizaţi, care au studiat dosarele ANIC şi ASRI, unde sunt evidenţiate cu argumente şi dovezi homosexualitatea lor, iar în cazul lui Justinian Marina şi a altor episcopi, ca Antim Nica, de pildă, este probată desfrânarea cu femei, unele chiar călugăriţe), eu însumi, dar şi alţii, publicând mai multe astfel de documente în presa scrisă internă („Evenimentul zilei”, nr.2609, 19 ianuarie 2001, p.3 şi nr.2663, 23 martie 2001, p.3; „Libertatea”, nr.3236, 22 martie 2001, p.1 şi 8-9; „România liberă”, 23 martie 2001, p.26 şi 10 noiembrie 2001, p.12; „Academia Caţavencu”, nr.27 (502), 10-16 iulie 2001, p.3 şi nr.33 (508), 21-27 august 2001, p.3; Cornel Ivanciuc, Notă informativă despre sexul Bisericii, în Sexul la români, „Almanahul Caţavencu”, 2003, p.102-104). Cristian Vasile ignoră aceste documente aproape în totalitate, doar în cazul patriarhului Nicodim amintind cu totul vag de astfel de chestiuni (cenzurând însă documentul în cauză), pe care însă se grăbeşte să le ridiculizeze şi să le dezmintă în mod cu totul neîntemeiat: „Urmau acuze grave, incredibile şi nedovedite, de imoralitate.” (p.74)
C. Vasile îl prezintă şi pe mitropolitul Moldovei, Irineu Mihălcescu (vezi Campania împotriva mitropolitului Irineu, pp.119-129), ca şi pe patriarhul Nicodim Munteanu, într-o imagine extrem de favorabilă, cei doi fiind „personajele luminoase ale cărţii”, după cum scrie pe spatele copertei volumului, însă cred că greşeşte atunci când îi pune în antiteză absolută cu Justinian Marina, cel pe care îl identifică în mod justificat drept delator al lui Irineu la Securitate în chestiunea relaţiilor acestuia cu mons. Vladimir Ghica (p.128), dar au fost cu siguranţă multe alte delaţiuni ale celui care a fost impus ca vicar lui Irineu de comunişti, cu acceptul Sfântului Sinod, cu scopul vădit de a-l anihila, compromite şi în final înlocui, după aceeaşi metodă brevetată la Iaşi fiind lucrat şi Nicodim ulterior. Totuşi, nu toate acuzele aduse lui Irineu sau lui Nicodim erau inventate, amândoi fiind cu mult înainte cunoscuţi atât de serviciile secrete cât şi în mediile clericale ca persoane favorabile naţionalismului extremist, corupte şi implicate în multe scandaluri. Deci exista o oarecare asemănare între Justinian şi adversarii săi: Irineu şi Nicodim, cel puţin sub aspectul preferinţelor politice extremiste, al oportunismului şi al imoralităţii sau corupţiei. Conflictele dintre aceşti chiriarhi nu erau de natură principială sau moral-teologică, ci exclusiv personale, bazate pe interesele diferite şi pe lupta pentru funcţii. Ar fi trebuit insistat şi pe rolul lui Teoctist Arăpaşu, mâna dreaptă a lui Justinian, atât ca exarh mitropolitan al mănăstirilor cât şi ca vicar şi locţiitor de mitropolit al Moldovei, apoi. Ambii au fost membri ai PCR, nu doar „elemente democratice” pro-comuniste.
O atitudine similară de neîncredere şi îndoială constantă nemotivată faţă de informaţiile furnizate de documentele serviciilor secrete româneşti privind simpatia sau apartenenţa legionară se întâlneşte în capitolul 5, care tratează despre „Rugul Aprins”, ca şi în cazurile privitoare la mitropolitul exilat Visarion Puiu, „a cărei (sic!) aderenţă la guvernul legionar de la Viena rămâne şi astăzi controversată” (p.235), după părerea ciudată a autorului, şi la ieromonahul Arsenie Boca de la mănăstirea „Brâncoveanu”-Sâmbăta de Sus, cunoscut refugiu al clericilor legionari, ca şi mănăstirile Cernica sau Bistriţa din Vâlcea (p.64-68).
C. Vasile nu face cu adevărat necesara comparaţie între situaţia cultelor din România şi nu atinge chestiunea privilegierii evidente şi bineînţeles interesate a BOR, cultul majoritar, de către statul român, denaturând prin această omisiune veridicitatea tabloului situaţiei confesionale şi al raporturilor stat-culte din perioada studiată în volum, astfel încât persecutarea catolicismului şi a cultelor evanghelice (neo-protestante) nu este înfăţişată la dimensiunile reale, iar responsabilitatea ierarhiei ortodoxe în aceste persecuţii este vag definită. El se limitează la o scurtă invocare a criteriilor folosite de Pedro Ramet în analizarea raporturilor statelor comuniste cu Biserica şi la menţionarea lapidară a situaţiei diferite a presei bisericeşti şi a temelor abordate în discursurile publice ale ierarhilor ortodocşi şi catolici (pp.261-262, 269-270). Ba chiar se ajunge ca premierul P. Groza să fie elogiat pentru bunăvoinţa sa faţă de cultele minoritare cărora le-ar fi susţinut deplina egalitate cu confesiunea ortodoxă majoritară (pp.82-83 şi 91), spre deosebire de pr. C. Burducea, ministrul cultelor în 1945-1946, deşi este cunoscut faptul că premierul primului guvern comunist era fiu de preot ortodox şi membru al colegiului electoral bisericesc al Mitropoliei Ardealului, precum şi rudă cu titularul acesteia, Nicolae Bălan.
Autorul alocă un spaţiu (prea) redus problemei desfiinţării Bisericii Unite cu Roma şi înglobării sale forţate în Biserica Ortodoxă Română (Ierarhia ortodoxă şi chestiunea greco-catolică, pp.203-207), considerând că patriarhul Nicodim „a fost reticent, se pare, faţă de o „revenire” în stil sovietic a uniţilor la ortodoxie” (p.205), în timp ce „noul patriarh [Justinian] a colaborat cu guvernanţii comunişti pentru lichidarea Bisericii Române Unite şi a adoptat o lamentabilă retorică antigreco-catolică” (p.203). Dincolo de rezervele pe care le ridică afirmaţia despre aşa zisa reticenţă a lui Nicodim Munteanu, ceea ce ne intrigă mult mai tare este relativizarea vinovăţiei ierarhiei ortodoxe în problema distrugerii Bisericii Unite cu Roma prin reducerea ei doar la aspectul moral şi culpabilizarea exclusivă a statului român comunist pentru acţiunea represivă propriu-zisă: „Ierarhia ortodoxă nu avea, în mod practic, cum să distrugă o altă Biserică: nu avea trupe de Securitate, de jandarmi sau alte autorităţi administrativ-represive la nivel local. Desfiinţarea BRU a fost pusă în practică de aparatul de stat. Evident, BOR are o responsabilitate morală imensă pentru decesul violent din 1948 al unei Biserici surori …” Pe lângă „rezolvarea” simplistă şi voit naivă a problemei, stupiditatea şi caracterul artificial al „explicaţiei” autorului ni se înfăţişează în toată splendoarea prin propriile sale cuvinte scrise în continuarea citatului reprodus mai sus: „… chiar dacă istoricii oficiali ai BOR nu admit acest lucru, momentul în care ierarhii şi clericii ortodocşi au intrat în catedralele/bisericile greco-catolice cu ajutorul trupelor de securitate (subl. n.) rămâne unul ruşinos” (p.206), ca să nu mai amintim delaţiunile, instigările, persecuţiile, propaganda agresivă şi acţiunile directe contra catolicilor ale clerului ortodox, mai ales ale ierarhilor, care au dovedit o mârşavă cârdăşie cu partidul şi statul comunist român. Cea mai clară probă în acest sens este detenţia ierarhilor greco-catolici în mănăstiri ortodoxe sub supravegherea combinată a Miliţiei şi Securităţii şi a colaboratorilor lor din rândul clericilor ortodocşi, inclusiv a ierarhilor BOR. Autorul evită să definească astfel pe acei ierarhi ortodocşi care-i terorizau pe episcopii uniţi, presându-i să apostazieze şi să treacă la ortodoxie şi, evident, astfel, să colaboreze cu regimul comunist, minimalizându-le rolul în angrenajul poliţiei politice comuniste. Deşi citează din cartea de mărturii a cardinalului Iuliu Hossu recent publicată (2003), C. Vasile încearcă să ascundă faptul că a cenzurat voluntar numele actualului patriarh Teoctist Arăpaşu şi a altor clerici ortodocşi torţionari ai episcopului Hossu şi ai celorlalţi episcopi greco-catolici întemniţaţi în mănăstirile ortodoxe într-un document publicat în volumul său editat de Polirom în 2003, afirmând în cel mai neruşinat mod cu putinţă că „numele episcopului vicar ortodox apare anonimizat”, deşi am demontat net respectivele aserţiuni şi procedee contrare deontologiei ştiinţei istorice în recenzia dedicată acestui volum pe care am publicat-o în revistele „Dorul” din Danemarca, nr.177, decembrie 2004 şi „Timpul” din Iaşi, nr.72-74, decembrie 2004-februarie 2005.
De asemenea, autorul se limitează în prezentarea „cazului Vladimireşti” (pp.251-257) să citeze în paralel din documentele Securităţii şi din memoriile lui Petre Pandrea (avocatul obştii monastice în procesele intentate mănăstirii de episcopul de Buzău, Antim Anghelescu, susţinut de întregul Sinod al BOR, care a decis desfiinţarea acestei mănăstiri şi persecutarea călugăriţelor şi a duhovnicului lor), fără să se pronunţe în mod clar şi fără echivoc asupra vinovăţiei ierarhiei BOR care, şi în acest caz, a contribuit substanţial la aplicarea planurilor represive ale PMR, Securităţii şi Miliţiei de terorizare a unor cetăţeni, chiar creştini ortodocşi de această dată. Deşi nu ignoră subiectul, precum Adrian Nicolae Petcu (p.256, nota 23), pe care-l şi critică pe drept din acest motiv, C. Vasile evită să concluzioneze şi să afirme ideea că ierarhia BOR a acţionat ca un instrument al statului comunist totalitar, aşa cum o spune direct P. Pandrea, ba chiar sugerează faptul că acesta ar fi fost mult prea subiectiv acuzându-i laolaltă pe patriarhul Justinian, mitropolitul Moldovei - Sebastian Rusan, episcopii vicari patriarhali Bogoiu, Teoctist Arăpaşu, Antim Nica, pe episcopul de Oradea - Valerian Zaharia, şi ceilalţi membri ai Sfântului Sinod, dar şi pe călugării ortodocşi români renumiţi în epocă, care şi-au dovedit laşitatea şi conivenţa cu regimul politic şi cu ierarhia, păstrând o tăcere vinovată asupra chestiunii: Andrei Scrima, Sandu (Daniel) Tudor, Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc (vezi pp.253 şi 256).
Foarte lapidar este autorul şi în problemele privind recrutările de informatori ai Securităţii din rândul clerului ortodox, dând doar câteva exemple de preoţi (Dumitru Veştemeanu, Marin Neamţu, Ion Iordache, Alexandru Popovici), dar ocolind iarăşi adevărata problemă: cea a colaborării ierarhiei BOR cu Securitatea, partidul şi statul comunist, deşi există documente şi mărturii evidente în acest sens pe care autorul le ştie, iar pe unele chiar le citează, deşi nu le acordă credit, se pare (cf. pp.242-244).
În problema participării clerului ortodox la rezistenţa armată anticomunistă (pp.244-246), autorul se rezumă la prezentarea unor cazuri minore şi izolate, lucru conform cu realitatea, dar ezită să concluzioneze în acest sens şi să arate că doar în unele locuri, îndeosebi în mănăstirile mai retrase şi în cazul clericilor cu simpatii legionare, au existat manifestări de veritabilă susţinere a rezistenţei armate anticomuniste, şi mai ales nu spune răspicat că ierarhia BOR nu a avut nici o contribuţie de acest gen, ci dimpotrivă, într-un subcapitol anterior: Intensificarea arestărilor în anul 1948 - mulţumindu-se doar să amintească răspunsul plin de viclenie, ironie şi sarcasm al patriarhului Justinian dat în cadrul audienţei acordate tatălui unui arhidiacon arestat pentru răspândirea unui manifest comunist (p.241) şi afirmând că „aparenta solicitudine a patriarhului Justinian faţă de cererile de eliberare, tot mai numeroase, venite din partea preoţilor ortodocşi arestaţi a produs iritare la nivelul organelor de securitate” (p.239).
Consider că ar fi fost utilă o evaluare mai detaliată a presei bisericeşti ortodoxe, subliniindu-se nu doar cenzura, ci mai ales conformismul politico-ideologic şi chiar teologic şi limbajul bisericesc de lemn folosit de toţi clericii semnatari în revistele ortodoxe din anii ’50, inclusiv prin exemplificări de titluri şi autori, precum şi explicarea apariţiei unor texte scrise de intelectuali laici de tradiţie interbelică în aceste reviste la finele perioadei menţionate prin politica de restituiri culturale şi naţionale iniţiate de propaganda comunistă chiar în acei ani şi nu doar printr-o toleranţă cu rol de intoxicare a străinătăţii în privinţa respectării libertăţii religioase din RPR (cf. pp.224-228). O analiză de acest gen ar fi dovedit similaritatea discursurilor publice ale ierarhilor BOR şi activiştilor CC al PMR, ceea ce de altfel am ilustrat deja în unele articole şi studii ignorate de autor şi în acest volum, deşi primul dintre ele chiar este trecut în bibliografia de la finalul cărţii, dar a fost folosit doar ca susţinere a unui detaliu neînsemnat despre activitatea din anii ’40 de protopop de Odorhei a lui Sebastian Rusan, viitorul mitropolit al Moldovei (Gabriel Catalan, Alegerea şi cariera unor arhierei, în ”Mesagerul Sfântului Anton”, nr.47/iul.-aug.2001, p.23-26 şi sub titlul Alegerea şi cariera unor arhierei ortodocşi în România comunistă, în „Dorul”. Revistă lunară de cultură şi politică editată în Danemarca, nr.164, oct.2003, p.35-38; Idem, Elita clericală ortodoxă din România comunistă. Studiu de caz: Ierarhul Sebastian Rusan, în „Dorul”. Revistă lunară de cultură şi politică editată în Danemarca, nr.179, feb.2005, p.30-34; Idem, Reacţii şi atitudini româneşti la moartea lui Stalin, în „Dorul”. Revistă lunară de cultură şi politică editată în Danemarca, nr.180, mar.2005, p.27-34).
Semnalez cu regret şi uimire faptul că autorul citează comunicarea mea prezentată la Simpozionul Memorialului de la Sighet din 1998 despre Înscăunarea patriarhului Justinian, publicată în nr.6 din seria Analele Sighet, doar pentru a o descrie ca fiind superfluă, radicală, lipsită de nuanţări şi excesiv polemică (pp.16-17; cf. p.202, nota 32), reproşându-mi şi faptul că „nu pomeneam nimic despre conflictele pe care le-a avut chiar Justinian, o dată ajuns patriarh, cu clericii agreaţi de puterea comunistă şi nici de intervenţiile sale în favoarea preoţilor ortodocşi, arestaţi în anii 1948-1949” (p.17), fără să ţină seama că studiul meu, limitat tematic şi cronologic, nu putea lua în discuţie asemenea aspecte minore, diversioniste, care fac obiectul principal al atenţiei istoricilor şi scriitorilor hagiografi de tipul celor agreaţi de BOR, CNSAS şi SRI (de exemplu, Gh. Vasilescu, Dan Ciachir, Adrian Gabor, Adrian Nicolae Petcu, George Enache, Mihai Pelin; unii dintre ei criticaţi chiar de C. Vasile pentru tezele lor penibile – vezi pp.19, 21, 204) şi asupra cărora, de altfel, m-am pronunţat, fie şi lapidar, în alte ocazii, ultima dată în recenzia dedicată volumului de documente şi mărturii editat la Polirom în 2003 de C. Vasile. Pe de altă parte, repet, ce fel de conflicte putea avea Justinian Marina „cu clericii agreaţi de puterea comunistă”? Oare el nu era la fel de agreat, ca să nu spun cel mai agreat de comunişti cleric ortodox? Şi încă timp de 30 de ani! Nu poate fi vorba decât de conflicte de interese personale, ceea ce relevă maliţiozitatea şi ridicolul criticii pe care mi-o aduce autorul.
Cât priveşte articolul Cristinei Păiuşan din 1999 care îmi era special dedicat, cu scopul de a-mi infirma cu orice preţ (inclusiv prin încălcarea normelor minime ale profesionalismului istoriografic: indicarea surselor citate) demonstraţia colaborării ierarhiei ortodoxe, mai ales a patriarhilor BOR, cu regimul comunist, C. Vasile se hazardează în mod absurd şi steril, prin alegaţia că pupila lui Radu Ciuceanu, directorul INST, mi-ar fi „contrazis punct cu punct tezele” (p.17).
Aceleaşi concluzii de respingere a pretenţiilor unor istorici români, confirmaţi şi de autor, de aşa-zisă contrazicere argumentată pe baza documentelor Securităţii (administrate de CNSAS) a tezei colaboraţionismului ierarhiei BOR cu regimul comunist se impun şi în privinţa cărţii lui Olivier Gillet, Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, care, în pofida criticilor, controverselor, „rezervelor şi nuanţărilor” pe care le-a provocat, inclusiv ale lui C. Vasile, rămâne momentan unica lucrare consistentă, de referinţă asupra subiectului (cf. pp.17-19).
În consideraţiile sale finale, autorul pare puţin mai clar decât în restul cărţii, explicând reuşita destul de facilă a planului comunist de supunere a BOR prin marea flexibilitate a conducerii comuniste în politica religioasă, manifestată şi prin racolarea clericilor cu trecut compromiţător, folosirea duşmăniilor şi dezbinărilor dintre clerici, inclusiv dintre ierarhi, a conflictelor dintre categoriile personalului de cult (de exemplu, dintre preoţi şi cântăreţii bisericeşti) sau a oportunismului cvasi-generalizat al prelaţilor, fenomen cu antecedente interbelice sau chiar mai vechi, ca şi tertipurile miniştrilor cultelor de manipulare politică a BOR, precum şi prin învrăjbirea confesională practicată constant (pp.262-267). Totuşi, autorul rămâne confuz şi superficial în aspecte importante cum ar fi critica anticomunistă şi discursul contestatar al slujitorilor altarelor care ar fi suplinit absenţa contestării radicale a regimului, ceea ce este foarte exagerat în privinţa preoţilor simpli, din sate şi oraşe (nu se dă nici un exemplu), şi total fals în cazul ierarhilor BOR, după cum însuşi autorul recunoaşte în paragraful următor, spre deosebire de ierarhii catolici (şi romano-catolici, nu doar greco-catolici) care „au subliniat în dese ocazii incompatibilitatea dintre creştinism şi comunism”. Se poate vorbi mai degrabă de o mentalitate generală ostilă sau neîncrezătoare faţă de comunism în rândul majorităţii clericilor şi credincioşilor, dar nu şi de manifestări majore sau generalizate de opoziţie în mediile ortodoxe. Mai mult, C. Vasile intenţionat vorbeşte la modul impersonal şi cu totul general sau teoretic despre „pledoaria pentru o democraţie de tip occidental” şi despre „analogia între cele două ideologii totalitare: nazismul şi comunismul” ca fiind elemente ale acestui discurs contestatar neilustrat, ştiind prea bine că nu există nici un caz de prelat ortodox care să fi făcut aşa ceva, ci doar de catolici, şi că cei mai mulţi clerici ai BOR erau adepţii naţionalismului şi ai autoritarismului politic, eventual ai simulacrului interbelic „democratic” românesc, nicidecum ai democraţiei vestice (p.269). Din aceleaşi motive partizane pro-ortodoxiste şi poate dintr-o labilitate logico-morală a interpretării istorice, se grăbeşte să nuanţeze, conform propriei expresii, „acomodarea cu guvernanţii comunişti” a patriarhului roşu, Justinian (Ioan) Marina, invocând neconvingătoare şi nesemnificative atitudini întâmplătoare, formale sau chiar iluzorii ca regretarea desfiinţarea cultului greco-catolic şi contracararea unor măsuri antimonastice ale puterii comuniste (pp.269-270, nota 22). De asemenea, în tentativa sa de disculpare a ierarhiei BOR, foloseşte frecvent „nuanţarea”, adică relativizarea şi dezincriminarea: „… mai mulţi dintre noii arhierei au făcut compromisuri mai mari sau mai mici cu puterea politică” (deci nu au colaborat toţi deplin şi făţiş mereu cu regimul comunist, ceea ce până la urmă transformă practic o timidă acuză într-o laudă) şi minimalizarea prin falsa comparaţie şi care induce şi dezvinovăţirea: „Însă Biserica Catolică a avut, la rândul ei, o atitudine ambiguă faţă de regimuri autoritare sau totalitare atunci când a încercat să-şi salveze credincioşii” (p.270). În seria de surogate de argumente logice, istorice şi politologice ale autorului se înscrie şi însuşirea de la Dragoş Petrescu a teoretizărilor globalizării de genul criticării „derivei de tip huntingtonian, care blamează exclusiv Biserica Ortodoxă pentru inabilitatea ei de a se mobiliza în faţa statului”, afirmaţie „nuanţată” bineînţeles prin adăugirea recunoaşterii „<
Sunt salutare criticile aduse de autor limitării ori interzicerii accesului cercetătorilor în Arhiva Secretariatului de Stat pentru Culte (pp.8 şi 210) şi în Arhiva Sfântului Sinod (pp.7-8, 239, nota 20 şi 271-272), dar ne îngrijorează lipsa totală a criticii în cazul Arhivei CNSAS, unde autorul a avut accesul de asemenea limitat, condiţionat şi presărat de incidente neplăcute, ca şi dezincriminarea absolută a membrilor Colegiului CNSAS în chestiunile privind solicitarea, administrarea, cercetarea şi publicarea documentelor legate de colaboraţionismul ierarhiei ortodoxe (şi nu numai, ci a tuturor cultelor) cu Securitatea şi PCR (cf. pp.14-15, 19, 272). Deşi prezintă demersurile ierarhiei BOR contemporane pe lângă CNSAS, SRI şi alte autorităţi centrale de stat pentru blocarea cercetării istorice şi a deconspirării clericilor săi, C. Vasile rămâne excesiv de aluziv, de neutru şi de prudent în criticarea ei: „procesul de verificare a presupusei pactizări a unor oameni ai Bisericii cu organele de Securitate”, „acest gen de justificare nu are însă temelii foarte solide şi lasă impresia unei pretenţii de stat în stat”, „nu a făcut decât să amplifice suspiciunea că ierarhia ortodoxă are ceva de ascuns” (subl. n., p.15).
Cât despre comparaţia dintre condiţiile de cercetare în Arhivele Sfântului Scaun de la Vatican şi în Arhiva Sfântului Sinod al BOR de la Bucureşti (p.8), aceasta este cu totul deplasată fie şi numai pentru că ierarhia BOR nu a declasificat practic nici un document din propriile arhive, în timp ce Vaticanul a deschis o mare parte din arhivele sale, inclusiv contemporane (chiar şi după 1922), ca să nu mai vorbim de diferenţele enorme dintre dimensiunile cantitative şi de conţinut ale actelor din cele două arhive, inclusiv în privinţa implicaţiilor internaţionale şi a realelor motivaţii ale prelungirii caracterului lor secret.
De altfel, autorul identifică cu prudenţă principala cauză a blocării accesului la Arhiva Sfântului Sinod şi a stilului hagiografic, artificial şi evaziv al istoriografiei ecleziastice oficiale ortodoxe: „la nivelul diriguitorilor acestor arhive domneşte teama că, o dată declasificate, documente importante vor incrimina ierarhia care s-a aflat în fruntea BOR după 1948” datorită faptului că „numeroasele concesii făcute regimului au afectat grav autoritatea morală a ierarhiei ortodoxe, mai ales în exilul românesc, unde arhiereii din ţară erau percepuţi ca <
Este corectă observaţia făcută asupra fabulaţiei avansată de Lidia Ionescu Stăniloae că peste 10.000 de clerici ortodocşi au fost arestaţi de comunişti (p.13), dar ne miră faptul că despre tatăl ei, preotul profesor Dumitru Stăniloae nu se spune că a fost un naţionalist simpatizant legionar, un anticatolic extremist şi un oportunist până la urmă.
Ni se par nepotrivite exemplele alese pentru a ilustra refugiul unora în BOR şi apropierea de BOR a elitei intelectuale, ca efect paradoxal al propagandei ateist-comuniste (p.268), Tudor Arghezi, un fost călugăr ce renunţase din 1905 la rasa monahală, fiind unul din scriitorii colaboraţionişti de marcă ai regimului comunist (în ciuda unor atacuri în presă la adresa lui în 1948) şi un amic al tovarăşului patriarh Justinian, iar Sandu Tudor, un fost gazetar şantajist al clericilor, colaborator la „Gândirea”, „Criterion” şi „Credinţa”, discipol al lui Nae Ionescu, apropiat de ideologia legionară, intrat în monahism din motive amestecate, dubioase.
Totodată, în stilul autorului se resimte puternic exagerata elogiere şi admiraţie faţă de CNSAS şi mai ales faţă de „filozoful” Andrei Pleşu, citat ca un adevărat reper moral, în ciuda limbajului şi comportamentului său etern dilematic, inclusiv în problemele privitoare la BOR (v. pp.15 şi 272). O atitudine similară este vizibilă şi faţă de protosinghelul Iustin Marchiş, parohul de la Stavropoleos, modelul clericilor şi laicilor „obiectivi”, „moderaţi” în criticile lor la adresa BOR şi liderul civic al „conspiratorilor de salon”, aflaţi în permanentă vânătoare de oportunităţi politice şi ecleziastice (pp.271-272).
În genere, volumul nu prezintă greşeli majore de redactare sau tipărire, deşi am întâlnit totuşi ocazional unele, dintre care mai importantă ni se pare grafia eronată a prenumelui stareţei Lecca de la mănăstirea Agapia: Irimia, în loc de Irina (p.129), cum ar fi fost corect. O altă observaţie critică aş face în legătură cu alegerea neinspirată din punct de vedere cronologic a fotografiei de pe copertă, reprezentând o biserică aflată în curs de demolare (dacă nu mă înşel este chiar biserica mănăstirii Văcăreşti, care a fost demolată în anii ’80, deci sub regimul lui Nicolae Ceauşescu), o imagine identică fiind reprodusă pe coperta volumului Distrugerea trecutului românesc de Dinu C. Giurescu, publicat în anii ’90, având ca subiect demolările din anii dictaturii ceauşiste.
În concluzie, în acest volum al cărui principal merit este faptul că reprezintă prima istorie evenimenţială consistentă a BOR la începuturile comunismului scrisă de un laic român (ortodox), Cristian Vasile, deşi „atinge multe subiecte delicate, în răspăr cu modul de abordare al istoriografiei oficiale”, evită să le aprofundeze serios în totalitate şi mai ales să le interpreteze în mod tranşant, clar şi definitiv, preferând să „nuanţeze”, să relativizeze, să generalizeze, să se interogheze, să se eschiveze de la critica directă a ierarhiei actuale (v. p.272), să dilueze sau chiar să ignore ori să cenzureze unele subiecte şi documente considerate prea sensibile datorită „acuzaţiilor grave, incredibile şi nedovedite” (p.74) pe care le susţin, continuând stilul impersonal, „neutru”, evaziv-aluziv, super-obiectivist şi ultra-prudent cu care ne-a obişnuit de la debutul său istoriografic.
Gabriel CATALAN
1 comment:
|
|
Post a Comment