Despre starea arhivelor în România post-decembristă
Documentul (izvorul istoric scris) este indispensabil unui istoric în meseria sa - reconstituirea trecutului. De aceea, mai ales acum la 15 ani de la aşa-zisa abandonare a comunismului în România, situaţia arhivelor reprezintă un element de maximă importanţă pentru cercetătorul român contemporan.
În articolul de faţă voi încerca să relatez experienţa mea în principalele arhive din capitală, cu convingerea că ea nu este o situaţie singulară şi că multe din observaţiile şi concluziile formulate au fost sau vor fi confirmate şi de alţii.
Chiar din anii de studenţie (începutul anilor ’90), când am intrat în contact cu bibliotecile şi arhivele, am observat că exista o discriminare între cercetători în funcţie de vârstă, profesie, funcţie şi nume. De asemenea, erau clare restricţiile existente în privinţa unor teme „sensibile”, de actualitate, adică din secolul XX şi îndeosebi din perioada foarte recentă, comunistă. Practic, existau încă tabu-uri şi subiecte interzise, chiar dacă oficial se proclamase libertatea totală a cercetării, publicării şi interpretării informaţiei istorice. Vestitele fonduri secrete din epoca comunistă fuseseră înlocuite de practici şi mai greu de depăşit decât vechile oprelişti, care nu erau totuşi absolut etanşe. Cărţile, fondurile şi dosarele erau dosite sub cele mai ciudate şi neverosimile pretexte: nu se mai regăseau în depozite, se modificaseră cotele, numerele de înregistrare, fuseseră trimise spre restaurare, legare sau prelucrare/ reevaluare, erau împrumutate sau solicitate spre cercetare luni şi ani în şir de alţii (inclusiv din conducerea instituţiilor respective) ori chiar pur şi simplu nu mai existau. Unele arhive au dispărut în întregime fără urmă, ca de pildă cea a Uniunii Scriitorilor la începutul anilor ’90, în vremea conducerii instituţiei de către poetul Mircea Dinescu.
Această stare de fapt complet anormală s-a perpetuat şi chiar s-a agravat la finele anilor ’90, permanentizându-se până în prezent. Atmosfera din arhive era una de dezagreabilă de la început, supravegherea agresivă şi lipsa de colaborare şi ajutor fiind principalele cauze, iar atunci când nemulţumit de nesfârşitele amânări şi refuzuri sub pretexte străvezii protestam şi făceam o serie de critici custozilor tensiunea se accentua, dar prin această experienţă cred că au trecut toţi tinerii istorici români la începutul carierei lor şi uneori o puneam în parte pe seama caracterului meu dificil. Deseori observam pe feţele responsabililor de sală o mare îngrijorare, nemulţumire sau chiar enervare numai pentru simplul fapt că veneam la studiu, deci fie eram adesea „inoportun” fie aceştia nu prea îşi iubeau munca şi nu-şi făceau datoria profesională. Situaţia a devenit mult mai acută şi mai încordată după ce am publicat primele articole şi studii şi mai ales după publicarea unor documente care au stârnit senzaţie în opinia publică. Am devenit foarte cunoscut şi foarte atent monitorizat atât de personalul, cât şi de conducerea acestor arhive. Sunt convins că cei care solicitau anumite fonduri şi dosare considerate „delicate” erau trataţi cu o atenţie specială, deseori fiind jenaţi şi chiar blocaţi în cercetările lor, după cum am fost şi eu. Deseori dezgustul provocat de blocajele amintite şi revolta indignării mă ispiteau aşa de mult încât am fost aproape de a renunţa la cercetare şi chiar la profesie în mai multe cazuri, dar, din fericire sper, am rezistat.
Am studiat în mai multe arhive din ţară, cele mai importante fiind Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Direcţia Municipală Bucureşti a Arhivelor Naţionale, Arhivele Securităţii (numite atunci Arhiva Serviciului Român de Informaţii), Arhiva Ministerului Justiţiei/Direcţia Instanţe Militare (o părticică din Arhivele Securităţii deţinută de Ministerul Justiţiei). Din informaţiile primite în discuţiile cu alţi tineri colegi de breaslă, situaţia din aceste arhive este similară cu cea de la Arhivele Militare Române şi de la mult prea mediatizata Arhivă a CNSAS (care este, de fapt, o fărâmă din Arhivele Securităţii, aruncată ca praf în ochi neştiutorilor cetăţeni români de către instituţiile moştenitoare de azi ale Securităţii, o arhivă ale cărei practici sunt moştenite de la Arhivele Securităţii şi pe care CNSAS le-a perpetuat, ba chiar le-a perfecţionat, aş putea spune, profitând şi de legile privind protecţia datelor cu caracter personal şi informaţiile secrete de stat din 2002).
Voi face acum unele exemplificări şi precizări argumentate pentru fiecare din arhivele menţionate.
În privinţa Arhivelor Securităţii însuşi primirea acordului pentru cercetare era o aventură. Sediul Arhivei Serviciului Român de Informaţii nu era public (în zona Romancierilor din Bucureşti, la graniţa dintre cartierele Militari şi Drumul Taberei), fiind necesare unele eforturi şi relaţii pentru a căpăta permisul de acces. Virgil Măgureanu a fost primul director al SRI care a permis accesul selectiv al unor cercetători la aceste arhive. În ce mă priveşte eu am cerut la sfârşitul anului 1998 şi am obţinut la începutul anului 1999 avizul directorului SRI, Costin Georgescu.
Un an mai târziu pe căi şi mai ocolite (l-am abordat personal, în particular, pe secretarul de stat Flavius Baias din Ministerul Justiţiei, pe care întâmplător îl cunoscusem la şcoala fiului său, unde eram şi eu profesor) am reuşit să aflu de existenţa Biroului Arhive Instanţe Militare din Ministerul Justiţiei şi în urma unei cereri adresate ministrului Valeriu Stoica am obţinut accesul în unitatea militară de la Cernica, unde erau şi cred că mai sunt păstrate sute de dosare penale.
Bineînţeles că la nici una din aceste arhive nu existau condiţii prea bune (la Cernica ele erau chiar improprii, nu exista o sală de studiu şi nu se puneau la dispoziţie cercetătorilor nici un fel de inventare şi nici copii xerox, trebuind să ştii foarte clar ce anume cauţi şi să selectezi foarte exact ceea ce notai), iar în sala de studiu destul de mică amenajată alături de hala în care erau păstrate dosarele Securităţii, cercetătorul nu beneficia decât de unele din listele de inventare a fondurilor şi dosarelor; de obicei el era întrebat ce caută de custode, care îl îndruma după priceperea şi amabilitatea sa personală să studieze anumite liste sau dosare. Discriminările făcute între cercetătorii care au avut permis la ASRI sunt arhicunoscute în cercurile istoricilor de profesie, un exemplu concludent fiind chiar volumele din Cartea Albă a Securităţii, lucrare ce poate fi considerată un exemplu de diversiune şi manipulare în istoriografia română, fiind realizată chiar de unii din cercetătorii agreaţi de SRI în epoca directoratului lui Virgil Măgureanu (aceştia ulterior au declarat chiar că unele din dosarele pe care le-au studiat în anii ’90 pentru a publica aceste tomuri au ajuns incomplete la CNSAS în anii 2001-2004). Discriminări se făceau şi în privinţa copiilor xerox eliberate la cerere, ele fiind atent monitorizate, controlate şi selectate de conducerea ASRI, deseori cererile mele fiind respinse sub pretextul intangibil, atotcuprinzător şi omnipotent al siguranţei naţionale.
În Arhivele Naţionale Istorice Centrale şi în Direcţia Arhivelor Naţionale ale Municipiului Bucureşti există o organizare cu mult mai bună, dar practicile şi procedurile adesea anulează impresia bună iniţială.
Astfel, nu se prea respectă termenele de punere în cercetare a documentelor contemporane, conform Legii Arhivelor, se invocă greutăţile de preluare şi de prelucrare a fondurilor şi dosarelor referitoare la perioada comunistă. Am în vedere îndeosebi fosta Arhivă a Comitetului Central al Partidului Comunist din România, luată în decembrie 1989 de Armată şi mutată la Piteşti într-o unitate militară unde a fost bine de tot triată, fiind apoi transferată la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, unde este din nou periată neîncetat până azi. Din toată Arhiva CC al PCR sunt accesibile, cu ţârâita, astăzi publicului doar fondurile Cancelarie (2 vol. de inventar, 1921-1965), Secţia Economică (1921-1965), Secţia Relaţii Externe (1921-1949), Secţia Agrară (1921-1965), Secţia Gospodăria de Partid (1921-1965). Abia de curând, în noiembrie-decembrie 2004, au mai fost adăugate un alt volum de inventar pentru Cancelaria CC al PCR (1966-1973) şi unele dosare noi, care acoperă perioadele 1946-1947 şi 1949-1953, la Secţia Relaţii Externe din CC al PCR.
Se observă tentativa de a întârzia punerea la dispoziţia cercetătorilor a documentelor de după 1965 (în condiţiile în care şi acestea au fost introduse în cercetare cu depăşirea termenului legal de 30 de ani de la data emiterii lor) şi absenţa secţiilor esenţiale ale CC al PCR: Organizatorică, Propagandă, Militară etc. Totuşi au fost publicate de unii istorici cu state de serviciu mai vechi, adică consacraţi deja în epoca ceauşistă sau angajaţi ai Arhivelor Naţionale ori de istorici militari (de exemplu Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, Marin Radu Mocanu) sau de istorici din străinătate (de exemplu Robert Levy, Vladimir Tismăneanu), mai multe volume (inclusiv de documente) şi studii în care apar citate sau sunt reproduse documente întregi din aceste fonduri, care continuă să rămână inaccesibile cercetătorilor obişnuiţi deoarece lipsesc din inventarele Arhivelor Naţionale. Aceste practici ale conducerii Arhivelor Naţionale Centrale (cu sediul în Bd. Elisabeta nr.5) din timpul directorilor Ionel Gal, Ioan Scurtu, Costin Feneşan şi Corneliu Mihail Lungu sunt imorale, nedemocratice şi ilegale, frizând chiar corupţia, favorizând pe unii istorici şi blocând accesul altora la documente. Ca dovadă, unele dosare au trecute pe fişa de consultare numele şi data la care au fost studiate şi adesea primii semnatari au notat date anterioare celor care sunt trecute obligatoriu de arhivişti în inventarul fiecărui fond pentru a marca finalizarea prelucrării acestuia, ceea ce demonstrează că unii au cercetat dosarele chiar cu câţiva ani înaintea formării fondului arhivistic.
Fondurile Ministerul de Interne, dar mai ales Preşedinţia Consiliului de Miniştri/Serviciul Special de Informaţii (1920-1949) au fost puse spre cercetare cu mare întârziere şi au fost bine scuturate (vezi existenţa unor foarte puţine dosare pentru anii comunismului, adică post 1944) şi răsfoite înainte de cercetătorii privilegiaţi (între care cei din sistemul militarizat şi de partid). De exemplu, deşi inventarul nr.2379 al fondului SSI este datat 14.12.1999, acest fond nu era la studiu până la începutul anului 2004, iar atunci când am întrebat de el, în 2000-2001, ştiind din surse ce lucrau în interiorul instituţiei că există, mi s-a răspuns cu hotărâre că nu este adevărat. Fondul Direcţia Generală a Securităţii Statului, din care domnul Marin Radu Mocanu, pe atunci angajat al Arhivelor Naţionale, a citat copios într-un studiu publicat în 1999 în volumul Analele Sighet 7, pur şi simplu a dispărut, personalul de la sediul centrul al Arhivelor Naţionale susţinând că nu a existat niciodată în această arhivă un asemenea fond arhivistic.
Foarte greu se pot consulta dosarele din fondurile CC al PCR, care sunt depozitate în cartierul Militari (zona Gorjului), fiind necesară trecerea a două săptămâni de la cerere pentru a fi aduse cu o maşină, care face doar o cursă pe săptămână; şi asta dacă nu cumva ţi se răspunde sec că sunt în cercetare la altcineva (uneori chiar la angajaţi sau chiar directori ai arhivelor) sau că dosarele cerute nu sunt legate încă (acest fenomen este foarte des întâlnit, uneori este doar un pretext pentru a te amâna sau chiar refuza, dar deseori este o realitate ce ţine de eficienţa tipic românească, mari părţi din fonduri întregi fiind pe hârtie prelucrate şi accesibile, dar de fapt inutilizabile din cauză că dosarele nu au coperte sau nu sunt cusute ori lipite filele din interiorul lor). De asemenea, programul de acces în sălile de studiu a nemulţumit o serie de cercetători, care au solicitat prelungirea acestuia în zilele de luni, miercuri şi vineri până la ora 19,00, aşa cum este în zilele de marţi şi joi; în cazul celorlalte arhive pot spune că programul pentru public este extrem de restrâns, de 4-6 ore şi doar în câteva zile din săptămână.
O situaţie identică ori şi mai gravă există la Direcţia Municipală Bucureşti a Arhivelor Naţionale (cu sediul în Calea Văcăreşti, nr.470), unde am studiat din 2001 până în 2004. Multe fonduri nu au inventare, iar pentru altele ele nu corespund realităţii.
Exista o suspiciune permanentă în ce mă priveşte, în 2004 fiind interogat asupra motivaţiilor pentru care doresc să studiez anumite dosare din fondurile Sfântul Sinod, Procuratura Municipiului Bucureşti, Miliţia Bucureşti, Prefectura Poliţiei Capitalei, Comisia pentru cercetarea sinistrelor de bombardament din 1944 ş.a.
Mi s-a refuzat eliberarea de copii xerox de pe file din dosarele fondului Sfântul Sinod, după ce iniţial am fost asigurat că le voi primi, dar amânat sub pretextul că s-a stricat copiatorul sau că filele din dosar sunt prea veline şi nu pot fi lizibile după copiere. Nu mi s-au dat nici dosarele înapoi pentru a copia de mână documentele, spunându-mi-se că nu mai poate fi cercetat deloc acest fond. În final, la protestele mele repetate am fost trimis în audienţă la directoarea Filofteia Rînziş, care oricum decisese să retragă din cercetare întregul fond de 14 dosare şi ulterior să-l desfiinţeze fără vreo explicaţie credibilă (că nu e posibil să fie format un fond din aşa puţine dosare, că nu are hârtia calitatea necesară, că nici nu trebuia să fie creat acest fond în anii ’70 etc.), iar apoi la insistenţele mele am fost trimis direct la Arhiva Sfântului Sinod de unde proveneau documentele (datate 1916-1944). Or, se ştie că această arhivă este una din cele mai secrete din România, până în prezent nici un istoric civil/laic nu a avut acces aici deşi au existat solicitări şi din partea institutelor de istorie patronate de Academia Română (tinerii istorici Dorin Dobrincu, Florin Müller şi Cristian Vasile au criticat în scris această opacitate a Patriarhiei Române).
În ce priveşte fondul Procuratura Municipiului Bucureşti, al cărui inventar l-am solicitat, şefa sălii de studiu, domnişoara Negreanu mi l-a refuzat categoric, afirmând că nu există, iar după ce i-am făcut contra-demonstraţia cu lista inventarelor din sala pe care o conducea, a luat registrul respectiv şi tăind cu pixul acest fond mi-a râs în nas, strigându-mi: „Acum, nu mai există!”
La fel a procedat şi cu fondul Miliţia Bucureşti, iar din fondul Prefectura Poliţiei Capitalei au fost şterse numerele unor dosare referitoare la anii 1945-1953 şi mi-au fost date numai cele „inofensive”, care conţineau listele cu numere de autovehicule şi numărul de angajaţi de la diverse secţii de poliţie şi alte informaţii neutre. Apoi custodele a pretextat cu diferite dispoziţii verbale interne şi cu prevederi generale ale Legii Arhivelor refuzul de a-mi pune la dispoziţie alte dosare sau documente privind şcolile catolice din Bucureşti (erau printre documente şi certificate de absolvire sau foi matricole, care ar fi fost chipurile exceptate de la consultare prin lege, fiind retrase în întregime fondurile de la cercetare, deşi anterior chiar dânsa îmi dăduse câteva dosare de acelaşi fel, iar fondurile respective fuseseră formate din era comunistă).
În cele din urmă au fost invocate greşeli ale vechii conduceri a filialei Bucureşti a Arhivelor Naţionale din anii ’70-’80 când s-au constituit aceste unităţi şi fonduri arhivistice şi mi s-a comunicat că „la sesizarea mea” doamna directoare a hotărât să retragă toate aceste dosare şi fonduri de la cercetare şi a dispus să fie prelucrate din nou cu respectarea tuturor normelor arhivistice în vigoare. „Eficienţă” managerială, cenzură şi ipocrizie maximă.
Totodată nu pot să nu amintesc faptul că pentru a acoperi refuzul de a-mi aduce unele dosare din fondul Comisia pentru cercetarea sinistrelor de bombardament din 1944 (de exemplu, cele privindu-i pe Corneliu Coposu, Margareta Mociorniţă, Ion Mamulea, Ion Erbaşu, Mihail Pacepa, Muzeul Naţional, Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, Penitenciarul Văcăreşti, Biserica ortodoxă „Sf. Nicolae-Buzeşti”, Parohia ortodoxă „Izvorul Tămăduirii” şi Catedrala romano-catolică „Sfântul Iosif”) mereu îmi erau spuse scuze ridicole de genul dosarul nu este bine numerotat, are copertele ori filele distruse şi trebuie reparat, este în stare de degradare prea mare din pricina unor ciuperci şi e periculos să fie studiat, pentru ca până la urmă să nu mi se mai aducă nimic sub pretextul că întregul fond a fost scos din cercetare, fiind blocat pentru restaurare şi că el se află în depozitul din Vitan-Bârzeşti de unde este dificil de adus, mai ales că întregul depozit se află în reorganizare.
Mai amintesc în final situaţia deplorabilă existentă la Arhiva Universităţii Bucureşti şi cea dezamăgitoare de la Arhiva Academiei Române, unde nu există săli de studiu, nici inventare, nici personal calificat care să te poată îndruma, nici copiatoare xerox, ba chiar cu greu se pot improviza condiţiile minimale pentru a putea citi şi scrie (scaun, masă, lumină). În ianuarie 2000, cât am intrat în Arhiva Universităţii Bucureşti am sesizat că dosarele sunt evident incomplete, nearanjate şi neîngrijite, fiind înghesuite, ca să nu zic aruncate în 2 sau 3 camere de la subsolul Facultăţii de Drept, marea majoritate fiind materiale administrative şi teze de licenţă sau doctorat ori procese verbale din şedinţele conducerii Universităţii, ceea ce denotă clar curăţirea atentă a arhivei, lipsind total perioadele apropiate din anii ’70-’80 (pentru perioada anilor 1864-1949 la Direcţia Municipală Bucureşti a Arhivelor Naţionale se găseşte fondul documentar Universitatea Bucureşti/Rectorat), iar la Academie, deşi există mult mai multă ordine şi curăţenie, este vizibilă aceeaşi considerabilă selectare a dosarelor de la finele regimului comunist şi o epurare a arhivei de cele mai importante documente, existând în acelaşi timp şi o mai mare vigilenţă din partea responsabililor pentru a preveni descoperirea vreunor bombe, fiind limitat temporal şi restricţionat zonal accesul la dosare. De altfel, în cele vreo 2-3 luni cât am studiat în Arhiva Academiei Române, în 1998, am fost unicul cercetător şi din câte mi s-a spus de cei de acolo extrem de rar vine cineva să ceară acces la această arhivă.
Din rândurile de mai sus nu se poate desprinde decât o concluzie amară, negativă despre starea arhivelor din România, având în vedere mentalitatea retrogradă a majorităţii personalului, comportamentul de castă al istoricilor vechi şi al factorilor de decizie, dispreţuirea adevărului istoric, încălcarea flagrantă şi repetată a legislaţiei în vigoare, dar şi a principiilor constituţionale, democratice şi deontologice privind libertatea de exprimare, libertatea conştiinţei, libera circulaţie a ideilor, libertatea de a căuta, cerceta, dezbate şi difuza informaţia istorică.
Soarta ştiinţei istorice din România din acest punct de vedere este foarte îndoielnică, iar viitorul nu pare să promită schimbări fundamentale. Cu adevărat, trăim vremuri tulburi şi … foarte interesante, la elucidarea cărora sper să contribuie cât de puţin şi mărturiile de faţă, căci doar prin cunoaşterea trecutului ne putem înţelege prezentul şi construi viitorul, iar societatea românească post-decembristă a ajuns în momentul în care trebuie să se elibereze de vechile şabloane, tabu-uri şi minciuni şi să se purifice, dar acest lucru este imposibil fără o lămurire a trecutului, care poate fi realizată doar pe baza analizei documentelor istorice. Deci arhivele trebuie să funcţioneze corect şi să pună la dispoziţia cercetătorilor toate documentelor pe care le deţin, iar autorităţile statului să respecte drepturile omului şi să impună în şi prin lege dreptatea şi adevărul, adică să decomunizeze, să modernizeze şi să liberalizeze arhivele, asigurând accesul liber, direct şi egal la informaţiile arhivistice.
Gabriel Catalan
1 comment:
vreau traducere in limba engleza
Post a Comment