Friday, January 26, 2007

Recenzie la C. Vasile, Istoria BGC sub regimul comunist. Documente si marturii (1945-1989)

Compromis, diletantism, mistificare şi diversiune în editarea documentelor privind Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) în perioada comunistă


În aprilie 2003, Editura Polirom din Iaşi a publicat, în colecţia Document, volumul Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist 1945-1989. Documente şi mărturii, scris de tînărul istoric Cristian Vasile, absolvent al facultăţilor de istorie (1998) şi ştiinţe politice (2002) din Universitatea Bucureşti, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie « Nicolae Iorga » din Bucureşti şi doctorand în istorie.
Volumul are 216 pagini, fiind tipărit în condiţii grafice foarte bune. Dar, chiar de pe copertă apar problemele. Pe coperta realizată de Manuela Oboroceanu sunt reproduse fotografiile din penitenciar ale episcopilor uniţi Alexandru Rusu, Tit Liviu Chinezu şi Iuliu Hossu (o primă deficienţă este lipsa precizării numelor lor), puse la dispoziţie de Arhiva Fotografică a Centrului pentru Studierea Comunismului din cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighetu Marmaţiei, iar pe fundal se află imaginea unei biserici (tot nespecificată) şi certificatul de cazier judiciar nr. 29859 eliberat de Miliţia jud. Covasna pentru Şerban Gheorghe, respectiv autobiografia lui Radu I. Alexandru născut în com. Scorniceşti/jud. Olt la 16 mai 1924, colorate în albastru, galben şi roşu, sugerînd în mod stîngaci drapelul ţării (ambele acte fără nici cea mai mică legătură cu conţinutul volumului).
Structura cărţii cuprinde: prefaţa istoricului Marius Oprea (p.5-22), studiul introductiv al autorului (p.23-50), lista abrevierilor (p.51-52), lista documentelor (p.55-57), cele 35 de documente selectate de autor (p.59-134), cele 4 « mărturii », adică interviuri de istorie orală realizate de autor în 2000 şi 2002 (p. 137-202), lista documentelor în limba engleză (p.203-205) şi un rezumat în limba engleză al studiului introductiv (p.207-209).

Prefaţa lui Marius Oprea, intitulată “Problema 132” : Biserica Română Unită în atenţia Securităţii, îşi propune « să completeze documentele şi mărturiile adunate de autorul volumului şi să arate cîteva din mijloacele oculte utilizate de poliţia politică comunistă în supravegherea şi reprimarea greco-catolicilor » (p.5-6).
Folosind date şi documente, în mică parte inedite, din Arhiva SRI (ASRI) şi din diverse publicaţii ce au abordat această temă, M. Oprea face o prezentare a principalelor evenimente din anii de început ai comunismului cu privire la cultul greco-catolic, trecînd în revistă valurile de represiune (arestările de preoţi dintre 1944-1947, instalarea guvernului Groza la 6 martie 1945, Congresul ecleziastic naţional din 19 noiembrie 1947, alegerile pentru Marea Adunare Constituantă din 3 martie 1948, Constituţia din 13 aprilie 1948, Decretul nr.151 din 12 iulie 1948 privind denunţarea Concordatului cu Vaticanul, Decretul nr.177 din 4 august 1948 pentru regimul general al cultelor religioase, adunarea de la 1 octombrie 1948 de la Cluj prin care se regiza « revenirea » uniţilor la ortodoxie, arestarea episcopilor uniţi la 26-29 octombrie 1948, Decretul nr.358 din 1 decembrie 1948 prin care se desfiinţa cultul greco-catolic, Decretul nr.1719 din 27 decembrie 1948 privind împărţirea proprietăţilor Bisericii Greco-Catolice între statul comunist şi Biserica Ortodoxă Română, Decretul nr.810 din 1 august 1949 pentru dizolvarea congregaţiilor şi închiderea mănăstirilor catolice, ruperea relaţiilor diplomatice cu Vaticanul la 4 iulie 1950 şi procesul Nunţiaturii din 10-17 septembrie 1951) şi manifestările de rezistenţă dintre anii 1947-1951 (memoriile, cuvîntările, predicile, liturghiile, catehizările, vizitele şi scrisorile pastorale, ajutorul moral, material şi financiar organizat de episcopatul catolic şi de Nunţiatura Papală, activitatea clandestină catolică, retractările multor clerici şi laici « reveniţi » iniţial la ortodoxie, răscoalele unor comunităţi catolice rurale – de exemplu la Mănăstirea Bixad/jud. Satu Mare, Lăpuşul Românesc/jud. Maramureş, Răcăciuni/jud. Bacău).
Poate că ar fi fost necesară o mai riguroasă expunere cronologică. De exemplu, desfiinţarea şcolilor religioase şi confiscarea lor de către stat în iulie 1948 este omisă, fiind tratată doar tangenţial atunci cînd se vorbeşte despre memoriul episcopilor uniţi din 29 martie 1949 referitor la proiectul de Constituţie (p.10), iar destituirea episcopilor uniţi în septembrie 1948, înaintea arestării lor nici nu este amintită.
Informaţii preţioase ne sunt prezentate despre organizarea şi funcţionarea structurilor specializate care se ocupau de problema catolică : Biroul II din Siguranţă şi Serviciul de Contrainformaţii din SSI, iar din 30 august 1948 Biroul 2 din Serviciul III al Direcţiei I-a Informaţii interne a Securităţii, serviciu care avea prevăzută o schemă de 25 de ofiţeri, din care doar 18 posturi erau ocupate în decembrie 1949 (p.17), conform Dării de seamă asupra activităţii Serviciului III Culte din Direcţia I-a din anul 1949 = ASRI, fond D, dosar 9051, vol. II, ff. 1-23. Din aceeaşi dare de seamă rezultă că în România existau 1,3 milioane de credincioşi şi circa 4000 de clerici catolici (p.16), iar Serviciul III fişase doar 6800 din totalul de 31000 de clerici de diferite religii şi confesiuni din ţară (p.17). Deşi M. Oprea nu o spune, este clar că majoritatea celor fişaţi erau catolicii. Acelaşi interes predilect reiese şi din titlurile şi dimensiunile celor trei sinteze elaborate în 1949 de Biroul 2 din Serviciul III Culte : Catolicismul în RPR (300pp.+12h), Nunţiatura Papală în RPR (250p+anexe) şi Agitaţiile greco-catolicilor după desfiinţarea acestui cult (fără nr. de pagini) – vezi p. 17. Acelaşi document intern al Securităţii arată atenţia specială acordată în acel an decretului papal din iulie 1949 de excomunicare a comuniştilor, care « nu a fost pus în aplicare în RPR în mod organizat datorită măsurilor energice luate la timp », precum şi măsurile similare luate pentru a preveni transformarea slujbelor şi devoţiunilor religioase prilejuite de Anul Sfînt Catolic 1949/1950 în demonstraţii de mare amploare anticomuniste (p.16). Printre măsurile enumerate la p.16 se găsesc fie cele de răsplătire a « clericilor mai înţelegători » cu promovarea la salarizarea de stat, fie cele de « neutralizare a elementelor foarte duşmănoase » prin deschiderea unor procese de criminali de război, înscenarea de către Miliţia economică a unor evaziuni fiscale şi sabotaje agricole sau prezentarea unor reale ori inventate abateri de la morală aduse la cunoştinţa cetăţenilor prin demascări publice. Este inspirat aleasă şi prezentarea şedinţei conducerii Securităţii (Teohari Georgescu, ministrul de interne, Pintilie Gheorghe, directorul Securităţii, Vladimir Mazuru şi Alexandru Nicolschi, subdirectorii Securităţii) din 25 martie 1949, dedicată “problemei catolice”, în care clericii catolici sunt declaraţi « agenţi ai Papei şi ai imperialismului anglo-american » (p.15), păcat însă că nu a fost aleasă şi o şedinţă a Secretariatului ori Biroului Politic al CC al PCR pe această temă căci doar partidul era comanditarul Securităţii, pe care o crease pentru a-l servi. Am prezentat pe scurt astfel de şedinţe (şi şedinţa conducerii MAI din 25 februarie 1949), ale căror stenograme se găsesc transcrise în dosarele 69/1945, 6, 22, 45 şi 49/1949 din Fondul CC al PCR Cancelarie de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale în micul meu studiu Prigoana anticatolică în România între 1949-1953. Arestări şi procese ale unor clerici şi credincioşi, apărut în vol.7 din Analele Sighet, Anii 1949-1953: Mecanismele terorii, Fundaţia Academia Civică, 1999, pp. 118-124, dar nu m-am numărat printre cei vrednici de a fi citaţi măcar o dată de istoricii Marius Oprea şi Cristian Vasile, deşi am scris înaintea lor pe această temă.
În mod corect, M. Oprea subliniază faptul că episcopii uniţi Alexandru Rusu de Maramureş, Valeriu Traian Frenţiu de Oradea, Ioan Suciu de Blaj, Vasile Aftenie – auxiliar de Blaj, Iuliu Hossu de Cluj-Gherla, Ioan Bălan de Lugoj au dat dovadă de “un curaj deosebit” (p.9), “ofereau deschis probe de atitudine anticomunistă” (p.8), avînd o atitudine anticomunistă constantă pînă la arestarea lor. Totodată, deşi arată că, exceptîndu-i pe Iuliu Hossu şi Ioan Bălan – care au murit în spitale în timpul arestului în mănăstiri ortodoxe, ceilalţi patru au murit în închisori, M. Oprea nu rosteşte răspicat cuvîntul martiriu atunci cînd scrie despre detenţia şi moartea lor. În mod similar îi tratează şi pe ceilalţi ierarhi uniţi (hirotoniţi în clandestinitate pentru a-i înlocui pe cei arestaţi) şi romano-catolici, ca şi pe alţi clerici catolici de ambele rituri, care au fost cu toţii arestaţi de regimul comunist, mulţi murind în detenţie. De altfel, nici nu-i aminteşte decît pe unii care apar în diferite documente din ASRI, selectate şi citate după criterii doar de el ştiute (probabil, prezenţa în Cartea Albă a Securităţii): episcopii şi vicarii Tit Liviu Chinezu, Gavrilă Stan, Alexandru Todea, Gheorghe Guţiu, Ioan Ploscaru, Augustin Maghiar, Sabău Vasile, Vasile Aştileanu (despre care scrie telegrafic că “ulterior a devenit episcop ortodox”), preoţii Ion (Ioan, corect) Moisin, Alexandru Săsărman (care apare la p.18 scris greşit cu numele Săsăran), Liviu Moiş, Vasile Boeriu, călugărul Gavrilă Trifu de la Mănăstirea Bixad – p.11, 12-13 şi 17-20 (de apreciat critica indirectă, de la p.13 şi 18, pe care o aduce dicţionarului Biserica întemniţată. România. 1944-1989, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studierea Totalitarismului, 1998, pentru multele omisiuni de clerici catolici, în condiţiile în care se iau de bune cifrele din acest volum, neglijent întocmit, dacă nu chiar tendenţios şi manipulator, cifre care indică supremaţia absolută a clericilor ortodocşi). Dintre episcopii romano-catolici sunt menţionaţi doar Alexandru Cisar (scris greşit Cizar, p.18) şi Iosif Schubert (p.19-20) din Bucureşti şi Augustin Pacha din Timişoara (reabilitat judiciar prin recurs în anulare de Procuratura Generală în 1996 – p.20), iar dintre preoţi doar francezul Louis Barral (expulzat în 1950 din RPR – p.15), italianul Clement Gatti (parohul Bisericii Italiene din Bucureşti, condamnat pentru spionaj la 17 IX 1951 – p. 20 şi 22), românii Mihail Rotaru şi Ştefan Tătaru (condamnaţi amîndoi tot în procesul Nunţiaturii – p.20).
Singurul credincios catolic nominalizat ca fiind arestat şi condamnat este funcţionarul Pintori Eraldo de la Legaţia Italiei la Bucureşti (p.20), deşi au existat nenumărate cazuri de enoriaşi catolici persecutaţi pentru că şi-au păstrat pur şi simplu credinţa, fiind consideraţi rezistenţi/clandestini, ori pentru că au retractat, adică au revenit în secret la catolicism (în acest sens sunt bine venite cifrele de la p.18, care arată că 33% dintre preoţii uniţi au refuzat de la început să treacă la ortodoxie, iar 13%=203 preoţi au retractat în mod sigur în 1949, numărul credincioşilor uniţi rezistenţi/”nereveniţi” şi retractaţi, crescînd de la 210000 în ianuarie 1949 la 480000 în decembrie 1949). Acesta era şi cetăţean italian şi cetăţean român şi a fost graţiat şi expulzat în schimbul unor compensaţii materiale şi al restabilirii relaţiilor economice dintre România şi Italia (vezi studiul nostru Prigoana...). Dacă ar fi citit studiul meu mai sus amintit ar fi putut exemplifica mai mulţi episcopi, preoţi, călugări, călugăriţe şi simpli credincioşi catolici persecutaţi. Omiterea unor ierarhi catolici martiri arhicunoscuţi ca Marcu Glaser, Anton Durcovici, Vladimir Ghica, Ianoş Scheffler, Marton Aron este, totuşi, în mod negativ, surprinzătoare. Deci, ar fi fost de preferat o mai mare sistematizare a materialelor şi o analiză mai exhaustivă a problemei catolice în ansamblul ei, acoperind ambele rituri şi toate aspectele. M Oprea a preferat însă o prezentare lapidară şi conjuncturală, apelînd prea des la Cartea Albă a Securităţii, căreia îi acordă prea mult credit, avînd în vedere data la care a fost publicată, autorii selecţiei documentelor (foarte legaţi de Securitate) şi interpretarea mistificatoare dată lor.
De lăudat prezentarea cazului parohului unit din Lăpuşul Românesc/jud. Maramureş – Atanasie Oniga, care s-a împotrivit comunismului chiar cu armele, fugind în munţi şi formînd un grup armat de rezistenţă: “Ţibleşul” (1949-1953), prelat care a fost împuşcat de Securitate prin uşa casei părinţilor călugărului ortodox Nifon Casian de la Mănăstirea Rohia, casă unde era ascuns, murind la spital după ce îşi iertase duşmanii (p.13). De observat efortul lui M. Oprea de a arăta cazuri de clerici ortodocşi care nu colaborau cu comunismul şi Securitatea şi care riscau, ajutîndu-i pe fraţii lor greco-catolici: astfel, la p.18 se dă credit unei note publicate în Cartea Albă a Securităţii, prin care se acreditează ideea unor “apropieri pe platforma anticomunismului între clericii catolici şi cei ortodocşi”, inclusiv prin ajutorarea episcopilor şi preoţilor greco-catolici arestaţi şi internaţi în diferite mănăstiri ortodoxe, “efectuată de către Nunţiatură printr-un grup de activişti în frunte cu fostul diplomat Zenovie Pâclişeanu (care era şi cleric greco-catolic – n.n.) şi în complicitate cu stareţul ortodox al mănăstirii Căldăruşani” (Hipolit Ciubotariu, care, de fapt, impresionat de credinţa episcopilor şi preoţilor uniţi, s-a convertit la catolicism - vezi Alexandru Raţiu, Biserica furată, f.l., f.e., f.a., p.28 – n.n.), acţiune în care ar fi fost angrenaţi “vicarul patriarhal Benedict Ghiuş (care “a refuzat de trei ori să fie uns episcop” scrie M. Oprea în nota 7 de la p.18, dar despre care eu nu am ştiinţă să fi refuzat vreun post episcopal, ci că a ajuns episcop de Bălţi în regimul dictaturii antonesciene şi că a candidat pentru postul de episcop de Roman în 1950, ca să nu mai spun că aserţiunea lui Oprea este confuză şi contradictorie căci a fi fost vicar patriarhal presupune a accepta un post episcopal – n.n.) şi secretarul patriarhal Niţişor Cazacu (ale cărui scrieri, printre care şi cuvîntările patriarhale, sunt elocvente în privinţa poziţiei sale linguşitoare faţă de regim şi dure faţă de catolicism – n.n.), precum şi o grupare de laici ortodocşi religioşi în căutarea unei viitoare uniri cu Roma după prăbuşirea regimului” (care exista, fără îndoială, dar nu avea dimensiunile şi influenţa sugerate în acest text –n.n.), lăsîndu-se să se înţeleagă că însuşi patriarhul ar fi fost la curent cu acţiunea. De fapt, această sugestie nu este decît o fumigenă, o diversiune. Păcat că nu se dau mai multe exemple de clerici greco-catolici din rezistenţa armată anticomunistă pentru a se vedea că erau mult mai multe cazuri.
Păcatul mai grav este, însă, că nu se prezintă nici măcar un singur caz de cleric ortodox colaborator al Securităţii şi al regimului comunist, care să ilustreze implicarea masivă a clerului ortodox în acţiunile statului împotriva uniţilor. Am în vedere mai ales declaraţiile, denunţurile, cuvîntările, scrisorile pastorale, scrierile, abuzurile şi alte fapte ruşinoase ale ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române (BOR) contra Bisericii Române Unite cu Roma. Pentru M. Oprea, însă, se pare că ierarhia ortodoxă este total inocentă în chestiunea distrugerii Bisericii Unite. Nu numai că ideea responsabilităţii comune a statului comunist şi a BOR nu apare nicăieri în cele 18 pagini ale prefeţei, dar se utilizează expresii şi citate voit ambigue şi generalizări cu mare potenţial de manipulare în favoarea ierarhilor BOR: “Pînă la măsura extremă a desfiinţării sub pretextul “revenirii la cultul ortodox” a parohiilor greco-catolice ...” (p.5); “Această obedienţă a fost obţinută în urma unor acţiuni în forţă. Pînă în 1947, valuri succesive de arestări stîrniseră deja nervozitatea, dar mai ales îngrijorarea clerului, indiferent de confesiune.” (p.6); “În contextul acelor timpuri tulburi ale instaurării regimului comunist, în ierarhia obiectivelor poliţiei politice secrete comuniste Biserica deţinea un loc important în cadrul “reacţiunii interne”...” (p.6-7); “La mijlocul lunii martie 1948, într-o “apreciere a situaţiei problemelor ce interesează siguranţa statului, în legătură cu alegerile pentru Marea Adunare Constituantă” (care avusese loc în 3 martie) se arăta că “preoţimea, în frunte cu conducătorii ei (romano-catolici, greco-catolici şi ortodocşi) s-a situat pe o poziţie de ostilitate faţă de regim şi faţă de interesele poporului.” (p.7); “De fapt, Biserica era resimţită de către autorităţi drept ultimul obstacol important în calea impunerii regimului de inspiraţie sovietică.” (p.7); ”Toate aceste atitudini publice ale regimului faţă de culte creau un cîmp larg de acţiune pentru poliţia politică, implicată în măsuri active împotriva clericilor în general şi a celor socotiţi în afara legii în special (printre aceştia din urmă numărîndu-se din 1 decembrie 1948 şi greco-catolicii).” (p.8); “Războiul fratricid şi inegal între cele două Biserici româneşti, una susţinută doar de proprii credincioşi, şi cealaltă de autorităţile comuniste, direct interesate în izolarea ţării faţă de orice legătură cu Apusul, luase în toamna anului 1948 accente dramatice, punctate şi de intervenţiile brutale ale aparatului represiv.” (p.12); “Practica de compromitere utilizată pentru a aţîţa o Biserică creştină împotriva alteia cu un asemenea succes în perioada instaurării comunismului era redescoperită de Securitate la începutul anilor ‘80, pentru a menţine sub control viaţa spirituală a românilor, în momentele în care criza regimului depăşise faza conjuncturală. Cînd inamici declaraţi ai comunismului au devenit din nou preoţii, indiferent de cult, sistemul îşi recunoştea din nou propria slăbiciune – lipsa de credinţă.” (p.21); “Această imagine (preotul romano-catolic Clement Gatti, condamnat la 15 ani temniţă grea, eliberat după şase luni şi expulzat, grav bolnav, singur în vagonul unui tren ajuns tîrziu în noapte în apropierea frontierei, supravegheat de securişti – n.n.), consemnată de o notă din arhiva poliţiei politice comuniste, personifică singurătatea, izolarea şi pericolul prin care au trecut preoţii tuturor Bisericilor din România în drumul către libertate.” (p.22).
Patriarhul Justinian Marina, mitropolitul Ardealului - Nicolae Bălan, episcopul de Cluj - Nicolae Colan, episcopul de Oradea - Nicolae Popovici, mitropolitul Olteniei - Firmilian Marin, mitropolitul Banatului - Vasile Lăzărescu, locţiitorul mitropolitului Moldovei - Teoctist Arăpaşu (ulterior vicar patriarhal, azi patriarh, unicul aflat încă în viaţă) sunt cu toţii ocultaţi şi, astfel, total dezvinovăţiţi, deşi realitatea istorică bazată pe documentele şi presa epocii demonstrează fără echivoc vinovăţia lor majoră şi directă în actul abuziv de desfiinţare a Bisericii Unite. Mai mult, prin citarea unui document publicat cu scopuri dezinformative în Cartea Albă a Securităţii, vol. II, p. 172 (o notă informativă semnată de Olimpiu Căciulă, bibliotecarul Institutului Teologic Ortodox din Bucureşti), se încearcă mistificarea realităţii pînă acolo încît patriarhului ortodox Justinian Marina i se atribuie clarviziunea următoare: “peste 50 de ani, dacă se va mai vorbi de Karl Marx, se va mai vorbi numai ca despre un filosof oarecare, ale cărui învăţături nu au avut rezultate practice durabile” (p.18), cu scopul de a-l curăţa pînă la inocenţă, mergînd pe cunoscuta linie a interpretării oficiale ortodoxiste a caracterului şi a acţiunilor pline de înţelepciune/viclenie ale patriarhului, care ar fi ştiut să evite dezastrul, să salveze BOR şi chiar să o întărească folosind compromisurile cu puterea comunistă. De fapt, dacă aceste cuvinte au fost reale ele sunt o dovadă în plus a ticăloşiei “patriarhului roşu”, căci îl acuză şi mai mult din moment ce era perfect conştient de adevăr şi dreptate, dar a continuat să fie un laş şi un mişel din punct de vedere moral, creştin şi uman, ameninţîndu-i pe ierarhii uniţi cu anchetele şi închisorile Securităţii, de exemplu, dacă nu trec la ortodoxie.
La fel procedează autorul prefeţei şi cu clericii uniţi trădători, amintindu-i doar pe cei pomeniţi în Cartea Albă a Securităţii: canonicul Emil Iuga (care iniţial dorea să devină doar mitropolit cu preţul apostaziei, dar n-a ocupat decît un post de preot la catedrala ortodoxă din Cluj, apoi consilier patriarhal şi, în final, paroh la o biserică bucureşteană – n.n.; p.13-14), şi pe informatoarea “Bertha” de la Nunţiatura Apostolică, despre care presupune că era o călugăriţă catolică, care ar fi depus şi mărturie acuzatoare în procesul din septembrie 1951, cea datorită căreia ar fi fost expulzaţi la 4 iulie 1950 cei trei diplomaţi ai Vaticanului de la Bucureşti: monseniorul Gerald Patrick O’Hara – nunţiul papal, monseniorul Guido Del Mestri – auditor şi monseniorul John C. Kirk – secretar (pe care nu-i menţionează cu numele complet şi cu funcţiile deţinute – p.14-15). Nimic nu scrie despre clericii uniţi trădători care au condus aşa-zisul congres de unificare a greco-catolicilor cu BOR din octombrie 1948: Traian Belaşcu devenit vicar mitropolitan ortodox de Sibiu, Teofil Herineanu devenit episcop ortodox de Roman sau alţii, probabil, pentru că ar fi trebuit să explice ascensiunea lor în ierarhia ortodoxă şi complicitatea cu arhiereii ortodocşi. Despre aşa-zisul congres de unificare a greco-catolicilor cu BOR din octombrie 1948 se afirmă doar că a fost un simulacru (p.5), iar cea mai clară afirmaţie despre implicarea BOR în desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice este un citat din Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, pp.71-72: Biserica Ortodoxă “a sprijinit autorităţile în manipularea contopirii sale cu greco-catolicii” (p.11).
Sunt prezentate, în schimb, date corecte despre numărul credincioşilor şi al lăcaşurilor de cult greco-catolice existente în 1948: 1,5 milioane, respectiv 1725 (p.11). Alte date şi cifre interesante ni se oferă despre deficienţele din 1948 de la Oradea şi Bucureşti referitoare la racolarea informatorilor şi munca agenturii în problema catolică (p.14) şi despre numărul “relativ mic” de informatori racolaţi în problema catolică: 387 în 1951 (p.21). Cît priveşte numele de securişti precizate în prefaţă, acestea sunt şi ele puţine. Pe lîngă şefii MAI amintiţi deja mai sus, mai sunt prezentaţi Avram Bunaciu, secretar de stat la MAI în 1948 (p.8), comisarul Kupfer, şeful Biroului II contrainformaţii din Inspectoratul regional de Securitate Oradea în 1948 (p.14), col. Gavril Birtaş, şeful Regionalei de Securitate Oradea în 1948 (p.12), mr. Nicolae Doicaru, şeful Regionalei de Securitate Constanţa în 1949 (p.16), lt.col. Nicolae Pandele, şeful Regionalei de Securitate Iaşi în 1950 (p.19), cpt. Ion Buzescu, şeful Serviciului Judeţean de Securitate Tîrnava Mare din cadrul Regionalei de Securitate Sibiu în 1950 (p.19) şi col. Constantin Timofte, şeful Serviciului Independent Secretariat-Juridic din Securitate în 1981 (p.21). Dintre nomenclaturişti sunt amintiţi Stalin (p.6), Petru Groza, prim-ministru din 1945 (p.6), C. I. Parhon, preşedintele Prezidiului RPR (p.9), Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim-secretar al CC al PCR din 1945 (p.9), Ana Pauker, ministru de externe în 1948 (p.8), Stanciu Stoian, ministrul cultelor în 1948-1949 (p. 6, 15) şi Nicolae Ceauşescu, şeful PCR şi al RSR din 1965 (p.22), dar omişi Vasile Luca, Petre Constantinescu-Iaşi şi Emil Bodnăraş, care au avut atribuţii speciale pe linia cultelor în partid (vezi studiul nostru Prigoana...).
Este demnă de apreciere încercarea de a integra procesul Nunţiaturii din 10-17 IX 1951 în scenariul stalinist al epocii, aplicat şi în alte ţări comuniste (la p.20 se menţionează doar procesele de spionaj înscenate cardinalului Mindszenty în Ungaria şi unor clerici catolici din Cehoslovacia în 1950), dar se puteau da şi alte exemple: crimele şi procesele contra clericilor catolici din Bulgaria şi Albania sau cele din Polonia. Totodată, se face o paralelă interesantă între cazurile “deviaţioniştilor” din partidele comuniste din Europa de Est şi cele ale “clericilor şi spionilor catolici” din aceleaşi ţări aflate dincolo de “cortina de fier” (p.20).
În final, trebuie să critic alte cîteva afirmaţii eronate sau discutabile ale autorului prefeţei. La nota 2 de la p.9 acesta scrie că Iuliu Hossu a trimis de la mănăstirea Curtea de Argeş un memoriu lui Gheorghiu-Dej pentru reînfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, memoriu semnat şi de episcopii Bălan şi Raţiu (?! – n.n.); de fapt este vorba de episcopul Alexandru Rusu. Nu am înţeles de ce nu a fost numit la p.7 deputatul român care la 31 X 1947 dădea exemplul Bisericii Ortodoxe din Uniunea Sovietică, care “s-a adaptat regimului politic al poporului” şi avertiza ierarhii români “să trăiască în realitatea de apostoli ai democraţiei populare” pentru că “Guvernul şi Parlamentul se vor orienta în alegerile conducătorilor bisericeşti în locurile vacante la eparhii”. De asemenea, nu ştiu de ce autorul prefeţei a omis prezentarea situaţiei Bisericii greco-catolice din Ucraina, desfiinţată în anul 1946, acţiune după modelul căreia a fost desfiinţată şi Biserica Română Unită cu Roma, precum şi relaţia specială dintre Bisericile Ortodoxe Rusă şi Română din acei ani (vezi vizita patriarhului rus Alexei în România între 30 mai şi 12 iunie 1947, participarea unei delegaţii a BOR la Congresul panortodox de la Moscova din 1948 ş. a.). După anul 1951, M. Oprea are un hiatus de 30 de ani în prezentarea sa, citînd doar “un amplu Program de măsuri pentru prevenirea şi contracararea activităţii duşmănoase desfăşurate împotriva ţării noastre sub acoperire religioasă” din 16 mai 1981 al Securităţii, transmis de col. Constantin Timofte, şeful Serviciului Independent Secretariat-Juridic, tuturor direcţiilor şi inspectoratelor judeţene ale Securităţii (p.21), din care reiese foarte clar că cultul greco-catolic era în continuare în atenţia şi supravegherea Securităţii, clericii uniţi fiind puşi sub urmărire informativă, politica Vaticanului atent monitorizată, iar deservenţii cultelor, elevii şi studenţii teologi atraşi la colaborare. Cu toate acestea, doar cîteva rînduri mai sus, M. Oprea scrie: “Anii treceau şi pentru Securitate “problema 132” devenise pe la sfîrşitul deceniului 5 şi începutul deceniului 6 una benignă, ca atîta altele – şi aşa avea să rămînă, pînă la căderea comunismului.” Afirmaţia este total hazardată întrucît problema catolică a fost permanent prezentă printre priorităţile Securităţii, cultul greco-catolic fiind interzis, iar cel romano-catolic tolerat pînă în 1989, ierarhii greco-catolici fiind menţinuţi în arest la diferite mănăstiri ortodoxe pînă la moartea lor, clerul şi credincioşii uniţi persecutaţi fără încetare, deci neexistînd o ameliorare semnificativă a stării generale a cultului şi credincioşilor greco-catolici nici în anii ‘70 şi ‘80, cu atît mai puţin în anii 1950-1953 (=sfîrşitul deceniului 5 şi începutul deceniului 6). O altă aserţiune la fel de falsă şi bizară pentru un istoric cu pretenţii de profesionist este cea de la p.11: “Un prim pas l-a constituit semnarea de către cîţiva preoţi greco-catolici a unui “act” al “unirii” cu Biserica Ortodoxă la 15 mai 1948, care a fost gîndit de autorităţi drept o breşă în sînul uniţilor. Practica avea să fie reluată în toamna aceluiaşi an , la începutul lunii octombrie, la o scară mult mai largă.” Eroare flagrantă. Vorbe goale, fără nici o trimitere. De altfel, nici nu avea ce trimitere să facă deoarece nu a existat în mai 1948 nici un act de unire cu BOR semnat de vreun cleric greco-catolic. Au existat, însă, în mai, în iunie şi în septembrie 1948 adunări publice organizate de autorităţile comuniste şi de cele ortodoxe pentru aniversarea revoluţiei de la 1848 (la Blaj la 15 mai 1948, la Caransebeş la 13 septembrie 1948) şi cuvîntari ale mitropolitului N. Bălan al Ardealului, episcopului N. Colan al Clujului, patriarhului Justinian (inclusiv la alegerea şi întronarea sa: 25 mai - 6 iunie 1948) şi altor ierarhi ortodocşi, alături de nomenclaturiştii momentului, în care se cerea pe un ton ameninţător “revenirea” uniţilor la ortodoxie şi se făcea o deşănţată propagandă regimului comunist (vezi studiul nostru Înscăunarea Patriarhului Justinian, apărut în vol. 6 din Analele Sighet, Anul 1948 – Instituţionalizarea comunismului, Fundaţia Academia Civică, 1998, pp.706-711).
Totodată, concluziile elogioase ale lui Marius Oprea la adresa volumului lui Cristian Vasile ni se par exagerate şi chiar false, autorul volumului avînd grave lipsuri ştiinţifice şi manifestînd erori şi abuzuri deontologice evidente, după cum vom dovedi în continuare. Iată ce scrie în prefaţă M. Oprea: “Volumul de faţă, Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist 1945-1989. Documente şi mărturii, pe care Cristian Vasile îl propune atît cititorului avizat, cît şi publicului larg, este o contribuţie esenţială, nu numai prin deschiderea unei pagini de istorie confesională, ci şi pentru înţelegerea preţului scump plătit de un cult creştin nevoit să coboare din nou în catacombe în plin secol XX.” (p.5) şi “Subiectul cărţii de faţă, Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist 1945-1989, a născut în ultimii ani vii pasiuni, alimentate nu întîmplător de puternice resentimente care îşi au sorgintea într-un trecut confuz. Tocmai de aceea, studiul introductiv al lui Cristian Vasile aduce o serie întreagă de lămuriri necesare – în primul rînd, o pertinentă trecere în revistă a tendinţelor istoriografice în abordarea acestei istorii. Demersul autorului este unul salutar. Patima, chiar justificată de suferinţe de odinioară, poate lăsa locul unei judecăţi calme numai în cunoştinţă de cauză. Numai cu documente la vedere, argumentele pro şi contra pot lua locul acuzelor pe care încă şi le aduc reciproc reprezentanţii Bisericii Ortodoxe majoritare şi cei ai renăscutei Biserici Române Unite. Regimul comunist a dispărut, dar nu şi roadele amare ale dezbinării pe care le-a semănat între creştini cu mai bine de o jumătate de veac în urmă. Cele 35 de documente pe care Cristian Vasile le-a adunat în acest volum, începînd cu cele de după instaurarea guvernului Groza şi sfîrşind cu memorabila şi curajoasa cerere adresată de episcopii greco-catolici lui Nicolae Ceauşescu, de reînfiinţare a Bisericii pe care o slujeau de 40 de ani în clandestinitate, sînt tot atîtea argumente pentru dialog, bazat pe înţelegerea comunistului drept inamic comun şi pe cea a creştinului drept frate.” (p.22).
O citire atentă a studiului introductiv al lui Cristian Vasile, ca şi a documentelor selectate de acesta, dovedeşte chiar contrariul celor afirmate despre el de Marius Oprea. Astfel, se observă o menajare a ierarhiei ortodoxe, principala responsabilă, alături de autorităţile comuniste, de desfiinţarea Bisericii Unite cu Roma. Încă de la început autorul face mult caz de echidistanţa şi obiectivitatea sa de istoric profesionist, dar se auto-cenzurează (după cum ne-a şi mărturisit, în particular, de mai multe ori) şi deformează realitatea prin aserţiuni ultraprudente, retorice, “neutre”, aluzive, edulcorate, prin interpretări exagerate ori prin omisiuni intenţionate. De pildă, citează dicţionarul INST Biserica întemniţată, care documentează arestarea a peste 1700 de clerici ortodocşi şi concluzionează: “Ierarhia BOR a fost cruţată, dar dacă facem un examen de contabilitate cinică, cel mai mare tezaur de suferinţă este deţinut de către ortodoxie.” (p.23); califică în mod pueril ca fiind doar “simplistă” teza aderării de bunăvoie la ortodoxie a preoţilor şi credincioşilor uniţi (p.23); se întreabă retoric asupra rolului regimului comunist şi al trupelor sovietice în “anularea dezbinării religioase de la 1700” şi al existenţei libertăţii religioase în România în 1948 (p.23); invocă “reticenţa unor arhierei ortodocşi (Atanasie Dincă, Nicolae Colan, Ion Crăciunel sau Nicolae Bălan) faţă de maniera brutală în care autorităţile statului au înţeles să obţină, în toamna anului 1948, adeziunea greco-catolică la cauza reîntregirii religioase” (p.23-24). C. Vasile face o prezentare selectivă şi discutabilă a istoriografiei temei abordate, critica sa fiind adesea inexistentă, confuză sau inutilă. Sunt citaţi comparativ (la p.24) “cronicarul ortodox” Dan Ciachir (care “a afirmat răspicat că decizia de suprimare a Bisericii Greco-Catolice a aparţinut Moscovei”) şi “profesionistul, istoricul, responsabilul Arhivei Sfîntului Sinod al BOR şi funcţionarul Administraţiei patriarhale” Gheorghe Vasilescu (care reia “teza “revenirii” de bunăvoie a uniţilor la ortodoxie” şi “reproduce fără discernămînt clişee ale istoriografiei bisericeşti din perioada 1948-1989”). De fapt, ambii autori citaţi au teze asemănătoare şi false în egală măsură, eludînd total vinovăţia ierarhiei ortodoxe în desfiinţarea Bisericii Unite cu Roma, ba chiar elogiind priceperea diplomatică cu care patriarhul Justinian Marina ar fi făcut minime compromisuri cu puterea comunistă pentru a salva şi chiar întări BOR (vezi volumele de Cronică ortodoxă şi articolul Patriarhul Justinian Marina, un apostol al Bisericii şi al neamului românesc, publicat în serial de “Vestitorul Ortodoxiei” în 2001, avînd ca scop nu doar “evocarea figurii patriarhului”, cum crede “naivul” C. Vasile, ci construirea sau mai bine zis menţinerea unui adevărat cult al personalităţii lui Justinian Marina, un oportunist tipic, aşa cum au fost şi ceilalţi patriarhi ai BOR). În mod similar, sunt trataţi ca opozabili “regretatul profesor” Alexandru Duţu, reputat istoric al mentalităţilor, şi “reputatul preot profesor” Mircea Păcurariu, de la Institutul Teologic Ortodox din Sibiu, doar ultimul considerat că “nu scapă de povara subiectivităţii”, deşi chiar din citatul ales pentru a ilustra poziţia lui A. Duţu rezultă clar că şi acesta dezvinovăţea total BOR prin omiterea responsabilităţii ei în distrugerea Bisericii Unite cu Roma, pe care o atribuia exclusiv statului comunist, singura diferenţă faţă de M. Păcurariu fiind recunoaşterea parţială a minciunii conform căreia “sute de preoţi şi mii de credincioşi (uniţi – n.n.) au cerut revenirea la Biserica strămoşească” prin afirmaţia că “mare parte din cei 2000 de preoţi (uniţi – n.n.) au fost siliţi să treacă în rîndurile clerului ortodox” (p.24). Nici aserţiunile lui C. Vasile nu sunt prea departe de aceste interpretări, el scriind despre “unificarea religioasă a românilor” şi de faptul că regimul comunist ateu era “mult mai interesat în realizarea reîntregirii confesionale a românilor decît unii reprezentanţi ai Bisericii majoritare!” (p.25). Ba chiar vorbeşte despre “opoziţia ortodoxă faţă de “revenirea” greco-catolicilor în sînul BOR”, care “era considerată nesupunere faţă de regimul comunist” de către serviciile secrete şi citează un referat al SSI din 7 XI 1948, în care nu se dau nume concrete, însă (p.25). Concluzia lui C. Vasile despre desfiinţarea Bisericii Unite cu Roma este asemănătoare cu susţinerile “neutre” ale lui D. Ciachir şi A. Duţu: “Prin urmare, aşa-zisa “reîntregire” a Bisericilor româneşti a fost, de fapt, o decizie politică pusă în practică violent, în dispreţul opţiunii enoriaşilor, imitînd acţiunea sovietică din Ucraina occidentală, derulată în anii 1945-1946.” (p.25).
Deşi autorul începe promiţător, criticînd “partizanatul ... vădit mai cu seamă în publicaţiile eparhiale sau în sintezele oficiale de istorie bisericească”, precum şi “neglijarea şi ignorarea informaţiilor furnizate de documentele organelor Ministerului Afacerilor Interne (Inspectoratul General al Jandarmeriei, Serviciul Special de Informaţii, Direcţia Generală a Securităţii Poporului)” – p.23, dar şi “mefienţa faţă de utilizarea documentelor emise de organele informative şi de represiune” şi “blocarea accesului la Arhiva Sfîntului Sinod al BOR pentru istoricii laici” – p.25, imediat după aceea dezamăgeşte, eşuînd lamentabil la capitolele obiectivitate şi consecvenţă. Astfel, continuă să spele imaginea ierarhiei BOR, afirmînd că organele de partid şi de stat ale României comuniste erau mai interesate decît ierarhia BOR în conservarea cît mai bună a documentelor din 1948-1949 privind aşa-zisa trecere la ortodoxie a uniţilor şi chiar invocă o anchetă din 1973 a Securităţii care ar fi constatat neglijenţa funcţionarilor de la Departamentul Cultelor şi de la Arhiva Sfîntului Sinod al BOR în privinţa condiţiilor de păstrare a documentelor (p.25-26), lucru care, chiar adevărat de ar fi, nu sprijină în nici un fel concluzia sa, care-i transformă pe arhiereii ortodocşi din lupi în mieluşei.
Alte erori ale lui C. Vasile sunt modul în care reduce toată istoriografia post ’89 greco-catolică a temei la volumele scrise de “reprezentanţii cei mai de seamă” ai săi: preoţii-profesori Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu şi mai ales acuzele pe care le aduce acestora doi cum că ar fi resentimentari pentru că descriu “diabolica simbioză între statul comunist ateu şi ierarhia ortodoxă” şi pentru că “nu surprind esenţa problemei greco-catolice în perioada naţional-comunistă”, care ar consta nu în faptul că uniţii erau “sub permanenta observaţie a ierarhiei ortodoxe”, ci în “obstinaţia autorităţilor politice de a menţine în ilegalitate un cult religios şi supravegherea draconică din partea Securităţii” – vezi p.26, deşi este evident că a existat o strînsă şi permanentă colaborare a ierarhiei BOR cu statul, partidul şi Securitatea în distrugerea şi supravegherea uniţilor. Nu ne mai surprinde nici afirmaţia (fără a da citatul incriminat) că cei doi autori uniţi l-ar fi evocat pe generalul securist în rezervă Nicolae Pleşiţă “într-un context mai degrabă neutru”, căci C. Vasile încearcă să dezinformeze, prezentîndu-i pe autorii uniţi ca fiind nişte radicali, mult mai duri cu ierarhii ortodocşi (socotiţi aproape nevinovaţi de Vasile) decît cu securiştii (unicii torţionari, după acelaşi Vasile).
Rea-voinţa şi “obiectivitatea” autorului volumului recenzat se vădeşte şi-n paragraful despre articolele scrise de tineri istorici laici despre raporturile dintre ortodocşi şi greco-catolici (vezi p.26-27). Este citat doar Constantin Iordachi, “specialist în istorie comparată”, care ar fi păcătuit prin grave erori materiale atunci cînd afirma în “Sfera Politicii”, nr.82/2000 că “... profitînd de ofensiva regimului comunist împotriva Bisericii Greco-Catolice, considerată drept un centru de influenţă occidentală şi rezistenţă anticomunistă, în octombrie 1948 conducerea Bisericii ortodoxe a organizat, prin forţă şi constrîngere, un sinod religios menit să proclame reunificarea religioasă a românilor în cadrul Bisericii Ortodoxe” deoarece, în opinia lui C. Vasile, actorii principali ai actului de la 1 octombrie 1948 au fost organele poliţieneşti care i-au forţat pe cei 36 de delegaţi uniţi să vină la Cluj, regizorii au fost guvernanţii comunişti, iar “conducerea BOR a jucat mai degrabă un rol ritual-ceremonial şi instrumental; abia în etapa consolidării “unificării” bisericeşti atribuţiile sale au crescut”, singura sa vină fiind “responsabilitatea morală ... în distrugerea unei “Biserici surori” de către un regim ateu”. În sprijinul afirmaţilor sale, C. Vasile îl citează pe Andre Kom, cu studiul publicat în volumul Studii de istoria Bisericii în 2000. Similaritatea între punctul de vedere al lui C. Vasile şi poziţiile ierarhiei ortodoxe este evidentă. Răspunderea exclusiv morală a ierarhiei BOR este o mare minciună prin omisiune, ca şi prezentarea denaturată sau interpretarea trunchiată a evenimentelor şi documentelor istorice.
Nu înţelegem de ce C. Vasile nu face exemplificări de informatori, dar susţine, totuşi, că “unele note informative ne permit chiar o cuantificare a gradului de ticăloşie, în timp ce altele vădesc intenţia de a nu face rău” (p.29), stilul său impersonal semănînd frapant cu cel al CNSAS, unde a studiat cîteva dosare din care a şi publicat unele documente în acest volum. Ni se pare, de asemenea, că se dau prea puţine exemple de securişti implicaţi în problema catolică (Gavril Birtaş, Ludovic Czeller, Alexandru Nicolschi şi Leonida – p.29-30), preferîndu-se o trimitere generală la volumul Lexiconul negru, scris de Doina Jela.
Totodată, autorul nu este deloc convingător atunci cînd susţine că “premierul Petru Groza a încercat să evite lichidarea fizică a episcopilor uniţi sau să limiteze cît mai mult dezlănţuirile cu caracter ateist ale conducerii PMR”, unica trimitere fiind referitoare la o aşa numită “facilitare” a plecării din ţară a mai multor călugăriţe catolice, printre care surorile germane ale Institutului Maria Ward din Bucureşti (p.30). De fapt, toate persoanele catolice consacrate care aveau o cetăţenie străină au fost expulzate din ţară, iar congregaţiile catolice interzise prin legile comuniste în 1948-1949. Deşi autorul afirmă că, “pentru a scuza brutalităţile comise împotriva clerului greco-catolic”, P. Groza “a recurs la calomnii din arsenalul tovarăşilor săi politici, comuniştii români”, puţin mai jos le minimalizează gravitatea prin aserţiunea următoare: “Dr. Petru Groza a avut un rol secundar în acţiunea de desfiinţare şi persecutare a BRU, în prim- plan aflîndu-se conducătorii comunişti: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Vasile Luca sau Emil Bodnăraş. Interzicerea cultului greco-catolic a fost o directivă sovietică, o dispoziţie aplicată fără crîcnire de liderii PMR.” (p.30). Astfel, imaginea “ne-comunistului” P. Groza este renovată de C. Vasile pînă la cvasi-absolvirea de vină în procesul de distrugere a cultului greco-catolic, deşi memorialistica şi chiar documentele (de exemplu, stenogramele şedinţelor sau audienţelor de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, aflate în Arhivele Naţionale şi parţial studiate chiar de autor) demonstrează clar vinovăţia majoră a lui P. Groza.
O altă nedumerire importantă o avem în legătură cu nota 4 din p.47, unde este citat volumul “S-au risipit făcătorii de basme”. Amintiri care dor, publicat în 2001, de Andrei Andreicuţ, arhiepiscopul ortodox de Alba Iulia, fără să aibă vreo altă legătură cu textul în afară de utilizarea expresiei din titlul cărţii, care în realitate aparţine cronicarului moldovean, acesta din urmă trebuind să fie mai degrabă citat şi nu ierarhul ortodox. Altfel, C. Vasile ar fi trebuit, după acelaşi şablon, să citeze la p.32, în ultimul aliniat, în dreptul sintagmei “cu unanimitate de voturi” volumul cu acelaşi titlu publicat în 1997 de Marius Lupu, Corneliu Nicoară şi Gheorghe Onişoru.
Criticăm şi omiterea precizării măcar ale unor titluri ale acelor studii publicate de istoricul clujean Ioan Marius Bucur despre evoluţia BRU între 1945 şi 1964 şi ale volumelor de documente din arhivele Ministerului de Externe francez şi Secretariatului de Stat pentru culte din Bucureşti publicate de Ovidiu Bozgan (p.48), precum şi ale altor volume şi studii scrise de alţi autori pe tema abordată (Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist de Olivier Gillet, studiul nostru din Analele Sighet 7 ş.a.), mai ales că C. Vasile se auto-citează copios (p.25, 49), ceea ce ne face atenţi la nivelul orgoliului şi deontologiei autorului.
Există, desigur, şi aspecte pozitive importante ale studiului introductiv, dar acestea sunt nişte generalităţi sau detalii şi precizări istorice privind situaţia Bisericii Unite în România (de exemplu, relaţiile cu: Vaticanul, Concordatul şi denunţarea sa -p.28-29; cu PNŢ-Maniu -p.27; cu Guvernul -p.28-30; cu Ministerul Cultelor, unde la un moment dat s-a încercat separarea celor două rituri importante ale Bisericii Catolice din România: romano-catolic şi greco-catolic -p.28; cazul Horia Cosmovici -p.27, al ASTRU-Bucureşti -p.27, al lui Ioan-Liviu Leluţiu -p.29 şi al Lidiei Gavrilescu -p.29, cu toţii urmăriţi de Siguranţă şi apoi de Securitate, destituirea, arestarea, încarcerarea, procesele, condamnările, activitatea clandestină şi moartea episcopilor şi a multor clerici uniţi -p.26, 31-33, 35-37; Ostpolitik-ul vatican -p.37-39; Conciliul Vatican II -p.38, 41-42; forme de ajutorare a Bisericii Române Unite de către catolicii din străinătate -p.39, 46; rolul şi evoluţia exilului clerical greco-catolic -p.40-44; acţiuni ale spionajului românesc împotriva catolicismului -p.39-40, 43, 47-48; mişcarea ecumenică şi dialogul teologic între catolicism şi ortodoxie -p.40-43; metodele folosite de Securitate în anii ’70-’80 împotriva uniţilor – vezi legile privind regimul străinilor şi secretul de stat şi cazurile Iuliu Hirţea, episcop unit de Oradea, Ioan Arva şi Alexandru Todea -p.44-46; diverse statistici referitoare la uniţi -p.34, 36; mişcarea petiţionară/memorandistă a episcopatului român unit -p.28, 35, îndeosebi a episcopului, apoi mitropolitului, Alexandru Todea -p.47) şi comparaţii cu situaţia aceluiaşi cult din ţările vecine României (p.27-28, 30-31, 42).
Printre detaliile şi observaţiile pertinente ale lui C. Vasile există cîteva care merită să fie amintite. De exemplu, critica întemeiată pe care autorul o aduce revistei „Magazin istoric” (nr.1/2001) pentru că aceasta a reprodus, sub titlul Stalin-Biserica Rusă: o relaţie interesată, doar unele fragmente, atent selectate, din studiul publicat într-un volum în 2002 la Sankt Petersburg de cercetătoarea rusă Tatiana V. Volokitina, omiţînd chiar pasajul despre lichidarea Bisericii Române Unite (p.31). O altă critică corectă este adusă, pentru multele omisiuni de clerici catolici, Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, care a publicat în 1998 dicţionarul Biserica întemniţată. România. 1944-1989, autorul dînd vreo 7 exemple de clerici catolici întemniţaţi omişi. Cu drept cuvînt este criticată (la p.33-35) şi teza potrivit căreia clericii greco-catolici au fost condamnaţi din motive politice şi nu (şi) pentru motive de conştiinţă, precum şi cinica afirmaţie că preoţii uniţi “nereveniţi” o duceau mai bine din punct de vedere material, dacă nu se implicau politic, decît cei ortodocşi, ambele citate din Ioan Podea, Români contra români. Scurt istoric privind apariţia Bisericii Greco-Catolice şi disensiunile dintre aceasta şi Biserica Ortodoxă Română, Cluj, Editura Napoca Star, 1999, iar pentru ultima alegaţie şi spusele episcopului ortodox al Oradei, Valerian Zaharia (nota 3, p.33). Autorul aduce în discuţie şi o interesantă observaţie despre situaţia actuală a documentelor interne ale BRU din perioada comunistă, afirmînd că o parte a arhivelor a fost salvată de Nunţiatura Apostolică, o alta a ajuns la filialele Academiei Române şi ale Arhivelor Naţionale, alte părţi au fost distruse sau pierdute cu ocazia arestării episcopilor sau a confiscării arhivelor şi bibliotecilor eparhiale şi doar “un număr mic de copii ale unor documente emise de centrele eparhiale greco-catolice în intervalul 1945-1948 s-a păstrat în Arhiva SRI sau în Arhivele MAE” (p.48). De fapt, Arhivele Securităţii deţin un mare număr de astfel de documente, însă foarte puţine dintre ele au fost puse la dispoziţia cercetătorilor. Un plus al studiului introductiv constă în folosirea surselor de istorie orală, inclusiv prin citarea unor studii publicate de Anuarul Institutului de Istorie Orală din Cluj (vezi p.35). O prezentare obiectivă se face în privinţa situaţiei statistice a clericilor uniţi (p.34), fiind comparate cifrele furnizate lui Didier Rance de episcopul Todea (în Arhidieceza de Blaj, a cărei situaţie ar fi fost reprezentativă şi pentru celelalte eparhii, doar 251 de preoţi uniţi, din totalul de 651, ar fi devenit ortodocşi, restul de 401 rămînînd uniţi, 300 dintre ei fiind chiar arestaţi) cu cele ale autorităţilor comuniste (2/3 ar fi aderat la ortodoxie şi doar 1/3 ar fi preferat clandestinitatea) şi ale Securităţii (existau 561 de preoţi uniţi clandestini în 1965). De asemenea, C. Vasile estimează numărul credincioşilor uniţi care au refuzat să se integreze în BOR la “puţin peste 10% din numărul enoriaşilor înregistraţi înainte de desfiinţare”, adică 150.000-200.000, amintind totodată faptul că în multe comunităţi, chipurile ortodoxe, din Ardeal se păstrează şi azi ritualuri şi rugăciuni tipice greco-catolicismului: Calea Crucii, Rozariul, cultul Prea Sfintei Inimi a lui Isus ş.a., ceea ce pentru unii istorici, ca Maria Avram, demonstrează că aceste comunităţi au rămas, de fapt, greco-catolice (p.36). Un alt plus este critica modului de întocmire a formularelor de recensămînt din 1992 şi 2002, calificat drept “suspect”, “discutabil” (p.35), deşi efectul este anulat imediat prin adaosul următor: “... dar situaţia confesională din teren nu poate fi cu mult diferită de cea care reiese din datele oficiale” (p.35). Autorul foloseşte un documentar de uz intern privind cultele din RSR şi din Bucureşti pentru a arăta că şi după graţierile din 1964 clericii uniţi continuau să fie consideraţi “periculoşi”, cei care refuzaseră trecerea la ortodoxie (“clandestinii”, “rezistenţii” şi “retractaţii”) erau calificaţi drept “elemente fanatice”, iar ierarhia unită descrisă ca fiind “sprijinitoare a exponenţilor claselor exploatatoare” (p.36-37). El mai arată că, din ordinul autorităţilor comuniste, era interzisă folosirea limbii române în bisericile romano-catolice ardelene, cu scopul de a-i constrînge pe românii greco-catolici să vină la slujbele ortodoxe (p.36), dar nu trage în mod clar concluzia colaborării statului comunist cu BOR împotriva uniţilor. Deşi evaziv, C. Vasile sugerează că BOR era interfaţa regimului comunist în propaganda externă: “ Hotărîrea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi mai apoi a lui Nicolae Ceauşescu de a se folosi de stimularea sentimentului naţional a uşurat şi mai mult colaborarea Bisericii Ortodoxe cu autorităţile statului, în condiţiile în care BOR se considera păstrătoare a tradiţiei naţionale şi apărătoare a identităţii poporului român. Aşadar, relaţia dintre BOR şi statul român pare (subl.n.) să fi fost una interesată.” (p.40) El evită să-şi asume rostirea clară a acestui adevăr, citînd-o în acest sens pe cercetătoarea finlandeză Kaisamari Hintikka, care în volumul său The Romanian Orthodox Church and the World Council of Churches. 1961-1977, publicat la Helsinki în 2000, afirmă că “activitatea intensă a BOR în cadrul mişcării ecumenice de după 1961 susţinea perfect imaginea pe care statul încerca să şi-o creeze în exterior, iar această imagine pozitivă a statului român sprijinea reputaţia de instituţie demnă de încredere pe care BOR şi-o cîştigase în rîndurile Consiliului Ecumenic al Bisericilor.” (p.40) Din păcate, autorul nu citează Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist de Olivier Gillet şi nu trage concluzii clare în această chestiune despre subordonarea BOR faţă de RSR, PCR şi Securitate/DIE. Vorbind despre Conciliul Vatican II (1962-1965), C. Vasile arată că episcopii uniţi au fost împiedicaţi de autorităţile comuniste să participe la sesiunile conciliului, deşi fuseseră invitaţi de mai multe ori, iar BOR a refuzat să participe pînă şi cu observatori, spre deosebire de Patriarhia Rusă, patriarhul Justinian pretextînd în 1967 cu “organizarea de expoziţii defăimătoare la adresa Bisericii şi statului român” (expoziţia “Biserica martiră” organizată de iezuitul Chianella) şi “hirotonirea unui cleric fugar din ţară, Vasile Cristea, ca episcop unit” (p.38 şi 41). Încă din 1964, principala condiţie invocată de BOR pentru începerea unui dialog efectiv cu Biserica Catolică era renunţarea din partea Vaticanului la sprijinirea uniatismului (p.41). Concomitent, Securitatea monitoriza acţiunile tuturor asociaţiilor şi organizaţiilor de ajutorare a catolicilor din Est (“Caritas”, “Ajutorul Bisericii în suferinţă” ş.a. coordonate de cardinalul Eugène Tisserant) şi pe cele ale clericilor greco-catolici din emigraţie (episcopul Vasile Cristea, mons. Aloisie L. Tăutu, mons. Octavian Bârlea, arhiepiscopul Traian Crişan, preotul Pamfil Cârnaţiu, pr. Gh. Cosma), concluzionînd într-un material din 1968, redactat de Direcţia I, intitulat “Date privind organizarea Vaticanului”: “În fond aceste organizaţii şi asociaţii, în schimbul ajutoarelor pe care le acordă, cer informaţii atît din domeniul religios, cît şi din celelalte sectoare de activitate.” (p.39) În legătură cu politica orientală a Vaticanului, declanşată în mai 1963 prin vizita cardinalului Agostino Casaroli la Budapesta şi Praga, autorul arată că abia după 1965 au avut loc mai multe întîlniri şi discuţii cu partea română, reprezentată inclusiv de ambasadorul RSR la Roma – Cornel Burtică, printre probleme aflîndu-se situaţia BRU şi libertatea de deplasare a episcopilor catolici (p.38), încercînd şi o comparaţie între exilul greco-catolic ucrainean, condus din 1963 de mitropolitul Iosyf Slipyi, şi emigraţia greco-catolică românească, concentrată în anii ’70 în jurul revistei “Bună Vestire” (p.42), episcopii uniţi români refuzînd consecvent să plece definitiv în Occident, cum li se propunea de către autorităţile statului comunist român. Episcopul romano-catolic Iosif Schubert, însă, a acceptat oferta autorităţilor şi a reuşit să prezinte Papei Paul VI informaţii complete despre ambele rituri catolice din RSR, în cursul audienţei particulare din 22 februarie 1969 (p.42), dar se pare că ele nu au fost utilizate consecvent în discuţiile oficiale din timpul audienţei acordate de Papa Paul VI preşedintelui RSR, Nicolae Ceauşescu, la 27 mai 1973 (p.42-43), ci abia în anii ’80 sub pontificatul polonezului Ioan Paul II, al cărui discurs din 6 ianuarie 1982 era “favorabil reconstituirii BRU” şi a cărui politică ţinea cont de interesele şi reticenţele greco-catolicilor faţă de BOR, sprijinind totodată şi sinodul episcopilor greco-catolici ucraineni din emigraţie, eveniment care a enervat Patriarhia Moscovei pînă într-atît încît a ameninţat cu întreruperea dialogului ecumenic (p.43). Foarte importantă este prezentarea activităţii de dizidentă a doamnei Doina Cornea, considerată în mod corect o “rezistentă” greco-catolică, în ciuda evoluţiilor sinuoase ale relaţiilor sale cu mitropolitul Alexandru Todea (vezi p.43-44 şi p.129/doc.34). Sunt prezentate corect situaţiile episcopilor Alexandru Todea şi Ioan Ploscaru după 1964, care au trebuit să îmbine pastoraţia clandestină cu munca în diverse posturi pentru propria întreţinere, fiind ajutaţi ocazional cu bani din străinătate de la diverse asociaţii catolice (p.45-46). În acelaşi timp ei trimiteau către autorităţile statului comunist numeroase memorii pentru relegalizarea BRU, C. Vasile dînd două cifre în acest sens: 29 de memorii după Marcel Ştirban, 57 de memorii după Alexandru Todea, căruia noi îi acordăm credit (p.47). De remarcat precizarea momentului alegerii lui Alexandru Todea ca mitropolit al BRU şi a episodului refuzului lui Ion Brad, înalt activist culturnic în PCR şi ambasador la Atena în anii ’80, de a interveni în favoarea acestor memorii, deşi îi fusese elev lui Todea (p.47). Tot aici merită lăudate criticile şi îndoielile pe care le arată C. Vasile faţă de unele din tezele ce se întîlnesc în documentele Securităţii: existenţa unui pretins conflict între emigraţia greco-catolică şi episcopatul unit din ţară, relaţiile reci dintre reprezentanţii Vaticanului şi episcopatul greco-catolic din România, crearea de către Securitate a mişcării disidente greco-catolice conduse de “pseudoepiscopii” Iustin Ştefan Paven, Emil Riti şi Octavian Cristian (p.47-48), precum şi dezvăluirea metodelor anti-greco-catolice ale Securităţii şi Miliţiei din anii ’70-’80: percheziţii, convocări la Securitate, avertismente, influenţări pozitive, anchete, arestări şi farse judiciare bazate pe inventarea unor infracţiuni de drept comun sau pe încălcarea Legii 25/1969 privind regimul străinilor şi Legii 23/1971 privind apărarea secretului de stat (p.44-45), exemplificîndu-se cu cazurile iezuiţilor Emil Puni şi Mihai Godo, a laicului Ioan Arva, a episcopilor Iuliu Hirţea şi Alexandru Todea (p.44-45).
Şi în concluzii, C. Vasile reia ploconirea în faţa ierarhiei BOR, dovedind o subordonare mentală (în subconştient, măcar) faţă de aceasta şi chiar o teamă patologică de eventualele acuzaţii şi reproşuri care i s-ar putea aduce din partea ei, fapt care îl determină să se explice pentru abordarea temei şi să se disculpe în faţa unor posibile suspiciuni ortodoxe (venite poate chiar de la redactorul şef al editurii Polirom şi lectorul cărţii, preotul ortodox Ioan Florin Florescu): “În general, din documente şi mărturii se desprinde o relaţie conflictuală între clerul clandestin (greco-catolic – n.n.) şi ierarhia BOR. […] A aborda problema clandestinităţii greco-catolice nu este un act ostil Bisericii Ortodoxe, cum probabil cred unii istorici formaţi în anii naţional-comunismului, ci un gest obligatoriu de recuperare a unei istorii şi memorii ocultate. Aceste rezerve (nu e prea clar care sunt rezervele – n.n.), coroborate cu nerezolvarea conflictului patrimonial care opune astăzi cele două Biserici (BOR şi BUR) şi cu disputa în jurul atribuirii titlului simbolic de Biserică naţională (titlu care nu poate fi doar « simbolic » într-o ţară ca România - n.n.), au afectat scrierea istoriei ecleziastice de după 1945. Nu se poate spune însă că suferinţele ortodoxiei sub regimul comunist au fost neglijate, recent fiind inaugurată opera de editare a documentelor referitoare la istoria BOR în intervalul 1945-1989.” Ultima frază face trimitere la volumul I din Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist 1945-1958, publicat în 2001 la Bucureşti, lucrare lipsită total de o analiză critică şi obiectivă a subiectului, plină de documente selectate şi interpretate arbitrar, după cele mai convenabile norme pentru interesele ierarhiei ortodoxe şi ale autorilor – Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu – cercetător şi respectiv director al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, volum care merită o recenzie separată şi în care am regăsit metoda comunistă a cenzurării documentelor. Astfel, au fost cenzurate: doc.45/p.108 - notă informativă a lui Mitică Stănescu din 20 I 1949 despre opiniile critice exprimate de mitropolitul ortodox al Ardealului, Nicolae Bălan, despre patriarhul Justinian Marina şi vicarul său de la Iaşi, Teoctist Arăpaşu, din care a fost omis la publicare tot pasajul referitor la actualul patriarh, în care se arăta că: „Tot NICOLAE BĂLAN afirmă că TEOCTIST ARĂPAŞU, care pretinde că a făcut parte din mişcarea de rezistenţă din Franţa şi că este un devotat membru de partid încă din ilegalitate, este în realitate un legionar camuflat ca atâţia alţii, strecuraţi în PMR.” - ANIC, Fond MAI/DGP, dos.76/1946, f.80 (şi/sau f.81) şi ASRI, Fond „D”, dos.9471, f.80 (publicat de noi integral în „Evenimentul zilei”, nr.2609/19 I 2001, p.3 şi în Mircea Stănescu, Organismele politice româneşti (1948-1965). Documente privind instituţiile şi practicile, Bucureşti, Editura Vremea, 2003, p.178-179); doc.77/p.132-146 - notă informativă a Securităţii din 30 august 1949 privind activitatea cultelor în prima jumătate a anului 1949, din care a fost scos la p.138/f.211 dosar următorul fragment: „Acesta [Teoctist Arăpaşu – n.n.] a activat în mişcarea legionară, iar în timpul rebeliunii legionare a participat la distrugerea unei sinagogi din cartierul Antim; este cunoscut că a practicat homosexualitatea.” - ASRI, Fond „D”, dos.7755, vol.3, f.201-226 (publicat de noi în „Libertatea”, nr.3236/22 III 2001, p.1 şi 8-9) şi doc.80/p.153-163 - notă informativă a Securităţii din 4 octombrie 1949 privind încadrarea personalului clerical de către patriarhul Justinian Marina, din care a fost scos la p.157/f.239 dosar acest pasaj: „Acesta [Teoctist Arăpaşu – n.n.] a activat în mişcarea legionară, iar în timpul rebeliunii legionare a participat la distrugerea unei sinagogi din cartierul Antim-Bucureşti.” - ASRI, Fond „D”, dos.7755, vol.3, f.233-249 (publicat de noi la p.146 din studiul Aspecte ale rebeliunii legionare în cartierul Antim din Bucureşti, apărut în volumul Despre Holocaust şi comunism. Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, vol.I, 2002, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p.142-151 şi în „Dorul”, revistă lunară de cultură şi politică editată în Danemarca, nr.163/sept.2003, p.33 şi nr.165/nov.2003, p.37).
Acelaşi stil de selectare şi cenzurare a documentelor se regăseşte în volumul lui Cristian Vasile, care se dovedeşte un perfect ucenic al celor de la INST. Personal ştiu că autorul a avut acces la mult mai multe şi mai importante (şi expresive) documente de arhivă decît cele pe care le-a ales pentru publicare cu intenţia vădită de a nu “deranja” ierarhia BOR şi de a nu-şi periclita relaţiile profesionale şi viitorul carierei. Din cele 35 de documente publicate, 16 (din 3 dosare) sunt din Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, 14 (din 7 dosare) din Arhiva Serviciului Român de Informaţii, 2 (din 1 dosar) din Arhiva Ministerului Justiţiei Direcţia Instanţelor Militare, 1 (din 1 dosar) din Arhivele Naţionale Istorice Centrale şi 1 (din 1 număr) din “Monitorul Oficial”. Din punct de vedere cronologic, cele 35 de documente sunt împărţite astfel: 1 din 1945, 2 din 1946, 7 din 1948, 3 din 1949, 1 din 1950, 1 din 1951, 1 din 1952, 1 din 1953, 3 din 1956, 1 din 1958, 1 din 1962, 1 din 1964, 1 din 1968, 1 din 1971, 1 din 1976, 1 din 1977, 1 din 1978, 1 din 1979, 1 din 1981, 1 din 1982, 1 din 1985 şi 3 din 1989.
Interesant este documentul nr.8 (p.72-74) – Raport al Legiunii de Jandarmi Sălaj din octombrie 1948 despre stadiul „unificării” bisericeşti, în care este amintit printre unii preoţi uniţi refractari faţă de politica statului în acest domeniu şi cantorul Andreicuţ Ioan din comuna Giurtelecul (Jurtelecul) Hododului, care la 10 octombrie 1948, în lipsa preotului unit Jude, a făcut slujba religioasă şi a făcut propagandă în biserică împotriva trecerii la ortodoxism, cerînd poporului să nu semneze adeziunile, fapt pentru care a intrat sub supravegherea Securităţii. Acest cantor se pare că este tatăl actualului arhiepiscop ortodox de Alba-Iulia, Andrei Andreicuţ, care se manifestă şi azi între ierarhii BOR ca unul dintre cei mai vehemenţi inamici ai uniţilor.
Binevenită este nota 1/p.92 în care autorul îşi mărturiseşte perplexitatea faţă de afirmaţia episcopului ortodox orădean Valerian Zaharia, din Darea de seamă despre activitatea eparhiei sale între 1951 şi 1953 (doc.17, datat 1953, p.91-98), privind vechimea poporului român, născut ortodox.
Semnificativ ni se pare documentul 22/p.108-111 (27 XI 1962 – Notă-Raport privind acţiunea informativă de grup “Episcopul”) din care se poate vedea cum îl supraveghea Securitatea pe episcopul Iuliu Hossu în timpul detenţiei sale (D.O.) în Mănăstirea Curtea de Argeş şi în Mănăstirea Căldăruşani, cît de diverse erau mijloacele de supraveghere (printre altele, cu excepţia fraţilor săi, toţi vizitatorii puteau discuta cu Iuliu Hossu numai în prezenţa stareţului mănăstirii), că exista o agentură a Securităţii în aceste mănăstiri (agenţi, rezidenţi, informatori), că rudelor lui Iuliu Hossu care-l vizitau (fraţii şi un nepot) li se deschisese un dosar de grup (nr. 116) şi că ele au fost menţinute în evidenţa operativă activă la dosarul de problemă nr. 889.
Deosebit de importante ni se par documentele 34/p.128-133 şi 35/p.133-134, adică Raportul din 30 august 1989 cuprinzînd situaţia operativă existentă în rîndul elementelor ce au aparţinut fostului cult greco-catolic (în care se prezintă o statistică a clericilor greco-catolici urmăriţi: 586 identificaţi din care 110 prin dosare de urmărire informativă şi mape de verificare şi 476 în cadrul dosarului de problemă, raporturile ierarhiei greco-catolice cu cea romano-catolică română şi maghiară, cu emigraţia clericală românească şi cu Vaticanul, dar şi cu diferitele curente şi grupări greco-catolice interne, precum şi măsurile de intimidare, destrămare, neutralizare, dezbinare, influenţare şi manipulare a lor) şi, respectiv, Memoriul adresat Preşedintelui RSR, Nicolae Ceauşescu, la 13 octombrie 1989, de către episcopii şi vicarii greco-catolici, în care se solicită legalizarea cultului greco-catolic (prin invocarea art.30 din Constituţia RSR şi tezei XIV pentru Congresul XIV al PCR în care se proclama garantarea libertăţii de conştiinţă şi înfăptuirea deplinei egalităţi în drepturi a tuturor cetăţenilor români, dar şi acuzarea unor preoţi ai BOR, deplîngînd starea BRU, “lăsată la discreţia altei confesiuni”).
Trebuie să subliniem două greşeli (nu ştim dacă sunt ale editorului sau ale autorului). Prima este la documentul nr.9 – Discursul din 19 octombrie 1948 al premierului Petru Groza în faţa Sfîntului Sinod al BOR despre necesitatea reîntregirii bisericeşti (p.74-79), care ar face parte din fondul Preşedinţia Consiliului de Miniştri – Stenograme, 1944-1959, dosar nr. 10, filele 16-22. Greşeala constă în omisiunea anului atunci cînd se precizează numărul dosarului, dar presupunem că este vorba de dosarul nr.10/1948. A doua eroare este mai gravă deoarece lipseşte orice trimitere la vreun dosar, fond sau arhivă pentru documentul nr.21 – Notă informativă din 20 august 1958, semnată de sursa “Popescu A.” (pare-se cleric unit hirotonit în 1949 – vezi p.105), despre preotul greco-catolic Vasile Mare (p.105-107). După anonimizarea practicată în textul documentului (vezi cazul profesorului de matematică Vasile David, cu care pr. Vasile Mare fusese vecin în oraşul Baia Mare – p.107), credem că acest document provine din Arhiva CNSAS.
De o gravitate maximă este însă modul în care autorul a înţeles să publice documentul nr.19 – “12 septembrie 1956. Notă informativă a Securităţii privind atitudinea episcopilor greco-catolici titulari faţă de propunerile de trecere la ortodoxie formulate de unii reprezentanţi ai BOR”, semnat de sursa „Florică” şi provenit din Arhiva CNSAS, fond I, dosar 736, vol. I, filele 180-182 (p.102-104). C. Vasile cenzurează fără pic de scrupul deontologic documentul, eliminînd din text toate numele persoanelor care i-au vizitat pe cei trei episcopi uniţi aflaţi în arest la mănăstirea Ciorogîrla, sub supravegherea Securităţii şi a Ministerului Cultelor: Alexandru Rusu, Iuliu Hossu şi Ioan Bălan. Dintr-o notă de subsol aflăm doar că numărul acestor persoane era de 20, printre ele aflîndu-se episcopul romano-catolic Marton Aron şi călugărul unit Ioan Liviu Leluţiu, iar din textul documentului că doar 10 din ele au vorbit, restul mulţumindu-se numai să asculte. Deci autorul practică discriminarea (confesională), amintind doar pe cei doi clerici catolici, probabil singurii (clerici) catolici vizitatori. Mai jos, în text, face o nouă discriminare, de data aceasta între cei trei clerici ortodocşi cărora episcopul Hossu le-a spus: „Credinţa noastră este viaţa noastră. Atunci cînd ni se va lua viaţa, atunci vom fi dezlegaţi de credinţa noastră.” Astfel, sunt menţionaţi numai preoţii Al. Ionescu şi I. Florea (funcţionari de la Arhiepiscopia Bucureştilor, din cîte ştim, primul era chiar vicar administrativ arhiepiscopal), în timp ce numele episcopului care îi însoţea este secretizat într-o manieră similară procedurii Securităţii de ieri şi de azi (inclusiv metehnelor neştiinţifice ale CNSAS), sub pretextul lipsei de importanţă: „Am preferat să nu reproducem numele prelatului. Importante nu sunt atît numele arhiereilor ortodocşi supuşi faţă de puterea politică, cît fermitatea în credinţă şi demnitatea episcopilor greco-catolici.” (nota 3, p.102) Aruncarea în derizoriu a unui atît de important aspect ştiinţific, sub străvezii pretexte de menajare a unei înalte feţe bisericeşti ortodoxe demonstrează o gravă lipsă de profesionalism, dar şi de moralitate din partea lui Cristian Vasile, care face atît de mare caz de „obiectivitatea” sa. De fapt, avem de-a face cu o încălcare majoră a regulilor minime de publicare/editare a documentelor istorice, cu o cenzurare nepermisă a documentului, datorată şi unei auto-cenzuri, care aminteşte de imoralitatea tipică istoriografiei anilor ’80, dar şi de recentul scandal al tratatului academic de Istoria românilor, ale cărui ultime volume sunt în pregătire şi în legătură cu care am aflat că domnul Cristian Vasile a fost deja cooptat pentru a scrie capitolul despre culte din volumul IX privind anii 1919-1948, ceea ce ne îngrijorează profund. În ce priveşte identitatea episcopului ortodox care persevera în tentativa de a-i determina pe ierarhii uniţi să treacă la ortodoxie, îmbinînd ameninţările cu promisiunile, probabil că acesta era, aşa cum putem deduce din contextul documentului – lucrurile se petrec la Ciorogîrla, în 1956, ceilalţi doi clerici ortodocşi fiind reprezentanţi ai Arhiepiscopiei Bucureştilor – chiar vicarul patriarhal Teoctist Arăpaşu. Iată adevăratul motiv al laşităţii, diletantismului şi manipulării practicate de Cristian Vasile, de care sunt în parte responsabili şi editorul (inclusiv redactorul Mihai-Silviu Chirilă şi redactorul şef pr. ort. Ioan Florin Florescu) şi prefaţatorul, Marius Oprea. În sprijinul identificării episcopului anonimizat de C. Vasile cu Teoctist Arăpaşu există mai multe documente datate 1948 din dosare aflate în fondul Ministerul Afacerilor Interne/Direcţia Generală a Poliţiei din Arhivele Naţionale (de exemplu nota din 8 decembrie 1948 semnată conspirativ „Nicu”, aflată în dosarul nr. 75/1946, la fila 407, în care se menţionează „ (…) vizita pe care I.P.S.S. JUSTINIAN, însoţit de Arhimandritul TEOCTIST ARĂPAŞU dela Mitropolia Moldovei, a făcut-o în 4 Decembrie la Dragoslavele pentru a sta de vorbă cu ierarhii greco-catolici.”) şi lucrări memorialistice (Alexandru Raţiu, Biserica furată, p.22-23 şi Persecuţia Bisericii Române Unite, p.83), care atestă faptul că patriarhul Justinian Marina l-a trimis sau l-a însoţit de mai multe ori în misiuni similare împotriva clericilor uniţi pe Teoctist, mîna sa dreaptă, care era arhimandrit, exarhul mănăstirilor şi locţiitor al mitropolitului Moldovei în 1948, fiind numit vicar patriarhal în 1950, dar şi mărturiile scrise, intitulate Credinţa noastră este viaţa noastră, de curînd publicate (decembrie 2003) la Cluj de Casa de Editură „Viaţa Creştină”, ale principalului protagonist al episodului descris în documentul datat 12 IX 1956, episcopul unit Iuliu Hossu, care aminteşte şi pe alţi ierarhi şi clerici ortodocşi care-l vizitau pentru a-l forţa să apostazieze (de exemplu, episcopul Nicolae Colan de Cluj). Astfel, la p.438-439 din volumul în care au fost publicate însemnările sale, cardinalul Iuliu Hossu vorbeşte despre vizita pe care episcopul vicar patriarhal Teoctist Arăpaşu şi vicarul administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor Alexandru Ionescu i-au făcut-o la 14 august 1956, cînd l-au anunţat pe el şi pe episcopul Ioan Bălan că episcopul Alexandru Rusu nu se va mai întoarce de la Bucureşti după „audienţa” de la Ministerul Cultelor, ci va fi mutat la Mănăstirea Cocoş din judeţul Tulcea, iar ei doi vor fi de asemenea separaţi, cerîndu-i lui Hossu să-şi aleagă o mănăstire de lîngă Bucureşti unde să-şi continue detenţia sub forma domiciliului forţat. De altfel, episcopul vicar patriarhal Teoctist Arăpaşu este un personaj malefic, permanent prezent în paginile „memoriilor” episcopului-martir Iuliu Hossu, de la început (Dragoslavele, 3 decembrie 1948: p.141-144) pînă la sfîrşit (Căldăruşani, primăvara 1959: p.463).
Partea de „Mărturii” – interviuri de istorie orală realizate şi apoi transcrise de autor – pare a fi cea mai armonioasă şi mai interesantă din tot volumul, cu atît mai valoroasă cu cît intervievaţii au vîrste înaintate, fiind spre apusul vieţii (de altfel, ieromonahul Vasile Mare, care a acordat autorului cel mai lung şi mai consistent interviu a trecut în lumea celor drepţi la 6 II 2004, iar preotul Eugen Sârbu a decedat la 5 V 2004). Este vorba despre interviuri cu 4 persoane venerabile de confesiune greco-catolică: 2 clerici – preoţii Vasile Mare (protopop de Bucureşti după 1990, interviu din 13 VIII 2002, p.137-167) şi Eugen Sârbu (preot la Capela Sfînta Ana din cimitirul Bellu catolic după 1990, interviu din 4 IV 2000, p.168-176) – şi 2 femei credincioase practicante – Oana Seceleanu (fiică spirituală a monseniorului Vladimir Ghika, interviu din 27 X 2000, p.177-189) şi Nina Bărbuş (născută Anca, nepoata preotului şi canonicului unit Ioan Anca din eparhia de Baia Mare, interviu din 27 III 2002, p.190-202). Valoarea deosebită a acestor interviuri stă în complexitatea şi în cursivitatea lor, fiecare dezvăluind nu doar experienţele personale din anii comunismului, ci şi evoluţia comunităţilor, grupurilor şi persoanelor consacrate sau laice greco-catolice pe care le cunoştea (parohiile catolice din Bucureşti, Baia Mare, Bord, Blaj, şcolile şi congregaţiile catolice din Blaj, Cluj, Oradea şi Bucureşti, Institutul „Sfînta Maria”, Institutul „Notre Dame de Sion”, ASTRU, arhivele şi bibliotecile greco-catolice, episcopii şi canonicii greco-catolici şi romano-catolici, card. Josef Slipyj, pr. Werenfried van Straaten, pr. Georges Schorung, pr. Clement Gatti, mons. Vladimir Ghika, Lidia Gavrilescu, Zenovie Pâclişanu, Horia Cosmovici, Gabriela Banciu Dumitrescu, Mircea Oşianu, fraţii Nicu şi Dorin Marcu, pr. Ştefan D. Berinde, mons. Ovidiu Bârlea, mons. Pamfil Cârnaţiu, Gh. Cosma, episcopul Vasile Cristea, sora Ionela = Maria Cotoi, pr. Bob = Agenor Danciul ş.a.). În această privinţă, în ciuda cîtorva întrebări, comentarii şi insistenţe mai puţin inspirate sau chiar nepotrivite, putem spune că C. Vasile reuşeşte să închege nişte dialoguri dinamice şi foarte preţioase în detalii semnificative pentru subiectul cercetat, fapt pentru care merită felicitat, această secţiune a volumului său fiind cea mai bine realizată.
Totuşi, există mai multe semne de întrebare asupra modului cum au fost realizate şi transcrise interviurile deoarece autorul a recunoscut faţă de noi că „le-a stilizat”, adică le-a prelucrat şi nu le-a publicat exact, în forma originală şi completă, deci le-a selectat şi le-a modificat prin adăugiri ori omisiuni de pasaje, ceea ce iarăşi este o dovadă de lipsă de profesionalism sau de intenţie de manipulare a cititorilor, fapt ce ne-a fost semnalat chiar de preotul Eugen Sârbu, unul din intervievaţi, care mai susţine că domnul Cristian Vasile l-a înregistrat fără acordul său şi că a introdus unele fraze/informaţii pe care nu le-a rostit.
Prin urmare, pe baza tuturor celor analizate, putem conchide că, în ciuda numeroaselor părţi reuşite şi a unor importante noutăţi de informaţie istorică, analiza şi interpretările lui Cristian Vasile denotă cel puţin laşitate şi superficialitate, dacă nu chiar mistificare şi manipulare.

GABRIEL CATALAN

1 comment:

Anonymous said...

Stimate domn,

Nu stiu cine sunteti si, sincer, nu ma intereseaza catusi de putin. Vreau doar sa stiti ca redactorul unei carti nu poate fi vinovat de continutul acesteia (nu intr-o tara civilizata). Afirmatia dumneavoastra potrivit careia de "lasitatea, impostura etc. etc." sunt vinovati inclusiv redactorul Mihai-Silviu Chirila (subsemnatul) si redactorul[-]sef (IF Florescu) demonstreaza incapacitatea dumneavoastra de a pricepe ca editorul (redactorul) nu este responsabil in nici un fel pentru continutul unei carti (decat in cazul in care altereaza continutul trimis la redactie de autor, ceea ce nu e cazul). Aceasta responsabilitate ii revine exclusiv autorului cartii. Numai ayatollahul Khomeini ii face vinovati pe redactorii cartii Versetele satanice si ii condamna la moarte. (Sunteti intr-o companie selecta.) Credeam ca in Europa aceasta atitudine a disparut odata cu Inchizitia.
Pentru ca timpul meu este pretios si nu am timp de palavrele pe care le postati dumneavoastra pe blog, am sa sintetizez motivele pentru care v-am acordat atentie:
1. Si eu, si IF Florescu suntem teologi ortodocsi (mult mai ortodocsi decat unii arhierei ortodocsi) si eu nu admit (nu imi permit sa vorbesc in numele amandurora)sa fiu acuzat de tot ce m-ati acuzat dvs., nici sa asmutiti asupra mea talibanii (din pacate existenti in numar mare)din Biserica Ortodoxa si sa ma prezentati ca pe "dusmanul poporului" (ortodox, desigur), pentru ca realmente nu sunt(em).
2. Daca vreodata ati decide sa publicati ceva (sa speram ca nu) si eu as fi desemnat sa va redactez lucrarea, va asigur ca v-ati bucura de aceeasi libertate de expresie si v-ati asuma aceeasi responsabilitate pe care si-a asumat-o Cristian Vasile pentru cartea sa. Nu mi-as permite in calitate de redactor sa va spun ce sa scrieti si nici nu as decide eu care documente dintre Arhivele Securitatii sunt adevarate si care sunt contrafacute. Aceasta, domnule, este de resortul unor specialisti (mi se pare greu de crezut ca dvs. ati fi unul dintre ei), nu a redactorului cartii. Pentru aceste pretinse "mistificari" poate sa fie responsabil autorul, nu editura, nici redactorul. Atat timp cat prin aceasta lucrare nu a incalcat nici o lege, lui Cristian Vasile nu i se poate reprosa nimic. Iar daca ar fi incalcat vreo lege (a dreptului de autor sau pe cele ce interzic defaimarea, calomnia etc.), responsabil ar fi doar domnia sa, in calitate de autor. Si cu asta basta.
Va e greu sa intelegeti aceste lucruri? Sunt aceste concepte prea profesioniste si prea europene pentru dvs.? Atunci nu mai chinuiti blogul si netul.
Astept sa va cereti scuze si sa scoateti mentiunea penala pe care o faceti la adresa mea si a lui IF Florescu in pretinsa dvs. recenzie.
Puteti sa va razboiti cu C Vasile cat doriti, daca el va dori sa se coboare la nivelul dvs., dar lasati-ne pe noi in pace.
Sper ca bunul-simt va triumfa.
Mihai-Silviu Chirila
PS. Sa nu incerati sa imi raspundeti sau sa intrati in polemica. Am lucruri serioase de facut si nu pot pierde timpul inutil. Scoateti mentiunea despre mine si IF Florescu din acest ghiveci si cazul este incheiat. Punctum.