Institutii, practici si personalitati la inceputurile sovietizarii culturii si istoriografiei romane

Instituţii, practici şi personalităţi la începuturile
sovietizării culturii şi istoriografiei române

GABRIEL CATALAN

Sovietizarea culturii româneşti a fost consecinţa comunizării societăţii româneşti, proces realizat de URSS prin regimul de ocupaţie militară (la adăpostul convenţiei de armistiţiu şi apoi a tratatului de pace, situaţie perpetuată şi după retragerea trupelor sovietice în 1958) şi de instrumentul său servil, Partidul Comunist din România.
Etapele sovietizării României se regăsesc şi în strategiile de comunizare culturală.
Astfel, în prima etapă (până la 6 martie 1945) acestea se mărginesc la infiltrarea în conducerile sindicatelor şi acţiuni de epurare însoţite de largi campanii de presă ce prevăd teroarea viitoare.
În a doua etapă (6 martie 1945-septembrie 1947) ameninţările presei de stânga se adeveresc atât în politică cât şi în cultură. De altfel, comuniştii nu făceau distincţie între artă, cultură, ştiinţă şi ideologie, lucru clar afirmat ca principiu de bază al “noii culturi” (vezi campania contra artei, literaturii, ştiinţei pure, fără motivaţie politică sau socială). Epurările şi cenzura se intensifică, iar sindicatele sunt pe deplin controlate de “intelectualii democraţi”. Încă mai sunt tolerate manifestări culturale independente sau diferite de ideologia marxist-leninistă, deşi libertatea de creaţie este îngrădită. Este perioada în care “vechea cultură” îşi dovedeşte importante resurse intelectuale şi instituţionale, fiind clar superioară modelului cultural de sorginte sovietică propagat de puterea politică (vezi “Dreptatea”, “Liberalul”, “Revista Fundaţiilor Regale”, Academia Română, institutele ştiinţifice şi culturale, cele de învăţămînt superior).
În ultima perioadă (sfârşitul lui 1947-1948), ca urmare a consacrării definitive a războiului rece şi concomitent cu distrugerea sistemului politic democratic (pluripartit) şi a celui economic liber (economia de piaţă), are loc şi eliminarea rezistenţelor culturale tradiţionaliste. Sunt definitivate măsurile de purificare, cenzurare, planificare şi centralizare care se manifestaseră anterior ca tendinţe. Se realizează o ruptură totală şi definitivă de vechile structuri, instituţii, concepţii, personalităţi şi mijoace culturale. Se instaurează “cultura unică” - cultura socialistă (realismul socialist – paradoxal, utopic şi fals, demagogic în esenţă). Este declanşată o campanie denigratoare şi tiranică contra artei, literaturii, ştiinţei burgheze “atlantice” şi a imitaţiilor ei româneşti. România se izolează de “cultura decadentă” a vestului, păstrând relaţii culturale doar cu URSS şi cu ţările de “democraţie populară”, ceea ce are consecinţe dezastruoase: “provincializarea”, „balcanizarea” culturii noastre, regresul absolut al acesteia.

Modelul sovietic - începuturile
O caracteristică importantă a perioadei 1944-1945 este impunerea unei noi imagini despre URSS, care treptat va ajunge la rangul de model polivalent, deci şi cultural.
Se începe cu propaganda sărbătorilor sovietice: aniversarea revoluţiei bolşevice din 7 noiembrie 1917 (miting organizat de Frontul Naţional Democrat în Piaţa Victoriei şi publicarea în “Scânteia” a lozincilor adiacente care aclamau revoluţia, pe “Mareşalul Stalin”, “Armata Roşie eliberatoare”, pe Molotov, Malinovski, URSS, prietenia dintre România şi URSS şi între popoarele lor, F.N.D. sau acuzau: “Cerem pedepsirea duşmanilor Uniunii Sovietice şi ai României!”, “Cerem pedepsirea criminalilor de război!”), aniversarea “constituţiei staliniste” (vezi “Scânteia”, 3 decembrie 1944), aniversarea lui Stalin (vezi "Scânteia", 22 decembrie 1944, editorial şi articole despre geniul lui Stalin scrise de Silviu Brucan, Ilie Zaharia, Iosif Ardeleanu, Miron Constantinescu, cel care îl numeşte “marele geniu teoretic şi creator al epocii noastre” şi telegramele de felicitare).[1]
Manifestările sunt patronate de o asociaţie care coordona imensa muncă de propagandă pro-sovietică şi care se va baza mai ales pe „intelectualitatea progresistă, democratică şi antifascistă”, pentru a legitima şi spori prestigiul URSS, al stângii şi al pretenţiilor (proiectelor) acesteia în România: Asociaţia Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), înfiinţată la 12 noiembrie 1944, rodul freneziei pro-sovietice a unui grup de intelectuali, simpatizanţi ai stângii, întruniţi în seara zilei de 20 octombrie 1944 în casa septuagenarului dr. C.I. Parhon.[2]
Adunarea generală constitutivă care a avut loc pe 12 noiembrie 1944 în localul Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti îi avea printre participanţii fondatori pe gen. medic Bălănescu, Stroe Botez, Alex. Caratali, Marieta Dragomirescu, prof. Tr. Gheorghiu, prof. C. Ionescu-Mihăieşti, dr. C. Kana, col. Mihail Maltopol, dr. Max. Marbe, col. Egizio Massini, dr. Şt. Milcu, prof. Gh. Nicolau, dr. Simion Oeriu, prof. C.I. Parhon, Constantin Titel Petrescu, prof. Grigore T. Popa, prof. Nicolae Profiri, prof. Al. Rosetti, prof. Emil Stihi, avocatul Petre Viforeanu (însărcinat cu legalizarea asociaţiei ca persoană juridică, având scopul declarat de a ajuta la cunoaşterea reciprocă şi promovarea legăturilor de prietenie dintre România şi URSS la Tribunalul Ilfov, secţia Notariat).[3]
În aceeaşi zi sunt adoptate actul constitutiv, statutele şi programul asociaţiei, apoi este ales Comitetul de conducere format din: 1 preşedinte - C.I. Parhon; 6 vicepreşedinţi - toţi profesori universitari: S. Stoilov, D. Danielopol, Gh. Nicolau, N. Profiri, D. Bagdasar şi D. Gusti; 2 secretari generali - prof. P.P. Stănescu şi dr. S. Oeriu; 3 secretari de şedinţă - toţi doctori - N. Enăchescu, Ed. Mezincescu şi Şt. Milcu; casier - prof. E. Stihi; bilbliotecar - prof. Tr. Săvulescu; comisia de cenzori - ing. T. Ionescu, prof. D. Pompei şi prof. A. Potop; ca membri, pe lângă fondatori, au aderat: C. Agiu, prof. Vlădescu-Răcoasa, prof. P. Constantinescu-Iaşi, prof. S. Sanielevici, ziaristul N.D. Cocea, artista Dina Cocea şi Elena Livezeanu.[4]
Pe 16 decembrie 1944 preşedintele ARLUS, C.I. Parhon, ţinea la sala Dalles conferinţa De ce prietenia cu URSS?[5]; dintr-o necesitate de conjunctură, prietenia cu URSS tindea să devină o politică de stat.
A doua zi ARLUS publica schema sa de organizare. Într-o lună ARLUS căpătase o dezvoltare similară basmelor cu feţi frumoşi, astfel că “rivalizează acum, prin multilateralitatea preocupărilor sale, cu Universitatea şi cu Academia, instituţii pe care, de altfel, le va depăşi în complexitate”. Se poate afirma că “ARLUS este reconstituirea mimetică a modelului funcţional ce stă la baza statului român însuşi, cu toate componentele sale. Sau mai direct spus, începând din 17 decembrie 1944, România are un guvern paralel, deocamdată virtual, dar care nu peste mult timp, printr-o suită de selecţii şi fuzionări controlate cu infinită atenţie, va îngloba conducerea reală a statului”.[6] Comitetul de conducere ales în decembrie 1944 este acelaşi cu mici schimbări, între care cea mai semnificativă este avansarea prof. P.P. Stănescu de la secretar general la vicepreşedinte.[7]
Printre membrii diferitelor secţii se găseau deja foarte multe din acele personalităţi considerate ca fiind, în epocă, elita culturală şi ştiinţifică românească. Astfel, Secţia economică[8] îl avea ca preşedinte pe Lascăr Catargiu (72 ani), vicepreşedinţi erau Gh. Focşăneanu şi Max Auschnit, iar dintre membri merită menţionat fostul ministru liberal şi guvernator al Băncii Naţionale a României, Mitiţă Constantinescu, cel pe care, în articolul Mitiţă redivivus, “Dreptatea” îl critica la 14 septembrie 1944 pentru încercarea de a reveni în politică după ce slujise dictaturii carliste (acesta va intra în Uniunea Patrioţilor, care din ianuarie 1946 se numea Partidul Naţional Popular, devenindu-i preşedinte de la 12 ianuarie 1946 până în august 1946, când moare la 56 ani)[9]. Secţia literatură şi filosofie[10]: preşedinte - Mihail Sadoveanu, vicepreşedinţi - Mihai Ralea şi Perpessicius, secretari - Alexandru Phillipide şi Gh. Talaz, bibliotecar - Dan Petraşincu, între membri - Camil Petrescu, Mihai Beniuc şi col. Mihai Maltopol (scriitor şi ofiţer de carieră, “conducătorul politic” al Diviziei “Tudor Vladimirescu”). Secţia aceasta avea o subsecţie de istorie-filologie[11]: preşedinte - Iorgu Iordan, vicepreşedinţi - Andrei Oţetea şi Constantin Balmuş, secretar - Alexandru Graur, bibliotecar - Constantin Racoviţă, iar între membri - Emil Petrovici, precum şi Iorgu Iordan, care era fondator al Grupării Universitare Democrate (care a contribuit la scindarea lumii universitare româneşti)[12], iar din august 1945 a fost numit ambasador la Moscova. Subsecţia matematică[13] a Secţiei de ştiinţe avea ca preşedinte pe Dimitrie Pompei, vicepreşedinţi erau Grigore Moisil şi Alexandru Myller (rector al Universităţii Iaşi, numit de ministrul educaţiei naţionale - Ştefan Voitec - preşedinte al comisiei de epurare a acelei instituţii, alături de Iorgu Iordan şi Andrei Oţetea), între membri figurând şi necunoscuta Ana Toma. Secţia învăţământ[14] avea două subsecţii: - învăţământ superior [preşedinte - prof. Constantin Motaş (biolog, PSD), membrii: Stela Damian (student arhitect), Dumitru Postelnicu (student medicinist), Barbu Friedman-Câmpina (student istoric)] şi - învăţământ secundar [preşedinte - prof. Stanciu Stoian (PSŢ, apoi Frontul Plugarilor), vicepreşedinte - Pompiliu Constantinescu, secretar - Dumitru Berciu]. În subsecţia drept[15] a secţiei ştiinţe sociale se afla ca membru Ion Gh. Maurer, iar în subsecţia sociologie, unde preşedinte era Sabin Mănuilă, iar secretari Athanase Joja şi Anton Golopenţia, membri erau Iorgu Stoian şi Petre Pandrea (PSŢ, cumnatul lui Lucreţiu Pătraşcanu). Secţia de ştiinţe aplicate[16] îl avea preşedinte pe Traian Săvulescu, iar preşedintele subsecţiei biologice[17] era Ştefan Nicolau. Secţia presă[18] era condusă de Tudor Teodorescu-Branişte (director “Jurnalul de dimineaţă”), alături de vicepreşedinţii N.D. Cocea şi Ion Pas şi secretarul Scarlat Callimachi şi avea pe Miron Constantinescu şi Gh. Dinu (alias Şt. Roll) ca membri. Secţia propagandă[19] avea patru subsecţii: - cinema [preşedinte - Tudor Dan; vicepreşedinţi - N.D. Cocea şi Elena Pătrăşcanu]; - radiofonie [preşedinte - prof. Mihail Andricu; vicepreşedinţi Emanoil Ciomac şi Tudor Vianu; bibliotecar - Radu Cioculescu; membru - George Macovescu; secretar - Matei Socor, fratele lui Emil - proprietarul “Adevărului” şi “Dimineţii”, directorul Radiodifuziunii din decembrie 1945]; - foto şi - muzică [preşedinte - George Enescu; vicepreşedinţi - prof. Bârsan şi Egizio Massini; secretari (de la începutul anului 1945) - Dora Massini şi Alfred Mendelsohn (compozitor); bibliotecar - Radu Cioculescu; membri - Radu Vrăbiescu, Emanoil Ciomac şi Matei Socor (compozitor şi dirijor)]. Secţia de artă[20] era şi ea plină de personalităţi: la arte plastice era preşedinte Jean Alexandru Steriadi, vicepreşedinţi erau Camil Ressu şi Iosif Iser, iar secretar Alexandru Ciucurencu; la teatru prezida regizorul Raoul Bufinski, ajutat de Velimir Maximilian şi de Dida Solomon-Callimachi (vicepreşedinţi), secretar fiind Beate Fredanov, bibliotecar Sandu Eliad, iar membri - Dina Cocea, Radu Beligan şi Ion Şahighian. Mai existau secţiile: armată, transport şi comunicaţii, sport-turism.[21]
Organul de presă al ARLUS era revista “Veac nou” (nr.1, 10 decembrie 1944), principalul instrument propagandistic al ARLUS. Programul revistei, publicat chiar în primul număr sub titlul Cuvânt înainte pentru un veac nou, punea la mare preţ “intelectualul democrat”, foarte curând asimilat cu , prieten cu URSS, . Tot în primul număr e publicată o listă de 56 de colaboratori, atât intelectuali cât şi lideri comunişti.[22] Comitetul de redacţie apare în numărul din 17 decembrie: Athanase Joja - filosof, Gh. Dinu (Şt. Roll) - poet, Petre Pandrea (alias Petre Balş) şi Simion Oeriu (ulterior, autorul volumului Omul sovietic, Bucureşti, Editura Cartea Rusă, 1946).[23]
În relaţiile externe, ARLUS avea ca principal corespondent, inspirator şi coordonator Asociaţia Generală pentru Relaţii Culturale ale URSS cu Străinătatea (V.O.K.S.), care îi furniza majoritatea materialului logistic: cărţi, broşuri, reviste, ziare, materiale propagandistice. Preşedintele V.O.K.S., criticul şi istoricul de artă contemporană Vladimir Simionovici Kemenov, a vizitat România de mai multe ori, ca şi A.I. Vâşinski, fiind oaspetele arluştilor.[24]
V.O.K.S. a sprijinit şi deschiderea la Bucureşti a Librăriei “Cartea Rusă”, inaugurată la 10 ianuarie 1945, în prezenţa conducerii ARLUS şi a lui Ştefan Voitec, ministrul învăţământului. "Scânteia" scria că “numai în câteva ore rafturile cărţilor, cuprinzând operele lui Lenin, Stalin, Engels, etc. s-au golit”.[25] În timp ce demnitarii şi colaboratorii regimului Antonescu erau întemniţaţi în lagărul creat la Caracal în ianuarie 1945,[26] se forma o clasă de colaboratori ai sovieticilor şi ai regimului comunist plănuit să fie instalat de către aceştia.
Primele creaţii intelectuale româneşti (oare originale?), care proslăveau URSS şi implicit comunismul au fost volumul Continentul URSS. Sinteză geoeconomică, al lui Mitiţă Constantinescu, foarte bine primit de "Scânteia"[27] la 4 octombrie 1944 şi “conferinţa-extaz” Lumina vine de la Răsărit a marelui maestru mason Mihail Sadoveanu, ţinută în sala ARLUS din capitală la 1 martie 1945.[28] Simbolul luminii (Soarele era însemnul electoral al comuniştilor şi al aliaţilor lor), va continua să însoţească propaganda “prieteniei”, ai cărei artizani vor fi atât politicienii (din Frontul Naţional Democrat şi Blocul Partidelor Democrate) cât şi o parte din intelectualitatea artistică şi ştiinţifică (cea orientată spre schimbarea venită tot din est) şi, deseori, ofiţerii îndoctrinaţi în timpul prizonieratului în URSS sau prin aparatul de educaţie, cultură şi propagandă (ECP) al Armatei (un rol foarte important în acest sens avându-l ziarul bisăptămânal „Glasul armatei”, publicat începând cu 15 iulie 1945)[29].
O tipologie excelentă o avem la Adrian Cioroianu, care, în studiul Lumina vine de la Răsărit. „Noua imagine” a Uniunii Sovietice în România postbelică. 1944-1947, apărut în volumul Miturile comunismului românesc (coord. Lucian Boia), Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 1995, p.68-112, îi împarte pe arlusişti în patru categorii: 1. comuniştii prin vocaţie (Petre Constantinescu-Iaşi, Mihail Gheorghiu-Bujor); 2. intelectualii cu simpatii de stânga, socialiste, nu neapărat filosovietice, dar dispuşi să şi le creeze (prof. C.I. Parhon, A. Oţetea, Tr. Săvulescu, N.D. Cocea, Şt. Roll, Max H. Maxy); 3. “idealişti” cu conştiinţa încărcată, animaţi de teamă (pr. Constantin Burducea); 4. indiferenţii sau angajaţii (de exemplu, George Enescu).[30]
Acelaşi autor propune şi următoarea clasificare a temelor noii imagini a URSS în România:
a). URSS, o nouă entitate geofizică.
b). Statul sovietic ca tip nou şi superior de stat.
c). “Omul” nou cu cela şase întrupări standard ale sale: muncitorul stahanovist, femeia sovietică, copilul sovietic, soldatul, savantul, agitatorul (propagandistul) de partid.
d). Ştiinţa sovietică sau miraculosul ca fapt cotidian - de exemplu: poliglotul prof. N.V. Ismanov (Universitatea Leningrad) - 200 de limbi vorbite şi scrise la perfecţie, “stalinitul” - nou material de construcţie, halatele albe în care vor munci minerii la suprafaţa solului, utilizând maşinile şi aparatele pentru extracţii, grâul încrucişat cu pirul, deci grâu rezistent (100 boabe la spic) şi soiul 599 - grâu vivace, specie destinată cultivării la Polul Nord (agronomul N.V. Ţiţîn, 1945), colchicina - substanţa care dublează dimensiunile plantelor (chiar şi pe cele verticale, conform experimentelor pe cânepă, hrişcă ş.a. ale savanţilor V.V. Saharov, S.L. Frolova şi V.V. Mansurova de la Institutul de citologie din Moscova), leacul contra cancerului (savanţii N. Klineva şi G. Roskin) şi cea mai uluitoare descoperire (“invenţie”): elixirul tinereţii (aproape) veşnice - serul antireticular citotoxic (A.C.S.), care dublează durata medie de viaţă, datorată savantului Alexandr Bogomoleţ; concurând cu elixirul amintit este răspândită şi metoda complexă de reanimare a organismului, care aplicată pe animale şi soldaţi a dat rezultate pozitive (resuscitarea), chiar şi după 20 minute de la moarte (savanţii Kuliabko, Ceciuliu şi Andreev au lucrat 10 ani la noua metodă de reanimare).[31]

Progresele modelului sovietic
Acestea s-au produs sub oblăduirea ARLUS. Mai întâi, însă, au apărut instituţii de învăţământ paralele cu cele consacrate ale statului: „În 1945 s-au pus bazele Universităţii Liber Democratice condusă de Simion Stoilov şi inaugurată la 26 mai cu prelegerea lui Andrei Oţetea despre formarea Ţărilor Române. Obiectivele erau difuzarea marxism-leninismului în rândul intelectualităţii şi proletariatului, sub pretextul culturalizării şi democratizării. Mult mai brutală era Universitatea Muncitorească din Bucureşti, care era condusă de Barbu Lăzăreanu şi care pregătea cadre de partid intensiv îndoctrinate.”[32]
Inaugurarea ultimei instituţii, Universitatea Muncitorească a PCR, a avut loc la 11 martie 1945, când secretarul ştiinţific, Constantin Ionescu-Gulian, a ţinut un discurs împănat cu citate din Lenin şi Stalin, subliniind însemnătatea pe care o are Cursul scurt de istorie a P.C. (b.) din U.R.S.S.[33]. Graţie Editurii P.C.R., acesta fusese tradus în limba română, alături de alte volume, pe care "Scânteia" din 21 martie 1945 le recomanda insistent: I.V. Stalin, Scurtă biografie; V.I. Lenin, Sarcinile proletariatului în revoluţia noastră; A.I. Vâşinski, Statul sovietic în războiul pentru apărarea patriei; E. Loşkin, U.R.S.S., mare putere industrială.[34]
În acelaşi timp sunt înfiinţate şcoli regionale ale P.C.R., care au menirea de a forma "fondul de aur al partidului". Primele promoţii de agitatori comunişti absolvă cursurile la sfârşitul anului 1945 (de exemplu la Iaşi - 4 noiembrie, iar la Oradea - 4 decembrie).[35] În 1946 existau vreo cinci-şase şcoli regionale de partid.
În Bucureşti este inaugurată la 10 februarie 1946 Universitatea P.C.R. "Ştefan Gheorghiu", în prezenţa unor lideri comunişti din C.C. şi B.P. al P.C.R., iar rector este numit Barbu Lăzăreanu. Cursanţii sunt descrişi astfel în "Scânteia": "peste 100 de muncitori, ţărani, intelectuali, femei şi bărbaţi dintre cei mai buni activişti, capabili, dornici de învăţătură"[36]. Această "universitate" era o instituţie-cheie pentru exercitarea unui sever control asupra opiniilor şi mentalităţilor colective şi individuale.[37] Aici exista "un univers închis în care Partidul putea să procedeze în linişte la operaţiile de selecţie a cadrelor oficiale".[38] Este evident că lucrurile au evoluat foarte rapid în acest sens, astfel că "absolvirea unei şcoli de Partid era un criteriu de promovare socială în România".[39] Pentru această perioadă cursurile de bază erau: economia politică marxistă, socialismul ştiinţific (bazele marxism-leninismului), materialismul dialectic şi istoric, istoria U.R.S.S., istoria P.C.U.S., limba rusă. Ulterior s-au introdus istoria României şi istoria P.M.R., conducerea politică de partid ş.a. Bibliografia era preponderent sovietică, aş zice chiar exclusiv sovietică, lucrările româneşti fiind adaptări după cele ruseşti, iar documentele P.C.R. (P.M.R.) fiind tot de inspiraţie sovietică. Cursul scurt de istorie a Partidului Comunist (bolşevic) al URSS a rămas multă vreme cartea de căpătâi a studenţilor de la "Ştefan Gheorghiu". Printre profesori erau Barbu Lăzăreanu, Iosif Chişinevschi, Leonte Răutu, Mihail Roller, Pavel Ţugui, Zina Brîncu, Paul Niculescu-Mizil, Miron Constantinescu, Nicolae Goldberber, Grigore Cotovschi, Tatiana Bulan - toţi ideologi conformişti, adepţi ai proletcultismului şi anticosmopolitismului, făcând parte din primul eşalon al Secţiei de agitaţie şi propagandă a C.C. al PCR/PMR.[40] Ulterior se vor adăuga Valter Roman, Aurel Roman, Leonte Tismăneanu, Titu Georgescu, Solomon Ştirbu, Gh. Haupt. La 9 martie 1947, la aniversarea vârstei de 65 de ani a lui B. Lăzăreanu, participau în localul Universităţii Muncitoreşti: Mihail Sadoveanu, Iosif Chişinevschi, Zaharia Stancu, Ana Toma, Sorin Toma, Mihail Roller, Constantin Ionescu-Gulian, Ion Pribeagu, Barbu Zaharescu etc.[41] La 19 mai 1947 se deschideau cursurile universitare ale celui de-al doilea an de existenţă a Universităţii Muncitoreşti (sau de partid) "Ştefan Gheorghiu".[42] Au avut loc şi cursuri de gazetari pe lângă secţia centrală de educaţie politică, prima serie absolvind pe 8 august 1946.[43] La 10 august 1946 "Dreptatea" prezenta şcolile de cadre comuniste ca fiind "un pericol naţional", "o adunătură de indivizi", inşi ce erau supravegheaţi câteva luni, transformaţi în "activişti" şi trimişi pe teren.[44]
ARLUS rămâne însă principalul factor al influenţei sovietice în cultură. Tinzând să devină o organizaţie de masă pentru a avea o putere propagandistică mai mare, ARLUS atrage în 1945 un număr impresionant de intelectuali (de vază, chiar), îşi deschide prima sa bibliotecă în Bucureşti şi pe baza secţiilor de studii înfiinţează filiale în toate oraşele unde existau intelectuali de stânga.
Primul Congres ARLUS are loc în zilele de 20-23 mai 1945 şi se încheie cu o manifestaţie a tineretului pe stadionul ANEF.[45] Bilanţul succeselor este impresionant: 27 de filiale (în 1946 vor fi 50) în oraşele reşedinţe de judeţ, începuturile organizării bibliotecilor de filiale şi subfiliale în oraşele şi satele mai mari. Numărul membrilor era de cca. 100.000 - 125.000 în 1945 (în octombrie 1946 va fi de 106.994, în ianuarie-februarie 1947 ajungând la 143.467).[46]
Tot în 1945 se înfiinţează Editura "Cartea Rusă" şi Librăria "Cartea Rusă" din Bucureşti (inaugurată la 10 ianuarie 1945 de Ştefan Voitec, Traian Săvulescu, C.I. Parhon, Simion Stoilov, Gh. Vlădescu-Răcoasa, C. Agiu şi alţii, avea rafturile pline de operele lui Lenin, Marx, Engels şi Stalin)[47] şi se deschide Institutul Pedagogic de Limba şi Literatura Rusă "Maxim Gorki".
Se trece apoi la o mai bună organizare a filialelor (în 1946 în 8 oraşe, în 1947 în 30 de oraşe, plus 357 de cercuri în capitală şi 232 de cercuri în provincie), care sunt structurate pe secţii, « resoarte », subfiliale şi cercuri de studii. Cursurile de limba rusă, deşi destul de multe (177 la Bucureşti, 18 în provincie), nu sunt prea frecventate. S-au organizat 307 conferinţe publice în 1947, punându-se accentul pe prietenia româno-sovietică" şi pe cunoaşterea URSS (geografie, istorie, cultură, ştiinţă şi tehnică, aspecte social-politice).[48]
Conferinţa generală a preşedinţilor şi secretarilor generali de filiale din 24-25 martie 1947 cerea luarea de măsuri pentru intensificarea activităţilor la sate, în armată, întreprinderi şi instituţii prin crearea de noi biblioteci, şcoli, case de cultură, universităţi populare.[49]
La al doilea Congres general al ARLUS, în mai 1947, la Bucureşti, au participat delegaţi ai tuturor filialelor (mai ales urbane) şi s-a hotărât o nouă intensificare a activităţii. La Ateneul Român s-a organizat cu acea ocazie, în prezenţa regelui, o "Gală Festivă" ARLUS.[50]
O nouă conferinţă generală are loc între 3 şi 5 iulie 1947, dovadă a intensităţii propagandei pro-sovietice. Preşedintele C.I. Parhon şi secretarul general Mihai Magheru îi trimit lui Stalin o telegramă de mulţumiri pentru ajutorul dat în vederea reconstrucţiei ţării şi a combaterii secetei.[51]
Propaganda prin publicaţiile proprii ale asociaţiei ia o mare amploare. Pe lângă săptămânalul "Veac Nou", mai apăreau "Caietele ARLUS", "Grai Nou" (din 1945 gazeta Armatei Sovietice în România), "Vestea Nouă" (ziar, din 1946) şi "Analele Româno-Sovietice" (revistă, din 1946). În 1945 Editura "Cartea Rusă" traducea un manual de limba rusă, iar în 1946 aceeaşi editură publicase 131 de lucrări (49 de volume în limba română, 9 în maghiară), în tiraje de cca. 6000 (min.) - 20.000 (max.) exemplare (pentru volumele în limba română) şi 4000 (min.) - 7000 (max.) exemplare (pentru volumele în limba maghiară). Sub tipar, se mai aflau în 1946, 17 volume în limba română şi 4 în limba maghiară. Bineînţeles că era vorba de traduceri din limba rusă.[52]
După o vizită în URSS la începutul anului 1946, delegaţia ARLUS declara viaţa ştiinţifică sovietică ca model demn de urmat deoarece "democratizarea instituţiilor ştiinţifice se realizează prin modul de recrutare a profesorilor şi modul de selecţionare a studenţilor" (C.I. Parhon, Al. Rosetti, A. Oţetea, V. Eftimiu au vizitat URSS atunci).[53]
Pe 11 februarie 1947, la propunerea lui Mihai Magheru, prof. univ. Andrei Oţetea era ales preşedinte al Consiliului de Administraţie ARLUS - Cartea Rusă.[54] La 8 iulie 1947 Editura Cartea Rusă îşi inaugurează noul local din Strada N. Filipescu nr.35 în prezenţa unor miniştri, mai ales cei de resort, a reprezentanţilor ambasadei URSS - Lyssikiv, Biliov şi Kriişkov, a lui Andrei Oţetea - preşedintele Societăţii Cartea Rusă, Andrei Rădulescu - preşedinte al Academiei, Elena Livezeanu şi a generalului Dombrovski - primarul general al Capitalei. A. Oţetea anunţa că se urmăreşte "să se pună la îndemâna publicului studii documentate asupra realităţilor din URSS, traducerea operelor de valoare şi tipărirea a 1,3 milioane volume în limba română şi maghiară". Au mai vorbit P. Groza şi C.I. Parhon.[55]
Altă inaugurare avea loc la 10 martie 1947: în sala cinematografului Fantasio se deschide Casa Prieteniei Româno-Sovietice, ocazie de întîlnire între reprezentanţii militari şi diplomatici sovietici, demnitarii români şi liderii ARLUS. Aici vor avea loc multe manifestări omagiale aniversare sau comemorative.[56]
La 26 martie 1947, în localul din Strada Fundaţiei nr.4 din capitală, era inaugurat Muzeul Româno-Rus (Sovietic) într-o atmosferă similară. Acest muzeu, creat sub egida Asociaţiei Ştiinţifice « Muzeul Româno-Rus », o asociaţie cu personalitate juridică din 1946, cu patrimoniul iniţial de 43.000 de lei la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, având sediul în Strada Dionisie nr.46 din Bucureşti şi ca scop "strîngerea de documente istorice din care să se poată vedea relaţiile de prietenie ale Românilor cu Ruşii"[57], deţinea o serie de manuscrise slave şi româneşti, obiecte şi fotografii originale, o colecţie de 3200 de documente slave din secolele XV-XVIII, cărţi rare, hărţi şi stampe din secolele XVII-XIX, o bogată colecţie numismatică şi o alta de artă, corespondenţă diplomatică şi mai multe publicaţii din secolele XVIII-XIX, precum şi o bibliotecă de 1400 de volume, la care se adăugau o sumedenie de publicaţii periodice în limba rusă.[58] Scopul muzeului era să oglindească «secularele relaţii de prietenie şi colaborare ruso-române», după cum arăta prof. Constantin Daicoviciu, ministru subsecretar de stat şi preşedinte al comitetului de conducere, secondat de secretarul general, Iorgu Stoian: "Se va vedea că înfiinţarea primelor tipografii, a primei armate, a primelor bresle din ţara noastră s-a făcut în urma unor lungi raporturi culturale, comerciale existente între ambele popoare".[59]
Publicaţia "Analele Româno-Sovietice - Buletin de ştiinţă şi filosofie al Institutului de Cultură Româno-Sovietic", ce apărea lunar, era baza propagandei cultural-ştiinţifice prosovietice. Primul număr a apărut în octombrie 1946, fără precizarea comitetului de direcţie (până în ianuarie-februarie 1948). Revista cuprindea rubricile: studii, dări de seamă, documentare, recenzii şi bibliografie, toate realizate pe baze aproape exclusiv sovietice (traduceri din limba rusă). Existau uneori şi semnături ale unor autori români, dar ele se reduceau la note, recenzii, dări de seamă, referate sau conferinţe despre o publicaţie sovietică sau o temă ştiinţifică strict rusească, abordată în URSS, în cel mai bun caz o temă ce privea relaţiile româno-ruse sau avea tendinţe comparatiste. Toate secţiunile revistei (fizico-matematici, chimie, ştiinţe naturale, biologie, medicină, ştiinţe tehnice, geografie-geologie, ştiinţe economice, istorie-filologie, drept, ştiinţe filosofice, etc.) elogiau «uriaşele realizări tehnice, ştiinţifice şi culturale ale ţării păcii şi socialismului», accentuându-se mereu importanţa poporului rus, naţiunii sovietice, ştiinţelor şi institutelor de cercetare ruseşti, culturii ruse. URSS devine etalonul, ţelul, modelul culturii româneşti, ştiinţei şi artei noastre. Sunt prezentate regulat noile invenţii sovietice, premiile "Stalin", activităţile Academiei de Ştiinţe a URSS.[60] Totul pentru ca românii să cunoacă « realitatea sovietică » şi să se inspire din ea în « munca de reconstrucţie a ţării ».
Pe lângă revista "Analele Româno-Sovietice", un rol deosebit l-au avut traducerile din Marx, Engels, Lenin şi Stalin, din literatura rusă şi sovietică, din diferitele ştiinţe sovietice. Un loc special l-au ocupat scrierile ideologice: Capitalul lui Marx, tradus în 1947 şi recenzat elogios de Lucreţiu Pătrăşcanu în "Scânteia" din 2 august 1947, Cursul scurt de istorie a PC(b) al URSS (2 ediţii: 1945 şi 1948), volumul lui G. Alexandrov - Concepţiile burgheze moderne asupra revoluţiei sociale, Editura P.C.R., 1946 şi volumul lui G.F. Plehanov - Rolul personalităţii în istorie, Editura P.C.R., 1946.
Cu sprijinul VOKS (material mai ales), la 3 iunie 1947, a fost inaugurat, în prezenţa autorităţilor comuniste şi a invitaţiilor speciali sovietici (ambasadorul S.I. Kavtaradze, generalul Korabkov, consilierul diplomatic S.A. Dangulov şi patriarhul Alexei al Moscovei), Institutul de Studii Româno-Sovietice, cu sediul în fostul palat Cantacuzino, având un rol foarte important în răspândirea literaturii, artei şi ştiinţei sovietice.[61] Această instituţie cu sediul în Calea Victoriei nr.141, era o asociaţie cu denumirea oficială « Institutul de Studii Româno-Sovietic», persoană juridică din 5 aprilie 1947, cu un patrimoniu iniţial de 10 milioane de lei la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, care putea să-şi înfiinţeze filiale oriunde în ţară şi era condusă de un director general, ajutat de un secretar general şi de un comitet de conducere cu rol consultativ, format din 5 membri, directori ai celor cinci direcţii ale institutului: studii, cursuri, biblioteci şi documentare, publicaţii, administrativă.[62] După cum rezultă din statutul asociaţiei, obiectul ei de activitate era: "studiul aprofundat şi sub toate aspectele al realizărilor culturii sovietice, răspândirea cunoştinţelor despre realizările culturii sovietice între toţi intelectualii români, acordarea sprijinului său tuturor organizaţiunilor şi instituţiilor din România care într-un fel sau altul depun o activitate pentru cunoaşterea realizărilor culturii sovietice, pregătirea cadrelor ştiinţifice şi didactice care să ducă mai departe şi să promoveze studiul culturii sovietice, sprijinirea instituţiilor şi organizaţiilor sovietice în preocupările lor de a studia realizările culturii româneşti, schimbul de studenţi şi de cercetători în domeniul ştiinţelor şi al artelor între România şi URSS."[63] Membrii fondatori, menţionaţi în actul constitutiv al institutului, erau: patriarhul Nicodim (prin reprezentant), prof. Mihail Andricu, prof. Petre Antonescu, prof. Eugen Bădărău, prof. Constantin Balmuş, prof. Benatato, consilier Traian Broşteanu, prof. D. Danielopol, prof. Anton Dimitriu, maestrul George Enescu, prof. Gabor Gall, pr. Gala Galaction, prof. Iorgu Iordan, Theodor Kiriacov Suruceanu, gral. Mihail Lascăr, prof. Nicolae Lupu, prof. Gh. Macovei, prof. D. Mişcolţi, Stroe Mihnea, prof. Ilie Murgulescu, prof. Ştefan Nicolau, dr. Valeriu Novac, prof. Andrei Oţetea, av. C. Paraschivescu-Bălăceanu, prof. C.I. Parhon, prof. Lucreţiu Pătrăşcanu, prof. Emil Petrovici, prof. D. Pompei, prof. Racoviţă, prof. Andrei Rădulescu, prof. Alexandru Rosetti, maestrul Mihail Sadoveanu, prof. S. Sanielevici, prof. Traian Săvulescu, maestrul Francisc Şirato, maestrul Jean Steriadi, prof. Simion Stoilov, Lucia Sturza Bulandra, prof. Emil C. Teodorescu, prof. D. Voinov, H.K. Zambaccian, prof. Emil Condurachi, Valerica Sadoveanu şi av. S. Dimitriu.[64] Comitetul provizoriu de conducere, desemnat de membrii fondatori în 1947, era compus din Ştefan Nicolau, Andrei Oţetea, Eugen Bădărău şi Valeriu Novac.[65] Direcţia de studii era împărţită în mai multe secţiuni, fiecare dintre ele reunea pe specialiştii din diferite domenii sau din domenii apropiate. Direcţia cursurilor pregătea profesori de limba rusă, literatura rusă, istoria popoarelor sovietice, economie sovietică şi sovietografie (informaţii generale despre URSS), auditorii obţinând la finele cursurilor, în urma unui examen, diploma de absolvenţi ai seminariilor pedagogice de pe lângă universităţi. Sala de lectură a institutului, din cadrul direcţiei biblioteci şi documentare stătea la dispoziţia tuturor cetăţenilor, iar direcţia publicaţii asigura atât editarea lucrărilor de orice tip efectuate în cadrul institutului şi a periodicelor acestuia cât şi menţinerea legăturilor cu editurile sovietice şi româneşti şi cu presa. Directorul general numea şi revoca personalul didactic şi administrativ, înscria şi elimina pe cursanţi. Toate organele de conducere erau alese de adunarea generală, care se întrunea anual în şedinţă ordinară pentru discutarea şi aprobarea dărilor de seamă asupra activităţii, a planurilor anuale de activitate, a principiilor directoare ale următorului an şcolar şi a bugetului anual. Fiecare direcţie sau secţiune era formată din 5-10 membri activi şi 10-20 membri corespondenţi şi asociaţi aleşi de adunarea generală şi confirmaţi de directorul general; direcţia de studii pare a fi avut o importanţă mai mare deoarece adunarea generală era legal constituită la prima convocare doar atunci când membrii prezenţi sau legal reprezentaţi (cu delegaţie scrisă) însumau jumătate din numărul membrilor activi ai acestei direcţii.[66] Erau organizate conferinţe, sesiuni de comunicări, dezbateri şi referate pe specialităţi, se realizau dizertaţii şi dări de seamă, s-au înfiinţat cercuri, s-au editat publicaţiile "Analele Româno-Sovietice" şi "Probleme de literatură şi artă" (1947/1948), care vor ţine la curent pe intelectualii români cu evoluţiile din URSS, determinând alinierea la direcţiile şi metodele sovietice din domeniu. S-au organizat şi grupe de traducători de limba rusă pentru a avea la dispoziţie cele mai importante studii, articole, documente sovietice şi a putea folosi experienţa sovietică, ce se va dovedi atât de nefastă.[67]

Triumful modelului cultural sovietic
ARLUS, sprijinită puternic de guvernul comunist, a rămas vârful de lance al sovietismului cultural şi nu numai. În anii 1947-1948 asociaţia va atinge dimensiuni gigantice şi va organiza manifestări pe măsură. La al II-lea Congres General, în mai 1947, se luase hotărârea intensificării deosebite a activităţii. În finalul lucrărilor, se organiza la Ateneul Român o “gală festivă” la care participa (încă) Regele Mihai I.[68] În noiembrie 1947, după statisticile publicate de “Veac nou”, ARLUS crescuse numeric cu 250% faţă de decembrie 1946, ajungând la 500.000 de membri. În privinţa organizaţiilor, acestea crescuseră cu 147% la oraş şi la sat, atingând cifrele de 1630, respectiv 2520 (noiembrie 1947). Pentru aceleaşi repere cronologice, bibliotecile se înmulţiseră până la 540 (o creştere cu 315%), volumele atingeau cifra de 103.500 (132% creştere), iar cercurile de studii şi documentare ajungeau la 143, având 3490 de participanţi. În sfârşit, ARLUS, dacă e să dăm crezare revistei sale “Veac nou”, avea o mare putere de mobilizare a maselor, numărul participanţilor la manifestaţiile ARLUS crescând de la 1,8 milioane în 1946 la 5,7 milioane în 1947.[69]
Prin organele sale de presă, ARLUS a continuat să prezinte URSS ca “cea mai dezvoltată ţară din lume”, ajungându-se în 1947/1948 ca sovieticii să deţină întâietatea în cvasimajoritatea domeniilor ştiinţei şi culturii. Mai mult, începe să fie propagată ideea că omul sovietic este modelul cetăţeanului român obişnuit.[70] Se încerca modificarea mentalităţilor sociale şi naţionale, alterarea psihicului populaţiei româneşti, anihilarea concepţiilor populare tradiţionale, ale caracteristicilor proprii autohtone şi implantarea obiceiurilor colectiviste, pseudo-moderne şi profund anacronice, chiar traumatizante.
“Analele Româno-Sovietice”, publicaţia Institutul de Studii Româno-Sovietice, rămâne, alături de “Veac nou”, principalul mijloc de propagandă cultural-ştiinţifică prosovietică. În paginile revistei sunt elogiaţi savanţi ruşi şi prezentate mari realizări, invenţii şi opere sovietice.
Sunt popularizaţi şi propuşi ca modele: Lomonosov, Lobacevski (matematică), Mendeleev (chimie), Mecinikov (biologie), Popov (fiziologie) şi alţi savanţi cu merite reale, dar şi unii dubioşi sau controversaţi: Herzen (filosofie), Maiakovski (poezie), Solohov (proză), Cernîşevski, Belinski, Dobroliubov (filosofie, estetică), M. Gorki (literatură), Makarenko (pedagogie), Miciurin şi Lîşenko (agronomie), Ostrovski (dramaturgie), Kozînţev (regie), ca să nu mai vorbim de Stalin, Jdanov, Molotov, Vîşinski etc. – “eroii” acelui prezent.
O figură deosebită o face A. N. Lodâghin, considerat de ştiinţa sovietică inventatorul becului electric cu incandescenţă, înaintea lui Edison.[71] Având în vedere desfăşurarea războiului rece putem înţelege mai bine şi aceste pretenţii de întâietate ştiinţifică ale Moscovei faţă de SUA, mai ales că electrificarea era baza socialismului, după Lenin. Erau publicaţi (în traducere) savanţii sovietici ai timpului sau, dacă nu se putea, erau doar prezentaţi. Se arăta starea de prosperitate a statului şi cetăţeanului sovietic, se anunţau premiile “Stalin” în diverse domenii, premii acordate anual de Academia de Ştiinţe a URSS. Erau trimise delegaţii în URSS şi primite în toată ţara vizite ale colegilor sovietici, ocazii cu care se acordau şi unele titluri (membru de onoare al Academiei RPR, de regulă). Astfel s-a întâmplat cu patriarhul Alexei (iunie 1947), Orbeli, Armicicov şi Razenco (membru de onoare al Academiei de Medicină din Bucureşti), N. Ţiţîn, I. Vinogradov, A. Zavaritki, S. Strumilov şi alţii, cu întreaga Academie a URSS - elogiată în 1946, la a 220-a aniversare. Cititorii revistei “Analele Româno-Sovietice” erau la curent şi cu noutăţile periodicelor sovietice, recenzate conştiincios în fiecare număr.[72]
“Grai nou”, revista scoasă de armata sovietică de ocupaţie, era continuată cu succes. La fel şi ziarul “Glasul armatei”, “organ pentru cultură şi educaţie ostăşească” editat de Direcţia Superioară a Educaţiei, Culturii şi Propagandei din Ministerul de Război, devenit cotidian din 25 octombrie 1946 şi având un tiraj de 40.000 de exemplare.[73] Continua şi traducerea celor mai de seamă articole sovietice din toate domeniile şi chiar a unor volume, tirajele crescând progresiv. Printre cele mai semnificative, amintim lucrările lui G.F. Alexandrov: Contribuţii la problema dezvoltării concepţiei moniste asupra istoriei şi Istoria filosofiei occidentale, la care A. A. Jdanov a ataşat cunoscutele sale rapoarte despre revistele “Zvezda” şi “Leningrad”, C.V. Ostrocitianov, Sistemul economic socialist şi superioritatea lui faţă de sistemul capitalist şi V.S. Kemenov (şeful VOKS), Aspectele decadenţei artei burgheze.
În toate privinţele prevalează Rusia sau URSS, poporul rus şi naţiunile sovietice, cultura rusă, ştiinţele din URSS, institutele de cercetare bolşevice. Etalonul de bază, modelul unic, în orice privinţă, era URSS. Se copia totul deoarece statul sovietic era “eliberatorul” şi “protectorul” poporului român, iar Stalin “învăţătorul popoarelor”.
La un an de la înfiinţarea Institutul de Studii Româno-Sovietice, în şedinţa din 28 mai 1948, era ales Consiliul de Conducere al institutului, fiind (re)aleşi prof. Şt. Nicolau - director general, dr. V. Novacu - secretar general, prof. E. Bădărău, E. Petrovici, A. Oţetea, M. Roller şi A. Sanielevici - directori. În rândul membrilor mai erau aleşi 44 de titulari, 35 de asociaţi şi 26 de corespondenţi. Apoi erau aleşi secretarii de secţii.[74] Mai tîrziu, Petre Constantinescu-Iaşi va deveni conducătorul instituţiei.
Pe lângă publicaţiile existente şi cercetările din institut, inclusiv documentarea şi traducerea celor mai noi puncte de vedere sovietice (dintre istoricii mai des citaţi, analizaţi sau traduşi îi amintim pe: arheologii şi specialiştii antichităţii V.V. Struve, N. Maşkin, A.D. Udalţov, V.V. Latîşev, A.V. Arţihovschi; medieviştii A.I. Veinstein, V. Semenov, M.A. Gukovski, B.D. Grecov; moderniştii A. Pankratova, N.N. Podclincinicov, E. Tarlé, N. Drujinin, V.P. Volghin; contemporaneiştii N. Rubinstein, V.M. Turok, N. Voznesenski, A.V. Mişulin), institutul se ocupa şi de popularizarea lor prin lectorate sau conferinţe publice, atenee, cercuri etc. Se ţineau conferinţe despre cultura sovietică, geografia URSS, istoria popoarelor sovietice, realizările ştiinţelor din URSS la sala Dalles şi Ateneu, în aulele facultăţilor sau în cea a Fundaţiei Universitare, la Casa Prieteniei Româno-Sovietice ori în mediile sindicale şi rurale ale ARLUS şi PCR de către C.I. Parhon, Şt. Nicolau, Valeriu Novacu, Tr. Săvulescu, S. Sanielevici, A. Oţetea, C. Daicoviciu, Al. Sanielevici, E. Petrovici, E. Bădărău, Şt. Milcu, M. Roller, Miron Constantinescu, Tr. Ionaşcu, Iorgu Iordan, Emil Condurachi, Barbu Lăzăreanu, C. Balmuş, Tr. Broşteanu, V. Maciu, P. Constantinescu-Iaşi, M. Roller şi alţii, iar în cadrul direcţiilor institutului, dintre istorici, se adăugau Ion Nestor, D. Berciu, Aurelian Sacerdoţeanu, Maria Sacerdoţeanu, Marina Vlasiu-Lupaş, Chrisantema Alecu, Virgil Arbore, Lazăr Rosenbaum, Corina Ionescu-Vorcana, Gh. Ştefan, Bucur Mitrea, S.T. Constantinescu, Paul Oprescu, Alois Grigorovici, Vlad Bănăţeanu, H. Frances, Valeria Costăchel, Rodica Ciocan, Vasile Mihordea, Dan Berindei, Letiţia Lăzărescu, Mihail Guboglu, Gh. Bezviconi, Damian P. Bogdan, Ion Radu Mircea, Constantin Şerban; chiar şi P.P. Panaitescu semna, sub pseudonimul Al. Grecu, diverse recenzii, referate şi articole în “Analele Româno-Sovietice”.[75]
Unul din scopurile Institutului de Studii Româno-Sovietice era “mobilizarea oamenilor de ştiinţă ai tinerei RPR contra greşitelor influenţe ideologice burgheze asupra gândirii ştiinţifice”[76] - spunea C.I. Parhon - preşedintele ARLUS în 1948, anul în care, pe lângă “Analele Româno-Sovietice” (redactor şef Ion Banu), mai apar două reviste cultural-ideologice prosovietice: “Probleme de literatură şi artă” şi “Probleme externe”.
Printre articolele şi comunicările ce vor avea ulterior un mare impact în viaţa ţării noastre, fiind aplicat modelul sovietic în domeniu şi la noi, menţionez: Relaţii străvechi între teritoriile URSS şi României (5 mai 1948), Despre stadiul actual al cercetărilor arheologice din România cu privire la Slavi, în "Analele Româno-Sovietice", nr.1, 1946 (cu ocazia vizitei din 7 martie 1946 a unor arheologi sovietici la ARLUS), precum şi Cercetări asupra sciţilor în URSS (12 ianuarie 1949), de I. Nestor; Dezvoltarea gândirii socialiste în Rusia în secolul al XIX-lea, de A. Oţetea, în “Analele Româno-Sovietice”, nr.3/1947; Orientări în istoriografia sovietică, de R. Ciocan, în “Analele Româno-Sovietice”, nr.4/1947; Reacţiunea stolîpinistă şi constituirea bolşevicilor într-un partid independent (13 decembrie 1948), Cercetători ruşi ai istoriei antice (9 februarie 1948), Cercetările de arheologie clasică în URSS, de E. Condurachi, în “Analele Româno-Sovietice”, nr.6/1947; Transformarea tehnico-geografică a bazinului fluviului Volga, de I. Andriescu-Cale, în “Analele Româno-Sovietice”, nr.4/1947; Stepele noastre în trecut şi în prezent, de Docuceaev şi Poziţiunea dreptului constituţional sovietic faţă de aşa-numitul principiu al separaţiunii puterilor, de Tr. Broşteanu, în acelaşi nr.4/1947. În problema relaţiilor bilaterale amintesc articolele scrise de Mihai Ciucă, Începuturile colaborării ştiinţifice româno-sovietice, în “Analele Româno-Sovietice”, nr.2/1946 şi D.P. Bogdan, Între Români şi Ruşi. Legături şi influenţe din veacul XVII până la 1721, în “Analele Româno-Sovietice”, 1946-1947.
Mai existau şi alte instituţii de cultură fondate sub egida ARLUS: Institutul de limbă rusă “Maxim Gorki”, creat prin decizia din 7 iunie 1948[77], prin care se aplica legea nr.327/1947[78] cu privire la pregătirea de specialişti în limba şi cultura rusă la Institutul de Studii Româno-Sovietice, institut care organiza cursuri de limba şi literatura rusă. Decizia stipula că “la Institutul de Studii Româno-Sovietice (secţia pedagogică) se va face pregătirea profesorilor de limba rusă necesari introducerii predării acestei limbi străine în învăţământul nostru (în şcolile secundare). Durata cursurilor va fi de 3 ani, iar regimul (drepturile absolvenţilor) identic cu cel universitar”. În condiţiile desfiinţării Facultăţii de Limbi Străine şi studierii obligatorii a limbii ruse din clasa a IV-a până în anul III de facultate, limba rusă va deveni cea mai importantă limbă străină a epocii, în toate domeniile, în România. Un manual de limba rusă fusese editat de “Cartea Rusă” încă din 1945 (în traducere românească din limba rusă).
Muzeul Româno-Rus, deschis la 26 martie 1947 în prezenţa miniştrilor români (între care şi Constantin Daicoviciu şi Iorgu Stoian) şi a diplomaţilor sovietici, era condus de “prinţul roşu” - Scarlat Callimachi - şi urma să dovedească permanenta prietenie a celor două popoare şi vechimea acestor relaţii bilaterale, considerate caracteristici fundamentale ale legăturilor româno-ruse.[79]
Acest muzeu, alături de “Muzeul frăţiei de arme româno-sovietice”, înfiinţat în 1948 şi administrat de Direcţia Superioară Politică a Armatei,[80] va constitui o emblemă, o mostră reprezentativă pentru imaginea istoriei şi istoriografiei româneşti, modelată şi subordonată celei sovietice. Ca şi ARLUS, aceste muzee vor avea filiale în localităţile mai însemnate.
În acele vremuri erau folosite, ca puternice mijloace propagandistice, şi manifestările aniversare sau comemorative sovietice, care tindeau să înlocuiască din 1945 sărbătorile naţionale şi tradiţionale româneşti. ARLUS era în fruntea manifestaţiilor şi întrunirilor, organiza conferinţe, spectacole muzical-artistice, atenee, şezători, concerte, reprezentaţii cultural-artistice etc. Aceste noi sărbători oficiale[81] erau: 7 noiembrie (umbrind ziua onomastică a regelui de pe 8 noiembrie), 21 decembrie - ziua lui Stalin (umbrea Crăciunul), 21 ianuarie - comemorarea lui Lenin, 8 martie - Ziua femeii, 1 mai - Ziua muncitorilor, 9 mai - înfrângerea hitlerismului. “Veac nou” serba însă toate aniversările sovietice: Ziua Armatei, Ziua Presei, Ziua Constituţiei, Ziua Minerilor etc. Sărbătorile româneşti erau schimbate şi trecuseră în plan secund, începînd cu sărbătoarea naţională 10 mai - Ziua monarhiei/dinastiei - tot mai rar popularizată. Erau în vogă alte evenimente din istoria românească recentă, considerate mai importante: 6 martie - instaurarea guvernului Groza, 9 martie - restituirea Nordului Ardealului (doar 2-3 ani, apoi dispare), 23 august (sărbătorită în acei ani cu multe rezerve, abia din 1949 devenind sărbătoarea naţională oficială).[82] Ziua de 7 noiembrie va avea o evoluţie extraordinară: va fi “Ziua prieteniei româno-sovietice” (20 octombrie 1945), apoi se vor institui “Zilele prieteniei româno-sovietice” (1946), “Săptămâna prieteniei româno-sovietice” (1947) şi, în final, “Luna prieteniei româno-sovietice” (1948). Vizitele reciproce, parăzile, serbările populare, mitingurile, spectacolele organizate în fiecare localitate şi chiar în fiecare instituţie vor avea binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Române, aproape mereu reprezentată în prezidiile adunărilor solemne respective.
În 1947, pe lângă marile manifestări oficiale (şedinţe festive ale guvernului şi Camerei, manifestaţii, schimbările numelor unor străzi sau pieţe publice: de exemplu, “Piaţa Domenii” devenea “Piaţa 7 Noiembrie”), ARLUS a organizat manifestări culturale şi intelectuale speciale, locale şi centrale, pentru a cinsti în mod deosebit împlinirea a trei decenii de la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie.[83] Totodată, la 8 noiembrie 1947 Gheorghe Gheorghiu-Dej şi S.I. Kavtaradze au inaugurat Expoziţia de colaborare româno-sovietică din Calea Dorobanţi nr.31.[84] Cât priveşte schimbarea nomenclatorului străzilor, ea debutase la 2 februarie 1946 prin raportul lui I. Burcă, subsecretar de stat la Ministerul de Interne. Piaţa Palatului urma să se numească Piaţa 23 August 1944, Şoseaua Jianu - Bulevardul Generalissimul Stalin etc.[85] Modelul sovietic se resimte puternic şi în afara ARLUS, în presă, în activitatea editorială, în învăţământ, în propagandă.
În presă, prin (re)apariţia revistei "Lupta de clasă” (seria a V-a), organ teoretic şi politic al CC al PMR, în august 1948, se încheie practic procesul de acaparare şi controlare a tuturor publicaţiilor de către comunişti.[86]
În domeniul editorial, o activitate impetuoasă au avut-o editurile: “Partidului Comunist Român”, “Confederaţiei Generale a Muncii” şi “Cartea Rusă”, care au publicat documente de partid autohtone şi sovietice, clasicii marxism-leninismului, traduceri din literatura clasică rusă şi din cea sovietică, material de popularizare, lucrări tehnice, ştiinţifice, filosofice. După Capitalul lui Marx (vol.I în 1947), “Editura PCR” a tipărit peste 12 milioane de volume, cuprinzând operele lui Marx, Engels, Lenin, Stalin, cât şi lucrări ale conducătorilor comunişti sovietici şi români: Jdanov (Raport asupra revistelor "Zvezda " şi "Leningrad", 1948), Kemenov (Decadenţa artei burgheze, 1947 şi Caracteristicile a două culturi, 1948), Dej, Pauker, Luca, Georgescu, Pătrăşcanu ş.a. Tirajele erau colosale: clasicii marxismului - 1,2 milioane de exemplare (580.000 doar pentru operele lui Stalin), Cursul scurt… - 1 milion de exemplare (ediţia a III-a), "Scânteia" - 2 milioane de exemplare zilnic (în decembrie 1947).[87] De altfel, în septembrie 1948 se emitea o Hotărâre a Comitetului Central al PMR pentru editarea în limba română a operelor lui Stalin, “genialul învăţător şi conducător al omenirii, clasicul marxism-leninismului”[88], iar în noiembrie 1949 o alta similară referitoare la operele lui Lenin[89].
În învăţământ, modelul sovietic se născuse în 1946, când luase fiinţă Şcoala Superioară de Partid “Ştefan Gheorghiu”, care s-a dezvoltat mult şi la 20 decembrie 1947 înregistra primul mare succes: absolviseră 52 de studenţi. Liderul lor, Pavel Ţugui, a oferit rectorului Barbu Lăzăreanu un masiv bust al generalissimului Stalin, după ce a vorbit adunării. În încheierea şedinţei, Iosif Chişinevschi, reprezentantul conducerii partidului, a spus studenţilor: “să păziţi ca ochii din cap unitatea partidului.”[90]
În 1948 se mai înfiinţau două instituţii de inspiraţie sovietică: Şcoala Superioară Sindicală “I.C. Frimu” - la 1 februarie, sub conducerea directă a Confederaţiei Generale a Muncii, căreia trebuia să-i pregătească cadre de conducere şi Şcoala Centrală de Lectori “A.A. Jdanov” - printr-o hotărâre a C.C. al P.M.R. din octombrie, care urma să pregătească cadre ideologice: conducători şi profesori ai şcolilor de partid, redactori de presă, titulari ai catedrelor de ştiinţe sociale din şcolile superioare, lectori ai instituţiilor ştiinţifice.[91] În iulie 1949 BP al CC al PMR a decis să transforme Şcoala Centrală de Lectori “A.A. Jdanov”, de 6 luni, în Şcoala Superioară de Ştiinţe Sociale “A.A. Jdanov”, de 2 ani, cu două secţii : propagandă şi presă, studenţii fiind recrutaţi cu predilecţie dintre absolvenţii şcolilor de partid şi activiştii comunişti cu pregătire ideologică şi culturală.[92] Printre profesori şi studenţi îi regăsim pe N. Goldberger, Gr. Cotovschi, Zina Brîncu, A. Roman, M. Roller, S. Ştirbu, L. Răutu, Şt. Cruceru, I. Chişinevschi, N. Huscaru, V. Potop, Al. Novac, V. Ionescu, I. Vessa, P. Soni, D. Ciucur, H. Bier, I. Răduţ, Gh. Dolgeu, I. Dicu, E. Leb, E. Sugar-Kovacs, Titu Georgescu, H. Cazacu, V. Asănăchescu, A. Purcărescu, P. Madaraş, Şt. Erdelyi, Gh. Haupt ş.a.[93]
Influenţa sovietică a fost resimţită puternic mai ales în ştiinţele sociale şi în învăţământul de specialitate respectiv. Impunerea manualelor unice după moda şi concepţia sovietică a dăunat imens educaţiei tineretului. Cerută din 1946[94], introducerea manualelor unice a debutat în 1947 cu volumul Istoria României (ediţii revăzute şi adăugite în 1948, 1952 şi 1956), scris de Mihail Roller (coordonator), Vasile Maciu, Dumitru Tudor şi Gheorghe Georgescu şi care respectă întocmai metodele şi principiile sovietice, ba chiar şi formulările.
Periodizarea stalinistă, rolul predominant al economicului în evoluţia istorică, rolul superior al poporului în istorie în detrimentul personalităţilor, accentul pus pe luptele de clasă şi pe lupta pentru independenţă, rolul deosebit al proletariatului în epoca capitalistă, prietenia şi colaborarea de veacuri cu Rusia, stat prezentat ca dezinteresat protector al românilor, transformările democratice, progresiste, de după 23 august 1944 sunt caracteristicile principale ale volumului folosit deopotrivă în şcolile secundare şi superioare. Aceeaşi metodă „dialectică”, combinată cu concepţia materialist-istorică de sorginte moscovită, este utilizată şi de manualele de Istoria antică, Istoria evului mediu, Istoria modernă şi contemporană, Istoria filosofiei, Economie politică şi chiar Biologie, pentru toate şcolile secundare, publicate la Editura de Stat în 1947.
Autorii, desemnaţi prin sintagma “un colectiv de autori”, puteau fi mulţumiţi dacă citeau entuziasmul şi elogiile din presă (vezi articolele din “Contemporanul”, septembrie 1947-februarie 1948, semnate de prof. Tiberiu Ionescu, Constantin Daicoviciu, Vasile Liveanu, Nestor Ignat, Costin Murgescu, Mihail Neamţu şi redacţia revistei). Mistificarea istoriei naţionale, profanarea adevărului istoric, ajunsă la culme prin aceste manuale, fusese semnalată şi aspru criticată de “Dreptatea” din 22-23 iunie 1947, prin pana lui Ion Totu, care scria despre “strădania oficioaselor comuniste” de a “găsi în trecutul neamului ai politicii lor”, ca Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Goleştii etc.[95]
“O completare ilustrativă a manualului” lui M. Roller poate fi considerat Muzeul “Momente din lupta poporului pentru libertate”, inaugurat în 1948, în care tot fenomenul aşa-zisei „lupte de clasă” este înfăţişat în imagini sugestive pentru robia mentală faţă de mentorul marxist - URSS şi PCUS.
Printre miturile politico-istorice ale comunismului românesc un loc de frunte îl ocupă Nicolae Bălcescu şi revoluţia de la 1848.[96] Explicaţia este simplă: trebuind să existe o continuitate în lupta revoluţionară (vezi revoluţia franceză – 1789 şi revoluţiile ruse – 1905 şi 1917 pentru bolşevici), încă din 1931, de la Congresul al V-lea al P.C.R. de la Moscova, se stabilise că România se află în faza desăvârşirii revoluţiei democrat-burgheze,[97] adică tocmai acolo unde paşoptiştii “se împotmoliseră”. Se considera că aceştia erau cu toţii republicani, în plus despre N. Bălcescu se credea că avea o origine socială destul de modestă şi se presupunea că-l citise pe Karl Marx sau cel puţin Manifestul Comunist. Aspectele delicate din biografia sa, ca legăturile strânse cu masoneria şi antirusismul, erau ascunse cu mare grijă. Ceea ce nu se realizase în 1848, se susţinea că ar fi reuşit în 1948 comuniştii, lucru care-i făcea să îndrăznească să se proclame continuatori ai celor mai înaintate idei şi lupte sociale şi naţionale.
Astfel, s-a sărbătorit Centenarul Anului Revoluţionar 1848 în toată ţara, printr-o Hotărâre a C.C. al P.M.R. stabilindu-se un comitet naţional de organizare a variatelor manifestări populare ce se vor desfăşura toată primăvara şi vara lui 1948: publicaţii, conferinţe, expoziţii de arte plastice, adunări, spectacole de teatru, şezători, concursuri, cenacluri, concerte, şedinţe festive în toate domeniile şi la toate nivelurile.
Cu acest prilej au fost înfiinţate “Aşezămintele Culturale Nicolae Bălcescu”, care au preluat o parte din patrimoniul vechilor aşezăminte sau fundaţii “burgheze” desfiinţate prin hotărâri ale Consiliului de Miniştri: “Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor”[98], “Fundaţia Regele Ferdinand I”[99], “Fundaţia Regele Carol I” (în Bucureşti, în locul său s-a înfiinţat Biblioteca Centrală Universitară)[100], “Aşezământul pentru Cultura Poporului Regele Mihai”.[101]
În ce priveşte “Fundaţia pentru Literatură şi Artă” (Carol II), care edita “Revista Fundaţiilor Regale”, publicaţie ce era acum suspendată, ea a constituit, alături de “Fundaţia Culturală Regele Mihai”, patrimoniul Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, înfiinţată ca persoană juridică de utilitate publică.[102]
Un alt mit născut în anul 1948 este cel al proclamării independenţei naţionale la 9 mai 1877 de către Mihail Kogălniceanu în Parlament, când, de fapt, această intervenţie era doar răspunsul ministrului de externe la interpelarea deputatului Nicolae Fleva. Actul oficial al afirmării independenţei de stat a fost, în realitate, nu întâmplător în ziua monarhiei/dinastiei - 10 mai 1877, cînd în toată ţara au avut loc ample serbări, ziua naţională a României fiind sărbătorită între anii 1866 şi 1947 chiar de 10 mai. Lucru deranjant pentru comunişti, care au început să-i acuze pe istoricii burghezi de fals şi de lichelism, inversând practic situaţia şi vinovăţia.[103]
ARLUS, ajunsă de la o “asociaţie culturală restrânsă de intelectuali” la “o mare şi activă asociaţie populară”, cu cercuri de întreprindere/instituţie, cartier/sat, şi cercuri de studii ale intelectualilor, ca şi Institutul de Studii Româno-Sovietice (cu cele patru compartimente: cursuri de limba şi literatura rusă, studii, bibliotecă şi documentare şi publicaţii), atinseseră cifre record de membrii: 1,7 milioane în total, respectiv peste 150, şi putem spune că-şi atinseseră scopul: orientarea vieţii culturale româneşti înspre sovietism, proletcultism, panslavism, filorusism, internaţionalism proletar, proslăvirea “realizărilor sovietice” - devenite ţeluri ale naţiunii române, „dornică să construiască societatea socialistă”, folosind experienţa “eliberatorului”, „a ţării socialiste vecine, vastă, puternică, tradiţional prietenă a poporului nostru”, posedând „cultura şi civilizaţia cea mai înaintată”.[104]
Ultimele lovituri date de comunişti în anul 1948 desăvârşesc sovietizarea în viaţa cultural-ştiinţifică, aceleaşi persoane arlusiste mai sus amintite aflându-se în prim-planul evenimentelor, pregătite pentru a obţine noi avantaje. Astfel, sunt desfiinţate vechile instituţii şi reorganizate pe baze noi, conform modelului sovietic: Academia Română se transformă în Academia RPR[105], fiind epuraţi şi înlocuiţi cvasi-majoritatea membrilor[106]; institutele de istorie din toată ţara sunt reunite în Institutul de Istorie al RPR, iar personalul este în prealabil schimbat în cea mai mare parte[107]; reforma învăţământului prin care se copiază practic modelul didactic sovietic şi se desfiinţează toate şcolile particulare şi confesionale.[108]
Un rol major în propaganda culturală, îndeosebi la nivelul maselor, l-a avut Societatea pentru Răspândirea Ştiinţei şi Culturii, care a fost înfiinţată la 9 iunie 1949, contribuind la campaniile de alfabetizare, dar şi de îndoctrinare a oamenilor simpli de la sate şi oraşe cu ideologia comunistă, inclusiv cu ateismul, ascuns sub lozinca luptei contra superstiţiilor.[109]

Epilog
În privinţa atingerii principalului obiectiv propagandistic al comuniştilor după obţinerea puterii politice – „cucerirea unor poziţii înaintate pe frontul ideologic” – amintesc articolele noilor academicieni Mihail Roller[110] şi Petre Constantinescu-Iaşi[111].
Lăudând manualele unice de istorie nou apărute, trasând orientările viitoare, problemele fundamentale, subliniind rolul modelului sovietic, inventariind valorile „reconsiderate” ale literaturii şi istoriei naţionale, aceste articole programatice creau « o istorie ştiinţifică de sinteză a literaturii şi culturii noastre şi o apreciere justă a rolului culturii, a factorului ideologic în dezvoltarea societăţii ».
Această campanie pentru creşterea vigilenţei şi purităţii ideologice s-a răsfrânt asupra culturii în a doua jumătate a anului 1948, pe fondul politic al criticării devierilor de la linia partidului (vezi cazul Pătrăşcanu - februarie 1948) şi al confuziei ideologice (lupta contra "rămăşiţelor burghezo-moşiereşti", în mentalităţi, în general, începutul verificărilor membrilor de partid). În paralel, continua orientarea prosovietică, considerarea Moscovei ca for tutelar universal, care îşi va înăspri controlul odată cu sciziunea lui Tito (sediul Cominformului este mutat la Bucureşti) şi contrapunerea modelului sovietic, inclusiv cultural, celui atlantic, decadent, retrograd, datorită formei inferioare de organizare social-economică şi politică. URSS devine "farul luminos al culturii mondiale", deci idealul spre care tinde România comunistă, inclusiv în privinţa culturii. Orice deviere de la aceste principii şi orientări ideologice şi culturale, orice influenţă de tip burghez, deci nerusă (nesovietică) va fi foarte dur atacată în următorii ani (1948-1955; 1956-1962), iar aceste tipuri de reacţii staliniste vor rămâne ca metode şi obiective "eterne" ale statului şi partidului comunist şi în epoca naţional-comunismului despotic ceauşist (1971-1989).
Sintagma "ascuţirea luptei de clasă", enunţată de Lenin prima oară, va fi aplicată consecvent în perioada 1948-1953, dovadă fiind campania anticosmopolită din 1949,[112] care reia şi aprofundează campaniile ideologice anterioare (1945-1948), având ca scop primordial păstrarea purităţii ideologiei marxist-leniniste şi aplicarea consecventă a principialităţii comuniste (rolul criticii şi autocriticii era fundamental în atingerea acestor obiective).
Totuşi, pe lângă presiunea ideologică, regimul comunist adaugă ca metodă de sovietizare culturală şi ademenirea intelectualilor cu răsplăţi ale trădării (corupţiei) lor: funcţiile politice, funcţiile de conducere şi favorurile materiale. În cele din urmă, printre aceste metode se numără şi instituirea a 15 premii anuale, în sume consistente, ale Academiei RPR "pentru lucrări ştiinţifice şi opere de artă eminente" din următoarele domenii: fizică şi matematică, chimie şi geologie, ştiinţe biologice, ştiinţele tehnice, medicină, istorie, ştiinţele sociale (filosofie, economie, drept), poezie, proză, literatură dramatică, filologie şi teorie a literaturii şi artei, publicistică, muzică şi plastică.[113]
În acest mod, drumul spre sovietizarea culturii era liber, fiind înlăturate toate piedicile reale sau potenţiale.

Concluzii
Controlul instaurat de partidul-stat în cultură anulează aproape orice talent şi pregătire de specialitate. Cultura este dirijată direct de către C.C. prin secţia sa de propagandă şi agitaţie (cu care PMR practic o identifică). Centralizarea şi planificarea culturii sunt maxime, încât nu se mai poate vorbi de orientări, curente şi nici măcar de tendinţe distincte. Există o strictă ierarhizare a valorilor în funcţie de adaptarea lor la conceptele, metodele şi principiile ideologiei materialist-istorice şi a dialecticii marxist-leniniste. Toate instituţiile sunt reorganizate, fiind controlate de statul comunist, toate publicaţiile sunt cenzurate, iar intelectualii îndoctrinaţi prin propagandă şi înregimentaţi prin intimidare şi/sau favoruri. Originalitatea devine interzisă şi imposibilă.
În acest sens se pot explica campaniile necontenite (începând din 1948) contra rămăşiţelor, influenţelor, tendinţelor burgheze, retrograde, moderniste (capitaliste) şi campaniile de întărire a vigilenţei revoluţionare şi de păstrare a purităţii ideologice care afectează chiar şi pe unii îndrumători ideologici şi pe unii dintre intelectualii care în anii 1944-1946 erau consideraţi progresişti din pricina oportunismului lor, a colaborării şi subordonării faţă de politică (comunism).
De remarcat, însă, că pe lângă aceşti intelectuali oportunişti şi cu excepţia noilor intelectuali (de fapt, marea majoritate erau nişte agitatori-propagandişti, chiar dacă unii au ajuns academicieni - M. Roller, de exemplu), au mai fost două categorii de intelectuali: cei care au rezistat, împotrivindu-se vehement comunismului şi au fost arestaţi şi închişi, cu sau fără condamnare, ori chiar eliminaţi fizic (de exemplu, Gh. Brătianu) şi cei care s-au auto-exilat, salvându-şi astfel viaţa şi cariera (M. Eliade, E. Cioran, E. Ionescu, D. Lipatti, C. Brâncuşi).
Alţi intelectuali au încercat să rămână neutri, însă au fost trataţi cu aceeaşi ignorare şi excluşi din viaţa culturală a ţării sau marginalizaţi (T. Arghezi), chiar atunci când se dovediseră receptivi la noua orientare culturală (G. Călinescu).
Unii au rămas marginalizaţi tot restul vieţii lor (L. Blaga), alţii au revenit „reeducaţi” şi au cedat total, acceptând critica şi autocritica comunistă pentru a-şi salva cariera (T. Arghezi, G. Călinescu, C.C. Giurescu).
Au existat, totuşi, foarte mulţi intelectuali care s-au oferit, în diverse perioade şi din felurite motive, să slujească idealurile comunismului prin cultură (Camil Petrescu, M. Sadoveanu, M. Ralea, P.P. Panaitescu, S. Stoilov, I. Iordan, Al. Rosetti, A. Oţetea). În acel context, din posibilităţile expuse şi de Julien Benda în cartea sa Trădarea intelectualilor, erau excluse tratarea generalităţilor, tăcerea şi libertatea; intelectualilor români le rămânea de făcut o alegere simplă, dar extrem de tragică, între compromisul plin de avantaje al susţinerii liniei oficiale şi refuzul net al compromiterii morale şi profesionale. Cum majoritatea absolută a intelectualităţii îşi pierduse de mult principiile şi consecvenţa din cauza „tradiţiilor istorice” şi a regimurilor dictatoriale anterioare, nu a existat o rezistenţă unită, masivă şi durabilă în cultura noastră, excepţiile fiind datorate unor personalităţi deosebite, dar foarte puţine la număr.
O evoluţie asemănătoare au cunoscut şi celelalte state intrate (mai mult sau mai puţin) forţat în “lagărul păcii şi al socialismului”, similaritatea fiind valabilă în majoritatea aspectelor culturale.
Prin urmare, sovietizarea culturii şi a societăţii româneşti s-a datorat, terorii staliniste, dar şi laşităţii băştinaşe (vezi gradul extrem de ridicat al oportunismului populaţiei şi colaboraţionismul cvasi-general al intelectualităţii), ceea ce a uşurat realizarea planurilor comuniste şi a contribuit la dezastrul naţional, resimţit şi azi, îndeosebi prin criza spirituală (morală) şi intelectuală a naţiunii.

Summary

The sovietization of the Romanian culture and society was the consequence of the millitary Russian occupation of the country and of the political actions of the new government leaded by Romanian Communist Party, who imposed the Soviet models by force, terror and propaganda.
The application of this procees are gradually, in three stages (23 August 1944 - 6 March 1945; 6 March 1945 – September 1947; end of the year 1947–1948), and finally, in the context of the Cold War, „the single culture” or „the socialist realism” was established. It was a total break with the old national culture and the western culture and tradition, an absolute isolation of Romania, forced to regress and to limit his political and cultural external relationships only at the communist states, who have a similary evolution and who are all the ideological systems, under the control of the Soviet Union.
The new and one communist culture are based on a very strictly hierarchy of the values, concepts, methods and principles of the historical materialism and Marxist-Leninist dialectics.
After 1947 the agitation and propaganda section of the Central Committee of the Romanian Communist Party (Leonte Răutu, Mihail Roller) had the control of the press, schools, cultural and scientifically institutes and offices, and also of the intellectuals, who are, majority of them, like in earliers dictatorships, also like the ensemble of the population, the time-servers, very easy convinceds to co-operate, through belief, for benefits or under blackmail/pressure (M. Sadoveanu, M. Ralea, P.P. Panaitescu, S. Stoilov, I. Iordan, Al. Rosetti, A. Oţetea, Camil Petrescu, T. Arghezi, G. Călinescu, C.C. Giurescu).
Very few of them are choosed the permanent resistance and opposition at the communist regime and they die in the jaile (Gh. Brătianu); others choosed to stay in exile (M. Eliade, E. Ionescu, E. Cioran, C. Brâncuşi, D. Lipatti).
This facts are enough to explain too the cultural and moral crise of our times in our country.


[1] Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşe, Beatrice Marinescu, Instaurarea totalitarismului comunist în România, Bucureşti, Editura Cavallioti, 1995, p.41,45,48; Adrian Cioroianu, ARLUS. O poveste cu intelectuali, în „22”, nr. 50/1996, p.10.
[2] A. Cioroianu, Op. cit., în „22”, nr.43/1996, p.12.
[3] Ibidem, nr.45/1996, p.13.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem,nr.47/1996, p.11.
[8] Ibidem.
[9] Instaurarea…, p.15.
[10] Ibidem.
[11] Ibidem.
[12] Ibidem; vezi şi Ovidiu Bozgan, Universitatea din Bucureşti. 1864-1990, Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 1990, p. 60-62.
[13] A. Cioroianu, Op. cit., în „22”, nr.47/1996, p.11.
[14] Ibidem, nr.48/1996, p.11.
[15] Ibidem.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem.
[18] Ibidem.
[19] Ibidem.
[20] Ibidem, nr.47/1996, p.11.
[21] Ibidem, nr.49/1996, p.16.
[22] Ibidem.
[23] Ibidem.
[24] Ibidem.
[25] Instaurarea…, p.52.
[26] Ibidem, p.54; Ana Selejan, România în timpul primului război cultural (1944-1948), vol.1 Trădarea intelectualilor, Sibiu, Editura Transpres, 1992, p.34: „Scânteia tineretului”, în numărul din 15 ianuarie 1945 cerea trimiterea în lagăr a lui George Sbârcea, „omul propagandei naziste”, fost reporter la „Curentul”.
[27] Instaurarea…, p.25.
[28] Ibidem, p.66; A. Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit. „Noua imagine” a Uniunii Sovietice în România postbelică. 1944-1947, în volumul Miturile comunismului românesc (coord. Lucian Boia), Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 1995, p.69.
[29] Mişcarea…, p.621.
[30] A. Cioroianu, Lumina…, p.71-76.
[31] Ibidem, p.76-109.
[32] O. Bozgan, Op. cit., p.63.
[33] Instaurarea…, p.72.
[34] Ibidem, p.73.
[35] Ibidem, p.103-104.
[36] Ibidem, p.115; Mişcarea…, p.628-629.
[37] Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Allfa, 1996, p.125-138 passim.
[38] Ibidem, p.134.
[39] Ibidem, p.127.
[40] Ibidem, p.134-136 passim.
[41] Instaurarea…, p.198.
[42] Ibidem, p.211.
[43] Ibidem, p.155.
[44] Ibidem.
[45] Ibidem, p.83.
[46] Vezi colecţiile "Veac nou", 1944-1948 şi "Analele Româno-Sovietice", 1946-1947.
[47] Ibidem, p.52.
[48] Ibidem.
[49] Ibidem.
[50] Ibidem.
[51] Instaurarea…, p.219.
[52] Vezi colecţia "Bulletin d’informations", ARLUS, Bucureşti, 1948-1952.
[53] Ibidem.
[54] Instaurarea…, p.192.
[55] Ibidem, p.219-220.
[56] Ibidem, p.198-199.
[57] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), Fond Ministerul Afacerilor Interne. Direcţia Administraţiei de Stat (MAI/DAS), dosar 64/1947, vol.I, f.38-39.
[58] Din activitatea instituţiilor ştiinţifice româneşti: Muzeul Istoric Româno-Rus, în "Analele Româno-Sovietice", seria I, caietul (nr.) IX, ianuarie-februarie 1948, p.536; vezi şi broşura Muzeul Româno-Rus, Bucureşti, 1950.
[59] Instaurarea…, p.201.
[60] Vezi colecţia "Analele Româno-Sovietice", 1946-1949.
[61] Instaurarea…, p.213.
[62] A.N.I.C., Fond M.A.I./D.A.S., dosar 65/1947, vol.II, f.22-34 passim.
[63] Ibidem, f.29.
[64] Ibidem, f.27-28.
[65] Ibidem, f.28.
[66] Ibidem, f.29-34 passim.
[67] Vezi colecţia "Analele Româno-Sovietice", 1946-1949.
[68] Vezi colecţiile "Analele Româno-Sovietice" şi „Buletin ARLUS” din 1947.
[69] „Veac nou”, 7 noiembrie 1947.
[70] Vezi colecţia "Veac nou", 1944-1948.
[71] Vezi articolul lui A. Sanielevici din “Analele Româno-Sovietice” nr. 11, 1948, p.711-724.
[72] Vezi colecţia "Analele Româno-Sovietice", 1946-1949.
[73] Mişcarea…, p.621.
[74] Vezi "Analele Româno-Sovietice", nr.10-11, 1948.
[75] Vezi colecţia "Analele Româno-Sovietice", 1946-1949; Studii şi comunicări de istorie şi lingvistică, 1947; Comunicări şi conferinţe, 1948; Comunicări şi conferinţe, 1949.
[76] Vezi colecţia "Analele Româno-Sovietice" din 1948.
[77] Vezi "Monitorul Oficial" din 14 iunie 1948.
[78] Ibidem, 27 septembrie 1947.
[79] Vezi Instaurarea…, p.201 şi broşura Muzeul Româno-Rus, Bucureşti, 1950.
[80] Inspectoratul General al Armatei (iniţial Direcţia Superioară) pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă, înfiinţat în aprilie 1945 şi legiferat prin ordinul general nr.29 din 8 mai 1945, s-a transformat în 1948 în Direcţia Superioară Politică a Armatei, care era concomitent o instituţie de stat şi un organ superior de partid aflat sub nemijlocita conducere a CC al PCR/PMR; acest „aparat politic” „era însărcinat cu orientarea politico-ideologică a militarilor de toate gradele”, urmărind „realizarea unei strânse legături între armată şi popor” şi „înfăptuirea transformărilor democratice din armată” - vezi Mişcarea…, p.613, 618, 659-660.
[81] Instaurarea…, p.41, 48, 55, 71, 80-81, 82, 100, 236; Sanda I. Ducaru, „Religia” cincinală. Funcţiile sărbătorilor comuniste, în vol. Miturile comunismului românesc, p.172-180.
[82] Instaurarea…, p.68-69, 71, 93, 124, 197, 226.
[83] Ibidem, p.236; "Analele Româno-Sovietice", noiembrie 1947; „Veac nou”, 7 noiembrie 1947.
[84] Instaurarea…, p.237.
[85] Ibidem, p.113.
[86] Mişcarea…, p.669.
[87] Mihail Roller, Istoria României, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura de Stat, 1947, p.763; Robert King, A History of the Romanian Communist Party, Hoover Institution Press, Stanford University, 1980, p.60.
[88] Vezi Rezoluţii şi hotărâri ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român.1948-1950, Bucureşti, Editura PMR, 1951, p.28.
[89] Ibidem, p.147.
[90] Instaurarea…, p.241.
[91] Mişcarea…, p.663 şi 670 .
[92] Ibidem, p.677.
[93] Vezi colecţia „Revista noastră”, Bucureşti, 1948-1954, uz intern.
[94] Vezi M. Roller, Cărţile noastre de şcoală, în “Contemporanul”, 27 IX 1946.
[95] Instaurarea…, p.217.
[96] I. G., Un muzeu de tip nou – „Momente din lupta poporului pentru libertate, în „Studii”, nr.3/1948, p.227-229; M. Roller, Op. cit.; Din Rezoluţia Plenarei a II-a a CC al PMR cu privire la actul revoluţionar de la 11 Iunie 1948, în „Studii”, nr.3/1948, p.5-6; vezi „Contemporanul”, „Flacăra” etc. din aprilie-iulie 1948; Adrian Drăguşanu, Nicolae Bălcescu în propaganda comunistă, în vol. Miturile comunismului românesc, p.131-165.
[97] Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, Unitate, continuitate şi ascensiune în mişcarea muncitorească din România. 1821-1948, Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p.153-154 şi 162-163.
[98] Vezi „Monitorul Oficial”, 13 iulie 1948.
[99] Ibidem, 14 iulie 1948.
[100] Ibidem.
[101] Ibidem.
[102] Ibidem, 31 iulie 1948.
[103] Vezi M. Roller, Istoria României, Bucureşti, Editura de Stat, 1948; P. Constantinescu-Iaşi, Despre activitatea din domeniul istoriei şi literaturii, în “Bulletin ştiinţific”, Academia RPR, I, 1949, nr.1, p.1-15; redacţia, Restabilirea unui adevăr istoric. Adevărata zi a Independenţei Naţionale, în “Contemporanul”, 7 mai 1948).
[104] Vezi colecţiile „Bulletin d’informations”, ARLUS, 1948, "Analele Româno-Sovietice", 1948 şi "Veac nou", 1948.
[105] Decretul nr.76/9 iunie 1948, în „Monitorul Oficial”, nr.132 bis, 9 VI 1948.
[106] Decretele prezidiale nr.1454 şi 1455/12 august 1948, în „Monitorul Oficial”, nr.186, 13 VIII 1948.
[107] Decretul nr.148/14 iulie 1948, în „Monitorul Oficial”, nr.161, 15 VII 1948.
[108] Decretele nr.175 şi 176/2 august 1948, în „Monitorul Oficial”, nr.177, 3 VIII 1948.
[109] Mişcarea …, p.676.
[110] Sarcini noui în studiul istoriei României, în "Studii", nr.1/1948, p.128-133 şi Realizări şi sarcini noi pe tărâmul ştiinţelor istorice, comunicare făcută în şedinţa plenară a Institutului de Istorie şi Filozofie al Academiei RPR în ziua de 19 septembrie 1949, în "Studii", nr.4/1949, p.20-31.
[111] Despre activitatea din domeniul istoriei şi literaturii, comunicare prezentată în şedinţa plenară a Academiei RPR din 1 noiembrie 1948 şi Ştiinţa istorică sovietică – adevărata ştiinţă a istoriei, în "Studii", nr.4/1949, p.66-78.
[112] Vezi Leonte Răutu, Împotriva cosmopolitismului şi obiectivismului burghez în ştiinţele sociale, în „Lupta de clasă”, 3, octombrie 1949; ***, Împotriva ideologiei burgheze a cosmopolitismului, în "Studii" nr.1/1949, p.179-191 (traducerea editorialului din "Voprosî filosofii", nr.2/1948).
[113] Vezi Hotărârea CC al PMR asupra stimulării activităţii ştiinţifice, literare şi artistice, elaborată în cadrul Plenarei CC al PMR din 22-24 decembrie 1948 şi Decretul Nr.31/28 ianuarie 1949 al Marii Adunări Naţionale a RPR pentru stimularea activităţii ştiinţifice, literare şi artistice – publicate în „Monitorul Oficial”, nr.24 din 29 ianuarie 1949, ca şi în presa din decembrie 1948–ianuarie 1949, inclusiv în „Studii”, nr.1/1949, p.5-6 şi nr.2/1949, p.5-7.