O victimă închipuită
Domnul doctor în istorie Cristian Vasile a semnat în nr.3/2005 al revistei „Timpul” un drept la replică, intitulat O victimă colaterală, la studiul meu documentar Compromis, diletantism, mistificare şi diversiune în editarea documentelor privind istoria Bisericii Greco-Catolice sub comunism, publicat în nr.12/2004-2/2005. În acest text, în care, de la început sunt acuzat că aş fi încălcat „două reguli de bază ale unei argumentaţii decente: strângerea dovezilor şi folosirea lor corectă”, domnia sa face şi alte afirmaţii care necesită reacţia mea, în sensul unor precizări şi clarificări suplimentare, utile în perspectiva unei dezbateri mai largi a temei.
Mai înainte de orice îl felicit pe dl. Cristian Vasile pentru obţinerea titlului de doctor în istorie, cu un subiect de istorie bisericească românească din perioada comunistă, eveniment petrecut se pare la finele lui 2004. La data redactării şi a publicării studiului meu documentar (sau „recenziei”, după cum o califică dânsul) nu eram la curent cu această reuşită profesională a sa şi de aceea nu am menţionat-o. Acest lucru lăudabil, însă, nu îi poate, în nici un caz, susţine maniera auto-suficientă pe care o utilizează atât în volumul amintit cât şi în replica recent publicată la recenzia mea extinsă asupra acestuia.
În loc să răspundă la afirmaţiile şi criticile mele argumentate, dl. Vasile foloseşte pretexte, acuzaţii, atacuri la persoană, minimalizări ale scrierilor şi persoanei mele ori subterfugii lipsite de substanţă şi credibilitate. Tehnica sa aminteşte de obiceiuri ale criticii partinice şi de metode ale dezinformării şi denigrării de tip securistic.
Nu voi insista prea mult pe acest stil, dar voi aminti câteva formulări semnificative din avalanşa cu care mă împroaşcă istoricul C. Vasile: „fără a avea o acoperire documentară, ştiinţifică”, „ar fi trebuit să dovedească în mod practic (sic!; nu ştiam că se poate realiza aşa ceva, mai ales în domeniul istoriei, dar cred că argumentele pe care le-am adus în sprijinul alegaţiilor mele sunt probe suficient de puternice) contrariul celor susţinute de mine”, „ultima afirmaţie vădeşte cât de străină îi este dlui G.C. istoria Bisericii Greco-Catolice din România în anii 1945-1989”, „domnia sa nu a publicat nici un studiu serios despre clerul unit” („micul studiu”, citat mai jos de dl. Vasile, este deci neglijabil), „cum nu stăpâneşte subiectul, dumnealui ignoră esenţialul”, „nu citeşte nici lucrări de specialitate în limba română”, „ar trebui să ne facă o dare de seamă cu <> muncii sale de deconspirare şi să-şi prezinte eşecurile şi succesele”, „nu s-a obosit să facă vreun demers de studiere în această arhivă” (a Sfântului Sinod), „nu aţi publicat nici o analiză serioasă asupra tezelor false emise de Gh. Vasilescu şi Dan Ciachir”, „nu meditaţi aproape deloc asupra nuanţelor”, „nu aţi realizat nici un fel de demers riguros care să pună în discuţie opera pr. prof. Mircea Păcurariu şi lucrările profesorului Al. Duţu”, „este reprobabilă maniera în care aţi înţeles să polemizaţi cu regretatul istoric al mentalităţilor, care nici măcar nu se mai poate apăra”, „tocmai dvs., un om fără vreo carte publicată, sfidaţi fără argumente (?!!) o personalitate a culturii române…”, „interpretarea tendenţioasă … nu îl recomandă pentru realizarea unui studiu istoriografic”, „criticul nostru a fost incapabil să-şi ducă la bun sfârşit teza sa de doctorat”, „nu a frecventat decât întâmplător problematica greco-catolică”, „sînt acuzat de către insolentul meu critic că am secretizat numele episcopului vicar Teoctist Arăpaşu…”, „nu prea citeşte revistele ştiinţifice şi culturale”, „nu are deloc vocaţia construcţiei; mult mai la îndemână îi este să nege opera altuia”, „nu a fost în stare să publice o operă majoră de istorie ecleziastică postbelică”, „se prezintă ca un cavaler al dreptăţii”, „se răfuieşte cu un coleg de breaslă”, „nu este îndreptăţit nici din punct de vedere moral să denunţe o pretinsă cenzură sau autocenzură practicată, chipurile, de alţi istorici”, „a făcut afirmaţii mai mult decât hazardate, care au stârnit nedumerire”; „este curios cum un istoric modest precum G.C. are pretenţia de a-i ştirbi autoritatea ştiinţifică celui mai avizat cercetător al istoriei Securităţii” (Marius Oprea, autorul prefeţei volumului recenzat), „un istoric ros de ambiţii şi chinuit de frustrări”, „un istoric resentimentar care caută senzaţionalul facil”.
După cum se poate lesne observa, preopinentul meu nu face decât să deturneze sensul unei veritabile dezbateri pe care o iniţiasem, refuzând o polemică intelectuală civilizată, căreia îi preferă un rechizitoriu plin de acuze ilare şi vinovăţii false, atacuri la persoană şi procese de intenţie. În opinia sa, deci, nu sunt apt să-i critic opera pentru următoarele simple motive: nu am scris îndeajuns (nici cantitativ, nici calitativ) pe acest subiect, şi oricum nu am scris nici o carte, nu am doctoratul, nu am aceleaşi metode ştiinţifice de cercetare ca dânsul ori experienţe arhivistice obligatorii (eşuate şi inutile în general, cu atât mai mult în cazul persoanei mele - arhicunoscute şi detestate, după cum se ştie, în mediile ierarhiei ortodoxe - în privinţa Arhivei Sfântului Sinod) şi nici nu manifest aceeaşi obedienţă şi admiraţie exagerată, dusă până la extaz, şi uneori până la anularea totală a spiritului critic, faţă de unii scriitori şi istorici, fie ei tineri, remarcabili de altfel, ca Marius Oprea, fie chiar şi iluştri decedaţi, transformaţi, însă, de unii ca Cristian Vasile în adevărate mituri şi în repere intelectuale infailibile (în cazul istoricului Al. Duţu precizez că l-am contrazis personal, pe teme identice, încă din vremea studenţiei, în cadrul cursului său de istoria mentalităţilor; în plus, nu văd de ce nu ar mai trebui să-i contrazicem pe istoricii răposaţi căci, în acest caz, orice discuţie în istoriografie ar deveni sterilă).
Totodată, „îi mulţumesc” d-lui. Vasile pentru „sugestiile” şi reproşurile făcute în privinţa analizelor pe care ar trebuit să le fi întreprins deja, dar ţin să-i amintesc, totuşi, că nu este şeful şi nici mentorul meu, ca să aibă aceste pretenţii ridicole, de a mă îndruma din punct de vedere profesional. Ele îmi amintesc de întrebările şi reacţiile la fel de vehemente ale profesorilor Ioan Scurtu, Gh. Ioniţă, Constantin Buşe, din comisia de examen de la susţinerea lucrării de diplomă/licenţă din 1995, când am fost desfiinţat cu replici de genul: „Dumneata ai citit în întregime operele lui Karl Marx sau măcar Capitalul pentru a putea critica atât de dur istoriografia marxistă românească?”.
Prin urmare, dl. Vasile n-are decât să acorde credit cvasi-total în continuare istoriografiei ruse (eventual şi sovietice, de ce nu?!), dar adevărul este că Moscova nu putea să-şi aplice decizia de desfiinţare a Bisericii Unite cu Roma fără colaborarea comuniştilor români şi a ierarhilor ortodocşi ruşi şi români, ultimii făcând parte practic din nomenclatura regimurilor comuniste respective, ba chiar unii dintre ei fiind înalţi ofiţeri ai serviciilor secrete comuniste. Aşa că responsabilitatea lor nu este doar morală, aşa cum nici răspunderea comuniştilor din România nu este limitată, cu toţii, cetăţeni sovietici şi români, atei sau formal ortodocşi, fiind artizanii ticăloşi ai unei acţiuni satanice, criminale şi infame.
Culmea preciziei ştiinţifice este atinsă de dl. Vasile atunci când îmi reproşează faptul că nu am citit toate lucrările lui Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plăianu, în speţă volumul Canonicul Nicolae Pura, în care la p. 47 aş fi găsit „contextul neutru” în care susţine C. Vasile că ar fi prezentat generalul de Securitate Nicolae Pleşiţă de către cei doi autori. Aşadar, vina nu-i aparţine lui C. Vasile, pentru că nu a dat trimiterile exacte şi complete, ci mie căci nu sunt un lector exhaustiv şi cu o memorie de elefant, care să îmi dau seamă dinainte, telepatic probabil, de intenţiile şi susţinerile sale docte.
La fel de lipsit de substanţă, mi se pare citatul din istoricul Nicolae Gudea (care, atenţie, îşi ia o serioasă marjă de siguranţă, apreciind că „lucrarea încearcă şi parţial reuşeşte (subl. n.) să se detaşeze de partizanism religios sau politic …”) sau cel din „Evenimentul zilei”, ediţia de Transilvania, joi, 12 VI 2003, al criticului literar Alexandru Cistelecan, care se referă la o altă carte a d-lui Vasile (Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist), într-adevăr mai bine scrisă, dar care nu poate fi invocată în discuţia ce privea volumul recenzat de mine (Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist. 1945-1989. Documente şi mărturii) şi nici nu poate să acopere lipsurile şi erorile evidente din acest volum. La fel se pune problema şi în chestiunea contribuţiei financiare acordată de episcopul unit de Oradea, Virgil Bercea, pentru tipărirea anul trecut a unui nou tiraj din celălalt volum (Între Vatican şi Kremlin…) al lui C. Vasile, care n-a făcut obiectul analizei noastre, precum şi ideea că citarea ori comentarea unor lucrări, teze şi studii în alte scrieri ale aceluiaşi autor, inclusiv în volume anterioare, îl degrevează pe istoric de datoria de a le mai cita (în totalitate) în volumele, studiile şi articolele sale ulterioare.
În aceeaşi ordine de idei, dovedindu-i autorului că i-am citit în întregime volumul, o să-i precizez că nu a citat decât 2 titluri (v. p.35, 38 şi urm.) ale istoricului clujean Ioan Marius Bucur (dintre care un studiu scris în colaborare cu Smaranda Ignat), iar volumul lui Ovidiu Bozgan, România versus Vatican. Persecuţia Bisericii Catolice din România comunistă în lumina documentelor diplomatice franceze, Bucureşti, Editura Sylvi, 2000, nu este citat cu adevărat, ci doar vag descris la p.48, în timp ce lucrarea de referinţă în domeniu: Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist de Olivier Gillet, lipseşte cu desăvârşire din trimiterile lui C. Vasile.
În chestiunea rolului pe care l-a jucat fostul premier al comuniştilor, Petru Groza, în persecuţia uniţilor, dl. C. Vasile insistă în afirmarea valenţelor sale pozitive şi a intervenţiilor şi sugestiilor sale moderate în raport cu alţi lideri comunişti, citând chiar un fragment dintr-o stenogramă aflată în dosarul 7/1948 din Fondul Preşedinţia Consiliului de Miniştri - Stenograme, de la Arhivele Naţionale, care în opinia sa i-ar susţine alegaţiile. Dar, la o citire atentă, se poate clar înţelege faptul că P. Groza cerea exclusiv evitarea transformării episcopilor uniţi în martiri pentru a nu avea loc o reacţie de respingere în bloc a comunismului de către enoriaşii lor, respectiv o rezistenţă înverşunată a acestora contra regimului şi a „acţiunii noastre de revenire a uniţilor la ortodoxism”; mai mult, P. Groza sublinia necesitatea ca episcopul unit de Cluj, Iuliu Hossu, să fie folosit în această acţiune a regimului comunist, strategie care a şi fost încercată de comunişti, acest episcop fiind presat, ameninţat şi sedus, concomitent, cu posturi bisericeşti înalte (mitropolit ortodox al Moldovei şi chiar patriarh), dar, spre lauda şi cinstea sa, el a rezistat ca un veritabil martir al credinţei creştine, refuzând orice compromis, chiar cu preţul libertăţii sau al vieţii proprii. De altfel, îl anunţ pe dl. Vasile că o să public în curând o altă stenogramă din care va reieşi adevărata faţă a „milostivului” premier comunist Groza, fiu de preot ortodox, faţă de catolicii din România, ca să nu mai afirme aiurea că nu am parcurs documentele pe care le invoc. Nici amintirile surorii Consolata Bachmeyer, o sursă lapidară şi secundară, la care face trimitere dânsul, nu justifică pe deplin imaginea preponderent pozitivă pe care i-o zugrăveşte lui P. Groza.
Dl. C. Vasile nu a găsit prea importantă ilustraţia copertei volumului său, de vreme ce a fost de acord „de la bun început” cu acel „kitsch”, ca să nu mai spun de lipsa oricăror precizări clare pentru reprezentările fotografice (întâmplător am aflat de la dl. Valentin Manu, medic pediatru pensionat, greco-catolic, originar din Târgu Mureş, care mi-a pus la dispoziţie ca dovadă şi o carte poştală ilustrată recentă, că acea cupolă de biserică reprodusă pe coperta volumului este chiar a catedralei greco-catolice din Târgu Mureş, o copie „în miniatură” a bazilicii San Pietro din Roma, nerestituită nici azi de BOR, motiv pentru care este mai este numită de ortodocşii localnici şi „catedrala mică”), însă tot dânsul consideră că eu „nu fac altceva decât să caut alt nod în papură”. Apropo, mai adaug unul: lucrarea nu are indici, fapt care îi reduce sensibil din utilitate, fiind mult mai greu de consultat.
Este semnificativă tăcerea istoricului recenzat de mine în privinţa criticii aduse „operei de editare a documentelor referitoare la istoria BOR în intervalul 1945-1989.” Este vorba de metoda comunistă a cenzurării documentelor utilizată în volumul I din Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist 1945-1958, publicat în 2001 la Bucureşti, lucrare lipsită total de o analiză critică şi obiectivă a subiectului, plină de documente selectate şi interpretate arbitrar, după cele mai convenabile norme pentru interesele ierarhiei ortodoxe şi ale autorilor – Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu – cercetător şi respectiv director al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului.
În schimb, în privinţa sa, istoricul C. Vasile nu pridideşte să se disculpe pentru păcatele sale similare, aducând în discuţie Legea nr.677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date. Această lege a fost publicată în “Monitorul Oficial” la 12 decembrie 2001 şi este cu adevărat “discutabilă”, fiind adoptată de regimul PDSR/PSD şi cu scopul ascunderii unor abuzuri, fapte de corupţie şi date, inclusiv istorice, neconvenabile pentru “elita” României de ieri şi de azi, CNSAS numărându-se printre instituţiile care îi deturnează sensul şi litera, folosind-o în blocarea cercetării. Dar nu se poate susţine această scuză a autorului pentru modul în care a cenzurat şi a publicat trunchiat documentul 19 din volumul său (p.102-104), datat 12 septembrie 1956, referitor la vizitele unor preoţi şi arhierei ortodocşi la episcopii uniţi Alexandru Rusu, Iuliu Hossu şi Ioan Bălan, deţinuţi la Mănăstirea Ciorogârla, pe care au încercat, fără succes, să-i forţeze să apostazieze şi să devină ortodocşi, renegându-şi convingerile şi credinţa. Numele acestor clerici ortodocşi nu poate fi automat anonimizat sub pretextul că sunt “date cu caracter personal”, căci astfel ar însemna să anulăm orice fel de cercetare ştiinţifică sau istorică. De altfel, C. Vasile citează parţial doar art.5 al.1 din lege, privind necesitatea consimţământului persoanei vizate, eliminând total al.2 lit.f). şi g). din acelaşi art.5: “Consimţământul persoanei vizate nu este cerut în următoarele cazuri: când prelucrarea priveşte date obţinute din documente accesibile publicului, conform legii; când prelucrarea este făcută exclusiv în scopuri statistice, de cercetare istorică sau ştiinţifică, iar datele rămân anonime pe toată durat prelucrării”, care s-ar aplica în acest caz. Se omite şi art.11 despre excepţii, care anulează definitiv şi total orice urmă de credibilitate “explicaţiilor” date de C. Vasile, ca şi stilului uzitat de CNSAS: “Prevederile art.5, 6, 7 şi 10 nu se aplică în situaţia în care prelucrarea datelor se face în scopuri jurnalistice, literare sau artistice, dacă prelucrarea priveşte date cu caracter personal care au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată sau care sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate ori de caracterul public al faptelor în care este implicată.” (subl.n.). Aşadar, tocmai pentru că cunosc legislaţia şi regulamentele CNSAS, vă acuz de discriminare confesională, laşitate şi mistificare, domnule Vasile. Mai ales că nu aţi aplicat aceleaşi pretexte de protecţie a datelor personale pentru toţi cei enumeraţi în document. Şi, mai ales, pentru că, după cum se practică în Arhiva CNSAS şi chiar dvs. recunoaşteţi, aţi studiat documentul integral, fără anonimizări: “Trebuie să mai spun că a mai existat şi un alt motiv pentru care am evitat să reproduc numele patriarhului Teoctist...”. Chiar este „aproape evident” că nu doar patriarhul Teoctist, dar nici istoricul Cristian Vasile, „nu este foarte interesat în elucidarea completă a aspectelor controversate din istoria ecleziastică românească”.
Invocarea modului personal în care dl. Stelian Tănase a înţeles să-şi publice fragmente din propriul dosar de urmărire informativă, ca şi a demersului recent (pe care personal îl consider inutil şi naiv), al ziaristului Ion Zubaşcu de invitare a ierarhilor ortodocşi vinovaţi de colaborare cu regimul comunist la mărturisire şi pocăinţă publică nu poate acoperi gravele încălcări ale deontologiei istorice, dar şi lipsa de moralitate, dovedite de Cristian Vasile.
Nici invocarea recenziei lui C. Vasile la volumul cardinalului greco-catolic martir Iuliu Hossu, Credinţa noastră este viaţa noastră, Cluj, Casa de Editură „Viaţa Creştină”, 2003, publicată în „Revista istorică”, nr.5-6/2004, p.239-240 şi în „Apostrof”, nr.12 (dec.)/2004 nu este decât un simplu pretext, care nu-l absolvă de vină pe autor, date fiind tardivitatea şi inutilitatea „dezvăluirilor” sale, posterioare nu doar publicării mărturiilor cardinalului, ci şi recenziei noastre (v. „Timpul”, nr.12/2004-2/2005). De altfel, se cunoaşte prea bine întârzierea cu care revistele academice, cele de istorie în special, apar.
Mai mult, trebuie să spun că, anterior publicării studiului meu documentar (recenziei extinse) despre volumul lui C. Vasile, am trimis integral acest text atât domniei sale cât şi d-lui Marius Oprea prin e-mail, având ştire că au aflat şi din alte surse indirecte de intenţia mea de a-l publica, însă nici unul nu a reacţionat în mod vizibil şi direct.
De aceea, îmi menţin acuzaţia adusă d-lui Vasile că a cenzurat premeditat documentul din laşitate, dar şi din oportunism, cu scopul protejării imaginii patriarhului ortodox Teoctist Arăpaşu, copiind metodele Securităţii şi metehnele CNSAS şi INST.
Restul replicii d-lui Vasile se rezumă la procese de intenţie, atacuri la persoană, mistificări, acuzaţii ilare şi nefondate şi elucubraţii, care îl prezintă ca pe un vajnic adept al dezinformării, diversiunii şi denigrării. Astfel, observaţiile mele critice la adresa volumului său sunt eludate pe baza unor sentinţe de tipul: „Aşadar, timp de 7 ani şi mai bine, dl. G.C. îşi putea dovedi capacitatea ştiinţifică. Nu a făcut-o.” şi „…mult mai la îndemână îi este să nege opera altuia.”
Mi se mai reproşează faptul că „nu m-am obosit să îndeplinesc paşii necesari pentru studiul efectiv în Arhiva CNSAS”, deşi aş fi căpătat calitatea de cercetător acreditat. Precizez că nu am calitatea amintită, care iniţial mi-a şi fost refuzată în scris de Colegiul CNSAS în aprilie 2001, situaţie păstrată timp de 2 ani. Totodată ţin să-i reamintesc d-lui Vasile că nu poate aşa de uşor să mă coordoneze profesional şi că eu îmi decid singur strategia de cercetare ştiinţifică, în mod absolut liber. Mai precizez şi faptul că eu nu am studiat în timpul cât am fost angajat al CNSAS (sept.2000-mart.2001) nici un document aflat în arhiva acestei instituţii, care, de altfel, a început să se constituie cu doar câteva zile înainte de a fi eu demis, şi că, oricum, nu fusese predat până la finele lunii martie 2001 nici un dosar referitor la viaţa religioasă din România comunistă, aşa că nu-i pot da raportul d-lui Vasile aşa cum mă somează, dar pot să-i spun că eu consider că un istoric are datoria morală şi profesională să caute să afle şi să dezvăluie identitatea informatorilor, mai ales dacă datele necesare îi sunt accesibile.
De asemenea, resping intruziunile, interpretările şi aluziile tendenţioase ale d-lui Vasile asupra unor chestiuni personale, chiar familiale, cum ar fi situaţia mea socială, financiară ori activitatea publicistică catolică a fratelui meu, Alexandru, ca şi ironiile şi procesele de intenţie legate de aşa zisul meu război cu CNSAS şi cu domnia sa, un biet istoric neputincios în faţa legilor şi a autorităţilor, o victimă inocentă a mea, care în acelaşi timp aş fi evitat „să cer socoteală clasei politice” şi să critic „vechea putere politică”, „colaborând cu un tabloid deochiat” (sic!).
Este aberantă această acuză deoarece eu am declarat public în 22 martie 2001 la postul de televiziune Antena 1, în emisiunea Marius Tucă Show, precum şi în emisiunile de ştiri, că România este încă în mâinile securiştilor, responsabili de întreaga stare degradantă a ţării noastre, criticând totodată politica foştilor comunişti aflaţi la conducerea ţării, iar reacţiile vitriolante ale liderilor PSD şi ai statului de atunci: Ion Iliescu, Adrian Năstase, Nicolae Văcăroiu, Valer Dorneanu, Răzvan Theodorescu, contra mea şi a dezvăluirilor mele despre Teoctist Arăpaşu, publicate în „Dosarele istoriei” nr.9(sept.)/2000, apoi în „Evenimentul zilei” din 15 şi 19 ian. 2001 şi abia după aceea în „Libertatea” din 22 martie 2001, stau mărturie în favoarea mea.
Această critică a mea la adresa autorităţilor religioase şi civile a continuat şi în acest sens amintesc articolele publicate în „Evenimentul zilei” din 24 oct. 2002 şi „Academia Caţavencu” din 22-28 oct. 2002 şi 27 ian.-2 feb. 2004, precum şi studiile din revistele „Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă”(vol.I, 2002), „Dorul”(sept.-nov.2003 şi iul.-sept.2004), „Sfera Politicii” nr.109 (2004) sau „Timpul” (nr.6-10/2004). Aşadar, am denunţat şi cauzele, nu doar efectele acestor fenomene contemporane româneşti.
Dl. Vasile se înşeală în mod similar şi în alte chestiuni legate de cercetările mele. Astfel, am scris deja în Prigoana anticatolică în România între 1949 şi 1953. Arestări şi procese ale unor clerici şi credincioşi, acel „mic studiu”, publicat în Analele Sighet nr.7 (1999), atât de ironizat de dr. C. Vasile, şi despre unii clerici catolici care au colaborat cu regimul comunist, ba chiar, am criticat ierarhia romano-catolică (fostă şi actuală), în alte ocazii, fără teamă, căci nu am, spre deosebire de domnia sa, nimic de pierdut, arhiepiscopul romano-catolic de Bucureşti, Ioan Robu, delimitându-se public de mine şi acuzându-mă tot public de calomnie în martie 2001, cu ocazia dezvăluirilor făcute despre patriarhul Teoctist Arăpaşu.
Cât priveşte „recomandarea” de a consulta şi a publica dosarele de la CNSAS care îi privesc pe conducătorii colaboraţionişti romano-catolici îl rog să nu-mi stabilească el priorităţile şi îi atrag atenţia că păcatele nu sunt mai puţin grave chiar dacă au o răspândire foarte mare printre oameni, cu alte cuvinte nu pot fi trecute cu vederea păcatele ierarhilor ortodocşi doar pentru că acelaşi tip de păcate au fost comise şi de unii clerici şi arhierei catolici sau de alţi ierarhi de alte confesiuni.
În legătură cu regimul de cenzură care mi s-a aplicat în ţară începând din martie 2001, acesta a fost real şi parţial se menţine, iar episodul descris de dl. Vasile s-a petrecut cu adevărat la „Revista istorică”/Institutul de Istorie „N. Iorga” în vara-toamna anului 2001, dar compasiunea manifestată faţă de mine de câţiva tineri istorici de acolo nu a fost decât o vagă lamentaţie rostită la repezeală pe la colţuri, nici unul neavând curajul de a ieşi din pasivitate, de a protesta în mod real faţă de această pură cenzură, aşa că nu văd ce bine pretinde C. Vasile că mi-ar fi făcut mie, ingratul de care se ferea în public şi chiar pe stradă atunci când era însoţit de vreun coleg sau cunoscut din breasla istoricilor.
În problema îndreptăţirii mele morale de a denunţa cenzura şi auto-cenzura îi semnalez d-lui Vasile că eu nu m-am auto-cenzurat niciodată, ci am fost cenzurat şi că am protestat şi public şi personal în toate cazurile, şi nu doar „am deplâns într-un cadru restrâns, modul în care editorii au înţeles să reproducă articolul”. În acest sens se poate edifica întrebându-i pe Ana Blandiana şi Romulus Rusan şi consultând studiul introductiv al volumului semnat de Mircea Stănescu, Organismele politice româneşti (1948-1965). Documente privind instituţiile şi practicile, Bucureşti Editura Vremea, 2003, p.33, nota 31. Mai mult, în urma acestor proteste, în 2003, reprezentanţii Fundaţiei Academia Civică mi-au cerut să-mi dau acordul pentru a reduce studiul meu ce urma să fie publicat în nr.10 al Analelor Sighet sau să fac eu o selecţie din text pe considerentul că era prea extins şi fiind foarte mulţi autori de publicat în acest volum, spaţiul tipografic era extrem de deficitar, însă am refuzat, preferând să renunţ în întregime la apariţia textului în acest volum, studiul meu din 2000 despre Olimpiada de la Roma din 1960 fiind ultimul text publicat în seria Analele Sighet. Domnişoara Ioana Boca, secretara ştiinţifică a fundaţiei, poate confirma aceste lucruri, precum şi faptul că eu le-am semnalat absenţa numelui lui Cristian Vasile de pe coperta volumului, din lista participanţilor la simpozioanele desfăşurate la Sighet.
Colaborarea mea în cadrul programului de istorie orală al aceleiaşi fundaţii a început în 1996-1997 şi continuă şi în prezent, fără ca să fi fost afectată vreodată de vreo cenzură sau scurtcircuitată în vreun fel prin vreo defecţiune oarecare, această activitate fiind totuşi diferită destul de mult de cea de publicare de texte ştiinţifice. Nu văd de ce ar fi trebuit să renunţ definitiv la această colaborare în domeniul interviurilor de istorie orală pentru că textele mele fuseseră cenzurate. Oricum, eu nu făceam şi nici nu am auzit pe cineva din acest program să facă „stilizări” în interviuri; cu această ocazie mă declar total împotriva acestor practici neprofesioniste, inclusiv asupra celei de înregistrare fără a cere acceptul expres al persoanei intervievate/înregistrate, doar pe baza supoziţiei că din moment ce reportofonul funcţionează mai mult sau mai puţin la vedere şi cel înregistrat nu protestează înseamnă că ar înţelege situaţia şi ar fi de acord; la fel sunt împotriva obiceiului de a „valorifica” neapărat, cât mai rapid, cât mai multe interviuri. Mie, regretatul preot unit Eugen Sârbu, mi-a zis că nu ştia că este înregistrat şi că, ulterior, dl. Vasile i-a promis un exemplar din volumul său, dar nu i l-a dat niciodată, fiind nevoit să-l împrumute de la un cunoscut care i-a semnalat apariţia; m-a mai întrebat cu oarece doză de scepticism şi despre credinţa d-lui C. Vasile şi dacă este practicant, dar nu am ştiut exact ce să-i răspund, ezitând la rândul meu.
Ruptura dintre mine şi domnul Marius Oprea nu s-a datorat banilor (eu fiind plătit în acest proiect comun de Fundaţia „Gh. Ursu” şi nu de IRIR sau de „Academia Caţavencu” ori direct de dl. Oprea), ci viziunii diferite asupra unor subiecte de principiu şi de actualitate, între care şi responsabilitatea Colegiului CNSAS în compromiterea deconspirării Securităţii, limitarea cercetărilor istorice şi blocarea asumării trecutului comunist. O altă cauză, adiacentă, a fost tonul dictatorial şi nervos, stilul dur, extrem de orgolios şi atitudinea de superioritate şi auto-suficienţă, gesturile şi cuvintele jignitoare cu care am fost tratat, dar pentru care puţin mai târziu şi-a cerut scuze şi l-am iertat. De fapt, dumnealui a decis să nu mai colaboreze cu mine în nici un fel, mi-a comunicat această hotărâre şi a făcut-o şi publică în suplimentul „Academiei Caţavencu”: Lista lui Secu’ în februarie 2004. În mod similar, s-a „delimitat” de opiniile mele şi revista „Academia Caţavencu”, care iniţial a fost gata să mă cenzureze, explicaţiile stând în relaţiile de prietenie, concepţiile asemănătoare (şi interesele financiare comune) ale şefilor revistei cu unii din membrii de atunci ai Colegiului CNSAS: Andrei Gabriel Pleşu, Horia Roman Patapievici, Mircea Dinescu, ca şi cu Marius Oprea şi Stejărel Olaru, istorici de la IRIR. În orice caz nu sunt chiar unicul ce susţine aceste „bizarerii” despre CNSAS, înaintea mea domnii Gabriel Andreescu şi Mircea Stănescu publicând în „Revista Română de Drepturile Omului”, nr.20 (2001) şi nr.25 (2003) opinii foarte asemănătoare cu ale mele.
Domnul C. Vasile se înşeală, considerându-se „o victimă colaterală în războiul dlui G.C. cu CNSAS şi cu dl. Marius Oprea”, aşa cum face tot felul de scenarii false despre motivele „investigaţiei mele poliţieneşti” (pentru că „recenzie nu o poate numi”), numărând lunile dintre „momentul tensionat” al meu cu dl. Marius Oprea din februarie 2004 şi redactarea/publicarea recenziei mele la volumul său, prefaţat de acelaşi M. Oprea. Vreau să-i amintesc, însă, d-lui Vasile că, insolent fiind, aşa cum mă ştie şi mă descrie, l-am avertizat în repetate rânduri, încă din 2003, că îi voi recenza cartea şi că voi fi foarte critic la adresa sa din cauza cenzurii, a auto-cenzurii şi a interpretărilor abuzive practicate şi susţinute de domnia sa în continuare până şi în prezent. La un moment dat, mi-a şi dat o replică ameninţătoare, afirmând că mă va distruge dacă voi publica o astfel de critică la adresa sa. De altfel, dânsul recunoaşte în finalul dreptului său la replică că a depăşit limitele polemicii normale, civilizate, dar dă vina pe mine care „nu m-am limitat la exprimarea unui dezacord, în temeiul unei demonstraţii bine argumentate, fără urmă de procese de intenţie”, ci „am preferat invectiva, denigrarea şi calificativele infamante”. Cred că cititorii de bună credinţă sunt cei în măsură să-mi aprecieze credibilitatea şi că s-au lămurit pe deplin cine a dezinformat, a denigrat şi a deraiat de la dezbaterea civilizată, aşa că voi ignora maliţiozităţile d-lui dr. Cristian Vasile.
În concluzie, 99% din recenzia mea rămâne în picioare, dl. C. Vasile dovedind grave lipsuri ştiinţifice, abuzuri deontologice evidente şi o mentalitate oportunistă, de menajare a ierarhiei ortodoxe şi, mai ales, a patriarhului Teoctist Arăpaşu.
GABRIEL CATALAN
Domnul doctor în istorie Cristian Vasile a semnat în nr.3/2005 al revistei „Timpul” un drept la replică, intitulat O victimă colaterală, la studiul meu documentar Compromis, diletantism, mistificare şi diversiune în editarea documentelor privind istoria Bisericii Greco-Catolice sub comunism, publicat în nr.12/2004-2/2005. În acest text, în care, de la început sunt acuzat că aş fi încălcat „două reguli de bază ale unei argumentaţii decente: strângerea dovezilor şi folosirea lor corectă”, domnia sa face şi alte afirmaţii care necesită reacţia mea, în sensul unor precizări şi clarificări suplimentare, utile în perspectiva unei dezbateri mai largi a temei.
Mai înainte de orice îl felicit pe dl. Cristian Vasile pentru obţinerea titlului de doctor în istorie, cu un subiect de istorie bisericească românească din perioada comunistă, eveniment petrecut se pare la finele lui 2004. La data redactării şi a publicării studiului meu documentar (sau „recenziei”, după cum o califică dânsul) nu eram la curent cu această reuşită profesională a sa şi de aceea nu am menţionat-o. Acest lucru lăudabil, însă, nu îi poate, în nici un caz, susţine maniera auto-suficientă pe care o utilizează atât în volumul amintit cât şi în replica recent publicată la recenzia mea extinsă asupra acestuia.
În loc să răspundă la afirmaţiile şi criticile mele argumentate, dl. Vasile foloseşte pretexte, acuzaţii, atacuri la persoană, minimalizări ale scrierilor şi persoanei mele ori subterfugii lipsite de substanţă şi credibilitate. Tehnica sa aminteşte de obiceiuri ale criticii partinice şi de metode ale dezinformării şi denigrării de tip securistic.
Nu voi insista prea mult pe acest stil, dar voi aminti câteva formulări semnificative din avalanşa cu care mă împroaşcă istoricul C. Vasile: „fără a avea o acoperire documentară, ştiinţifică”, „ar fi trebuit să dovedească în mod practic (sic!; nu ştiam că se poate realiza aşa ceva, mai ales în domeniul istoriei, dar cred că argumentele pe care le-am adus în sprijinul alegaţiilor mele sunt probe suficient de puternice) contrariul celor susţinute de mine”, „ultima afirmaţie vădeşte cât de străină îi este dlui G.C. istoria Bisericii Greco-Catolice din România în anii 1945-1989”, „domnia sa nu a publicat nici un studiu serios despre clerul unit” („micul studiu”, citat mai jos de dl. Vasile, este deci neglijabil), „cum nu stăpâneşte subiectul, dumnealui ignoră esenţialul”, „nu citeşte nici lucrări de specialitate în limba română”, „ar trebui să ne facă o dare de seamă cu <
După cum se poate lesne observa, preopinentul meu nu face decât să deturneze sensul unei veritabile dezbateri pe care o iniţiasem, refuzând o polemică intelectuală civilizată, căreia îi preferă un rechizitoriu plin de acuze ilare şi vinovăţii false, atacuri la persoană şi procese de intenţie. În opinia sa, deci, nu sunt apt să-i critic opera pentru următoarele simple motive: nu am scris îndeajuns (nici cantitativ, nici calitativ) pe acest subiect, şi oricum nu am scris nici o carte, nu am doctoratul, nu am aceleaşi metode ştiinţifice de cercetare ca dânsul ori experienţe arhivistice obligatorii (eşuate şi inutile în general, cu atât mai mult în cazul persoanei mele - arhicunoscute şi detestate, după cum se ştie, în mediile ierarhiei ortodoxe - în privinţa Arhivei Sfântului Sinod) şi nici nu manifest aceeaşi obedienţă şi admiraţie exagerată, dusă până la extaz, şi uneori până la anularea totală a spiritului critic, faţă de unii scriitori şi istorici, fie ei tineri, remarcabili de altfel, ca Marius Oprea, fie chiar şi iluştri decedaţi, transformaţi, însă, de unii ca Cristian Vasile în adevărate mituri şi în repere intelectuale infailibile (în cazul istoricului Al. Duţu precizez că l-am contrazis personal, pe teme identice, încă din vremea studenţiei, în cadrul cursului său de istoria mentalităţilor; în plus, nu văd de ce nu ar mai trebui să-i contrazicem pe istoricii răposaţi căci, în acest caz, orice discuţie în istoriografie ar deveni sterilă).
Totodată, „îi mulţumesc” d-lui. Vasile pentru „sugestiile” şi reproşurile făcute în privinţa analizelor pe care ar trebuit să le fi întreprins deja, dar ţin să-i amintesc, totuşi, că nu este şeful şi nici mentorul meu, ca să aibă aceste pretenţii ridicole, de a mă îndruma din punct de vedere profesional. Ele îmi amintesc de întrebările şi reacţiile la fel de vehemente ale profesorilor Ioan Scurtu, Gh. Ioniţă, Constantin Buşe, din comisia de examen de la susţinerea lucrării de diplomă/licenţă din 1995, când am fost desfiinţat cu replici de genul: „Dumneata ai citit în întregime operele lui Karl Marx sau măcar Capitalul pentru a putea critica atât de dur istoriografia marxistă românească?”.
Prin urmare, dl. Vasile n-are decât să acorde credit cvasi-total în continuare istoriografiei ruse (eventual şi sovietice, de ce nu?!), dar adevărul este că Moscova nu putea să-şi aplice decizia de desfiinţare a Bisericii Unite cu Roma fără colaborarea comuniştilor români şi a ierarhilor ortodocşi ruşi şi români, ultimii făcând parte practic din nomenclatura regimurilor comuniste respective, ba chiar unii dintre ei fiind înalţi ofiţeri ai serviciilor secrete comuniste. Aşa că responsabilitatea lor nu este doar morală, aşa cum nici răspunderea comuniştilor din România nu este limitată, cu toţii, cetăţeni sovietici şi români, atei sau formal ortodocşi, fiind artizanii ticăloşi ai unei acţiuni satanice, criminale şi infame.
Culmea preciziei ştiinţifice este atinsă de dl. Vasile atunci când îmi reproşează faptul că nu am citit toate lucrările lui Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plăianu, în speţă volumul Canonicul Nicolae Pura, în care la p. 47 aş fi găsit „contextul neutru” în care susţine C. Vasile că ar fi prezentat generalul de Securitate Nicolae Pleşiţă de către cei doi autori. Aşadar, vina nu-i aparţine lui C. Vasile, pentru că nu a dat trimiterile exacte şi complete, ci mie căci nu sunt un lector exhaustiv şi cu o memorie de elefant, care să îmi dau seamă dinainte, telepatic probabil, de intenţiile şi susţinerile sale docte.
La fel de lipsit de substanţă, mi se pare citatul din istoricul Nicolae Gudea (care, atenţie, îşi ia o serioasă marjă de siguranţă, apreciind că „lucrarea încearcă şi parţial reuşeşte (subl. n.) să se detaşeze de partizanism religios sau politic …”) sau cel din „Evenimentul zilei”, ediţia de Transilvania, joi, 12 VI 2003, al criticului literar Alexandru Cistelecan, care se referă la o altă carte a d-lui Vasile (Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist), într-adevăr mai bine scrisă, dar care nu poate fi invocată în discuţia ce privea volumul recenzat de mine (Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist. 1945-1989. Documente şi mărturii) şi nici nu poate să acopere lipsurile şi erorile evidente din acest volum. La fel se pune problema şi în chestiunea contribuţiei financiare acordată de episcopul unit de Oradea, Virgil Bercea, pentru tipărirea anul trecut a unui nou tiraj din celălalt volum (Între Vatican şi Kremlin…) al lui C. Vasile, care n-a făcut obiectul analizei noastre, precum şi ideea că citarea ori comentarea unor lucrări, teze şi studii în alte scrieri ale aceluiaşi autor, inclusiv în volume anterioare, îl degrevează pe istoric de datoria de a le mai cita (în totalitate) în volumele, studiile şi articolele sale ulterioare.
În aceeaşi ordine de idei, dovedindu-i autorului că i-am citit în întregime volumul, o să-i precizez că nu a citat decât 2 titluri (v. p.35, 38 şi urm.) ale istoricului clujean Ioan Marius Bucur (dintre care un studiu scris în colaborare cu Smaranda Ignat), iar volumul lui Ovidiu Bozgan, România versus Vatican. Persecuţia Bisericii Catolice din România comunistă în lumina documentelor diplomatice franceze, Bucureşti, Editura Sylvi, 2000, nu este citat cu adevărat, ci doar vag descris la p.48, în timp ce lucrarea de referinţă în domeniu: Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist de Olivier Gillet, lipseşte cu desăvârşire din trimiterile lui C. Vasile.
În chestiunea rolului pe care l-a jucat fostul premier al comuniştilor, Petru Groza, în persecuţia uniţilor, dl. C. Vasile insistă în afirmarea valenţelor sale pozitive şi a intervenţiilor şi sugestiilor sale moderate în raport cu alţi lideri comunişti, citând chiar un fragment dintr-o stenogramă aflată în dosarul 7/1948 din Fondul Preşedinţia Consiliului de Miniştri - Stenograme, de la Arhivele Naţionale, care în opinia sa i-ar susţine alegaţiile. Dar, la o citire atentă, se poate clar înţelege faptul că P. Groza cerea exclusiv evitarea transformării episcopilor uniţi în martiri pentru a nu avea loc o reacţie de respingere în bloc a comunismului de către enoriaşii lor, respectiv o rezistenţă înverşunată a acestora contra regimului şi a „acţiunii noastre de revenire a uniţilor la ortodoxism”; mai mult, P. Groza sublinia necesitatea ca episcopul unit de Cluj, Iuliu Hossu, să fie folosit în această acţiune a regimului comunist, strategie care a şi fost încercată de comunişti, acest episcop fiind presat, ameninţat şi sedus, concomitent, cu posturi bisericeşti înalte (mitropolit ortodox al Moldovei şi chiar patriarh), dar, spre lauda şi cinstea sa, el a rezistat ca un veritabil martir al credinţei creştine, refuzând orice compromis, chiar cu preţul libertăţii sau al vieţii proprii. De altfel, îl anunţ pe dl. Vasile că o să public în curând o altă stenogramă din care va reieşi adevărata faţă a „milostivului” premier comunist Groza, fiu de preot ortodox, faţă de catolicii din România, ca să nu mai afirme aiurea că nu am parcurs documentele pe care le invoc. Nici amintirile surorii Consolata Bachmeyer, o sursă lapidară şi secundară, la care face trimitere dânsul, nu justifică pe deplin imaginea preponderent pozitivă pe care i-o zugrăveşte lui P. Groza.
Dl. C. Vasile nu a găsit prea importantă ilustraţia copertei volumului său, de vreme ce a fost de acord „de la bun început” cu acel „kitsch”, ca să nu mai spun de lipsa oricăror precizări clare pentru reprezentările fotografice (întâmplător am aflat de la dl. Valentin Manu, medic pediatru pensionat, greco-catolic, originar din Târgu Mureş, care mi-a pus la dispoziţie ca dovadă şi o carte poştală ilustrată recentă, că acea cupolă de biserică reprodusă pe coperta volumului este chiar a catedralei greco-catolice din Târgu Mureş, o copie „în miniatură” a bazilicii San Pietro din Roma, nerestituită nici azi de BOR, motiv pentru care este mai este numită de ortodocşii localnici şi „catedrala mică”), însă tot dânsul consideră că eu „nu fac altceva decât să caut alt nod în papură”. Apropo, mai adaug unul: lucrarea nu are indici, fapt care îi reduce sensibil din utilitate, fiind mult mai greu de consultat.
Este semnificativă tăcerea istoricului recenzat de mine în privinţa criticii aduse „operei de editare a documentelor referitoare la istoria BOR în intervalul 1945-1989.” Este vorba de metoda comunistă a cenzurării documentelor utilizată în volumul I din Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist 1945-1958, publicat în 2001 la Bucureşti, lucrare lipsită total de o analiză critică şi obiectivă a subiectului, plină de documente selectate şi interpretate arbitrar, după cele mai convenabile norme pentru interesele ierarhiei ortodoxe şi ale autorilor – Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu – cercetător şi respectiv director al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului.
În schimb, în privinţa sa, istoricul C. Vasile nu pridideşte să se disculpe pentru păcatele sale similare, aducând în discuţie Legea nr.677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date. Această lege a fost publicată în “Monitorul Oficial” la 12 decembrie 2001 şi este cu adevărat “discutabilă”, fiind adoptată de regimul PDSR/PSD şi cu scopul ascunderii unor abuzuri, fapte de corupţie şi date, inclusiv istorice, neconvenabile pentru “elita” României de ieri şi de azi, CNSAS numărându-se printre instituţiile care îi deturnează sensul şi litera, folosind-o în blocarea cercetării. Dar nu se poate susţine această scuză a autorului pentru modul în care a cenzurat şi a publicat trunchiat documentul 19 din volumul său (p.102-104), datat 12 septembrie 1956, referitor la vizitele unor preoţi şi arhierei ortodocşi la episcopii uniţi Alexandru Rusu, Iuliu Hossu şi Ioan Bălan, deţinuţi la Mănăstirea Ciorogârla, pe care au încercat, fără succes, să-i forţeze să apostazieze şi să devină ortodocşi, renegându-şi convingerile şi credinţa. Numele acestor clerici ortodocşi nu poate fi automat anonimizat sub pretextul că sunt “date cu caracter personal”, căci astfel ar însemna să anulăm orice fel de cercetare ştiinţifică sau istorică. De altfel, C. Vasile citează parţial doar art.5 al.1 din lege, privind necesitatea consimţământului persoanei vizate, eliminând total al.2 lit.f). şi g). din acelaşi art.5: “Consimţământul persoanei vizate nu este cerut în următoarele cazuri: când prelucrarea priveşte date obţinute din documente accesibile publicului, conform legii; când prelucrarea este făcută exclusiv în scopuri statistice, de cercetare istorică sau ştiinţifică, iar datele rămân anonime pe toată durat prelucrării”, care s-ar aplica în acest caz. Se omite şi art.11 despre excepţii, care anulează definitiv şi total orice urmă de credibilitate “explicaţiilor” date de C. Vasile, ca şi stilului uzitat de CNSAS: “Prevederile art.5, 6, 7 şi 10 nu se aplică în situaţia în care prelucrarea datelor se face în scopuri jurnalistice, literare sau artistice, dacă prelucrarea priveşte date cu caracter personal care au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată sau care sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate ori de caracterul public al faptelor în care este implicată.” (subl.n.). Aşadar, tocmai pentru că cunosc legislaţia şi regulamentele CNSAS, vă acuz de discriminare confesională, laşitate şi mistificare, domnule Vasile. Mai ales că nu aţi aplicat aceleaşi pretexte de protecţie a datelor personale pentru toţi cei enumeraţi în document. Şi, mai ales, pentru că, după cum se practică în Arhiva CNSAS şi chiar dvs. recunoaşteţi, aţi studiat documentul integral, fără anonimizări: “Trebuie să mai spun că a mai existat şi un alt motiv pentru care am evitat să reproduc numele patriarhului Teoctist...”. Chiar este „aproape evident” că nu doar patriarhul Teoctist, dar nici istoricul Cristian Vasile, „nu este foarte interesat în elucidarea completă a aspectelor controversate din istoria ecleziastică românească”.
Invocarea modului personal în care dl. Stelian Tănase a înţeles să-şi publice fragmente din propriul dosar de urmărire informativă, ca şi a demersului recent (pe care personal îl consider inutil şi naiv), al ziaristului Ion Zubaşcu de invitare a ierarhilor ortodocşi vinovaţi de colaborare cu regimul comunist la mărturisire şi pocăinţă publică nu poate acoperi gravele încălcări ale deontologiei istorice, dar şi lipsa de moralitate, dovedite de Cristian Vasile.
Nici invocarea recenziei lui C. Vasile la volumul cardinalului greco-catolic martir Iuliu Hossu, Credinţa noastră este viaţa noastră, Cluj, Casa de Editură „Viaţa Creştină”, 2003, publicată în „Revista istorică”, nr.5-6/2004, p.239-240 şi în „Apostrof”, nr.12 (dec.)/2004 nu este decât un simplu pretext, care nu-l absolvă de vină pe autor, date fiind tardivitatea şi inutilitatea „dezvăluirilor” sale, posterioare nu doar publicării mărturiilor cardinalului, ci şi recenziei noastre (v. „Timpul”, nr.12/2004-2/2005). De altfel, se cunoaşte prea bine întârzierea cu care revistele academice, cele de istorie în special, apar.
Mai mult, trebuie să spun că, anterior publicării studiului meu documentar (recenziei extinse) despre volumul lui C. Vasile, am trimis integral acest text atât domniei sale cât şi d-lui Marius Oprea prin e-mail, având ştire că au aflat şi din alte surse indirecte de intenţia mea de a-l publica, însă nici unul nu a reacţionat în mod vizibil şi direct.
De aceea, îmi menţin acuzaţia adusă d-lui Vasile că a cenzurat premeditat documentul din laşitate, dar şi din oportunism, cu scopul protejării imaginii patriarhului ortodox Teoctist Arăpaşu, copiind metodele Securităţii şi metehnele CNSAS şi INST.
Restul replicii d-lui Vasile se rezumă la procese de intenţie, atacuri la persoană, mistificări, acuzaţii ilare şi nefondate şi elucubraţii, care îl prezintă ca pe un vajnic adept al dezinformării, diversiunii şi denigrării. Astfel, observaţiile mele critice la adresa volumului său sunt eludate pe baza unor sentinţe de tipul: „Aşadar, timp de 7 ani şi mai bine, dl. G.C. îşi putea dovedi capacitatea ştiinţifică. Nu a făcut-o.” şi „…mult mai la îndemână îi este să nege opera altuia.”
Mi se mai reproşează faptul că „nu m-am obosit să îndeplinesc paşii necesari pentru studiul efectiv în Arhiva CNSAS”, deşi aş fi căpătat calitatea de cercetător acreditat. Precizez că nu am calitatea amintită, care iniţial mi-a şi fost refuzată în scris de Colegiul CNSAS în aprilie 2001, situaţie păstrată timp de 2 ani. Totodată ţin să-i reamintesc d-lui Vasile că nu poate aşa de uşor să mă coordoneze profesional şi că eu îmi decid singur strategia de cercetare ştiinţifică, în mod absolut liber. Mai precizez şi faptul că eu nu am studiat în timpul cât am fost angajat al CNSAS (sept.2000-mart.2001) nici un document aflat în arhiva acestei instituţii, care, de altfel, a început să se constituie cu doar câteva zile înainte de a fi eu demis, şi că, oricum, nu fusese predat până la finele lunii martie 2001 nici un dosar referitor la viaţa religioasă din România comunistă, aşa că nu-i pot da raportul d-lui Vasile aşa cum mă somează, dar pot să-i spun că eu consider că un istoric are datoria morală şi profesională să caute să afle şi să dezvăluie identitatea informatorilor, mai ales dacă datele necesare îi sunt accesibile.
De asemenea, resping intruziunile, interpretările şi aluziile tendenţioase ale d-lui Vasile asupra unor chestiuni personale, chiar familiale, cum ar fi situaţia mea socială, financiară ori activitatea publicistică catolică a fratelui meu, Alexandru, ca şi ironiile şi procesele de intenţie legate de aşa zisul meu război cu CNSAS şi cu domnia sa, un biet istoric neputincios în faţa legilor şi a autorităţilor, o victimă inocentă a mea, care în acelaşi timp aş fi evitat „să cer socoteală clasei politice” şi să critic „vechea putere politică”, „colaborând cu un tabloid deochiat” (sic!).
Este aberantă această acuză deoarece eu am declarat public în 22 martie 2001 la postul de televiziune Antena 1, în emisiunea Marius Tucă Show, precum şi în emisiunile de ştiri, că România este încă în mâinile securiştilor, responsabili de întreaga stare degradantă a ţării noastre, criticând totodată politica foştilor comunişti aflaţi la conducerea ţării, iar reacţiile vitriolante ale liderilor PSD şi ai statului de atunci: Ion Iliescu, Adrian Năstase, Nicolae Văcăroiu, Valer Dorneanu, Răzvan Theodorescu, contra mea şi a dezvăluirilor mele despre Teoctist Arăpaşu, publicate în „Dosarele istoriei” nr.9(sept.)/2000, apoi în „Evenimentul zilei” din 15 şi 19 ian. 2001 şi abia după aceea în „Libertatea” din 22 martie 2001, stau mărturie în favoarea mea.
Această critică a mea la adresa autorităţilor religioase şi civile a continuat şi în acest sens amintesc articolele publicate în „Evenimentul zilei” din 24 oct. 2002 şi „Academia Caţavencu” din 22-28 oct. 2002 şi 27 ian.-2 feb. 2004, precum şi studiile din revistele „Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă”(vol.I, 2002), „Dorul”(sept.-nov.2003 şi iul.-sept.2004), „Sfera Politicii” nr.109 (2004) sau „Timpul” (nr.6-10/2004). Aşadar, am denunţat şi cauzele, nu doar efectele acestor fenomene contemporane româneşti.
Dl. Vasile se înşeală în mod similar şi în alte chestiuni legate de cercetările mele. Astfel, am scris deja în Prigoana anticatolică în România între 1949 şi 1953. Arestări şi procese ale unor clerici şi credincioşi, acel „mic studiu”, publicat în Analele Sighet nr.7 (1999), atât de ironizat de dr. C. Vasile, şi despre unii clerici catolici care au colaborat cu regimul comunist, ba chiar, am criticat ierarhia romano-catolică (fostă şi actuală), în alte ocazii, fără teamă, căci nu am, spre deosebire de domnia sa, nimic de pierdut, arhiepiscopul romano-catolic de Bucureşti, Ioan Robu, delimitându-se public de mine şi acuzându-mă tot public de calomnie în martie 2001, cu ocazia dezvăluirilor făcute despre patriarhul Teoctist Arăpaşu.
Cât priveşte „recomandarea” de a consulta şi a publica dosarele de la CNSAS care îi privesc pe conducătorii colaboraţionişti romano-catolici îl rog să nu-mi stabilească el priorităţile şi îi atrag atenţia că păcatele nu sunt mai puţin grave chiar dacă au o răspândire foarte mare printre oameni, cu alte cuvinte nu pot fi trecute cu vederea păcatele ierarhilor ortodocşi doar pentru că acelaşi tip de păcate au fost comise şi de unii clerici şi arhierei catolici sau de alţi ierarhi de alte confesiuni.
În legătură cu regimul de cenzură care mi s-a aplicat în ţară începând din martie 2001, acesta a fost real şi parţial se menţine, iar episodul descris de dl. Vasile s-a petrecut cu adevărat la „Revista istorică”/Institutul de Istorie „N. Iorga” în vara-toamna anului 2001, dar compasiunea manifestată faţă de mine de câţiva tineri istorici de acolo nu a fost decât o vagă lamentaţie rostită la repezeală pe la colţuri, nici unul neavând curajul de a ieşi din pasivitate, de a protesta în mod real faţă de această pură cenzură, aşa că nu văd ce bine pretinde C. Vasile că mi-ar fi făcut mie, ingratul de care se ferea în public şi chiar pe stradă atunci când era însoţit de vreun coleg sau cunoscut din breasla istoricilor.
În problema îndreptăţirii mele morale de a denunţa cenzura şi auto-cenzura îi semnalez d-lui Vasile că eu nu m-am auto-cenzurat niciodată, ci am fost cenzurat şi că am protestat şi public şi personal în toate cazurile, şi nu doar „am deplâns într-un cadru restrâns, modul în care editorii au înţeles să reproducă articolul”. În acest sens se poate edifica întrebându-i pe Ana Blandiana şi Romulus Rusan şi consultând studiul introductiv al volumului semnat de Mircea Stănescu, Organismele politice româneşti (1948-1965). Documente privind instituţiile şi practicile, Bucureşti Editura Vremea, 2003, p.33, nota 31. Mai mult, în urma acestor proteste, în 2003, reprezentanţii Fundaţiei Academia Civică mi-au cerut să-mi dau acordul pentru a reduce studiul meu ce urma să fie publicat în nr.10 al Analelor Sighet sau să fac eu o selecţie din text pe considerentul că era prea extins şi fiind foarte mulţi autori de publicat în acest volum, spaţiul tipografic era extrem de deficitar, însă am refuzat, preferând să renunţ în întregime la apariţia textului în acest volum, studiul meu din 2000 despre Olimpiada de la Roma din 1960 fiind ultimul text publicat în seria Analele Sighet. Domnişoara Ioana Boca, secretara ştiinţifică a fundaţiei, poate confirma aceste lucruri, precum şi faptul că eu le-am semnalat absenţa numelui lui Cristian Vasile de pe coperta volumului, din lista participanţilor la simpozioanele desfăşurate la Sighet.
Colaborarea mea în cadrul programului de istorie orală al aceleiaşi fundaţii a început în 1996-1997 şi continuă şi în prezent, fără ca să fi fost afectată vreodată de vreo cenzură sau scurtcircuitată în vreun fel prin vreo defecţiune oarecare, această activitate fiind totuşi diferită destul de mult de cea de publicare de texte ştiinţifice. Nu văd de ce ar fi trebuit să renunţ definitiv la această colaborare în domeniul interviurilor de istorie orală pentru că textele mele fuseseră cenzurate. Oricum, eu nu făceam şi nici nu am auzit pe cineva din acest program să facă „stilizări” în interviuri; cu această ocazie mă declar total împotriva acestor practici neprofesioniste, inclusiv asupra celei de înregistrare fără a cere acceptul expres al persoanei intervievate/înregistrate, doar pe baza supoziţiei că din moment ce reportofonul funcţionează mai mult sau mai puţin la vedere şi cel înregistrat nu protestează înseamnă că ar înţelege situaţia şi ar fi de acord; la fel sunt împotriva obiceiului de a „valorifica” neapărat, cât mai rapid, cât mai multe interviuri. Mie, regretatul preot unit Eugen Sârbu, mi-a zis că nu ştia că este înregistrat şi că, ulterior, dl. Vasile i-a promis un exemplar din volumul său, dar nu i l-a dat niciodată, fiind nevoit să-l împrumute de la un cunoscut care i-a semnalat apariţia; m-a mai întrebat cu oarece doză de scepticism şi despre credinţa d-lui C. Vasile şi dacă este practicant, dar nu am ştiut exact ce să-i răspund, ezitând la rândul meu.
Ruptura dintre mine şi domnul Marius Oprea nu s-a datorat banilor (eu fiind plătit în acest proiect comun de Fundaţia „Gh. Ursu” şi nu de IRIR sau de „Academia Caţavencu” ori direct de dl. Oprea), ci viziunii diferite asupra unor subiecte de principiu şi de actualitate, între care şi responsabilitatea Colegiului CNSAS în compromiterea deconspirării Securităţii, limitarea cercetărilor istorice şi blocarea asumării trecutului comunist. O altă cauză, adiacentă, a fost tonul dictatorial şi nervos, stilul dur, extrem de orgolios şi atitudinea de superioritate şi auto-suficienţă, gesturile şi cuvintele jignitoare cu care am fost tratat, dar pentru care puţin mai târziu şi-a cerut scuze şi l-am iertat. De fapt, dumnealui a decis să nu mai colaboreze cu mine în nici un fel, mi-a comunicat această hotărâre şi a făcut-o şi publică în suplimentul „Academiei Caţavencu”: Lista lui Secu’ în februarie 2004. În mod similar, s-a „delimitat” de opiniile mele şi revista „Academia Caţavencu”, care iniţial a fost gata să mă cenzureze, explicaţiile stând în relaţiile de prietenie, concepţiile asemănătoare (şi interesele financiare comune) ale şefilor revistei cu unii din membrii de atunci ai Colegiului CNSAS: Andrei Gabriel Pleşu, Horia Roman Patapievici, Mircea Dinescu, ca şi cu Marius Oprea şi Stejărel Olaru, istorici de la IRIR. În orice caz nu sunt chiar unicul ce susţine aceste „bizarerii” despre CNSAS, înaintea mea domnii Gabriel Andreescu şi Mircea Stănescu publicând în „Revista Română de Drepturile Omului”, nr.20 (2001) şi nr.25 (2003) opinii foarte asemănătoare cu ale mele.
Domnul C. Vasile se înşeală, considerându-se „o victimă colaterală în războiul dlui G.C. cu CNSAS şi cu dl. Marius Oprea”, aşa cum face tot felul de scenarii false despre motivele „investigaţiei mele poliţieneşti” (pentru că „recenzie nu o poate numi”), numărând lunile dintre „momentul tensionat” al meu cu dl. Marius Oprea din februarie 2004 şi redactarea/publicarea recenziei mele la volumul său, prefaţat de acelaşi M. Oprea. Vreau să-i amintesc, însă, d-lui Vasile că, insolent fiind, aşa cum mă ştie şi mă descrie, l-am avertizat în repetate rânduri, încă din 2003, că îi voi recenza cartea şi că voi fi foarte critic la adresa sa din cauza cenzurii, a auto-cenzurii şi a interpretărilor abuzive practicate şi susţinute de domnia sa în continuare până şi în prezent. La un moment dat, mi-a şi dat o replică ameninţătoare, afirmând că mă va distruge dacă voi publica o astfel de critică la adresa sa. De altfel, dânsul recunoaşte în finalul dreptului său la replică că a depăşit limitele polemicii normale, civilizate, dar dă vina pe mine care „nu m-am limitat la exprimarea unui dezacord, în temeiul unei demonstraţii bine argumentate, fără urmă de procese de intenţie”, ci „am preferat invectiva, denigrarea şi calificativele infamante”. Cred că cititorii de bună credinţă sunt cei în măsură să-mi aprecieze credibilitatea şi că s-au lămurit pe deplin cine a dezinformat, a denigrat şi a deraiat de la dezbaterea civilizată, aşa că voi ignora maliţiozităţile d-lui dr. Cristian Vasile.
În concluzie, 99% din recenzia mea rămâne în picioare, dl. C. Vasile dovedind grave lipsuri ştiinţifice, abuzuri deontologice evidente şi o mentalitate oportunistă, de menajare a ierarhiei ortodoxe şi, mai ales, a patriarhului Teoctist Arăpaşu.
GABRIEL CATALAN
1 comment:
Well said.
Post a Comment